Îmbobocirile și ofilirea

V-ați întrebat de ce iubim doar bobocii? Sau florile etern înflorite (de la orhideele azi la modă, până la oribilele flori de plastic)? Japonezii, când își fac aranjamentele florale procedează altfel. Și nu știu dacă ați observat, ei, aranjamentele le pun în temple și în locurile de meditație în primul rând, mai apoi și prin alte locuri. Deci japonezii, nu numai că au în propria filozofie zilnică reprezentări ale ciclului vieții) vorbim de aranjamentele cu flori, da, dar pun și flori uscate, crengi goale, frunze răsucite.. Sigur că le aranjează estetic nu asta am vrut să spun ci să adaug ideea că ei îți aduc în față nu numai ”îmbobocitul”, așa cum facem noi când cumpărăm, dăruim buchetele europene. În clipele lor de liniște, meditație reflecție, ei privesc limbajul pe care-l transmit florile. Noi, ei bine uităm și să le schimbăm apa și atunci florile tăiate îți amintesc de mirosurile fetide ale mlaștinii și îți induc sentimentul ăsta al înmlăștinării.

Tare mi-ar place zău, ca azi să mergeți la piață să luați flori, din cele bogat înflorite și să le priviți așa cu simțul plenitudinii și al înțelepciunii. Să lăsați deoparte conceptul ofilirii și să vă primeniți mental cu ideea atât de simplă că după înflorire nu vine moartea și aruncatul la coșul de gunoi ci vine rodirea.
Sau tare mi-ar place să mergeți undeva în parc sau într-o grădină oarecare, undeva unde sunt chiar și buruieni și să admirați cum o petală de usucă. Niciodată nu am fost învățați că o petală care se deshidratează, pălește, se zbârcește are o frumusețe aparte, culori nebănuite, miresmele cele mai puternice. Sau uneori mai vezi asta în nu știu ce tablou celebru...
Sau ce zic eu să cumpărați cumva un răsad poate nu așa spectaculos și să îl vedeți cum crește,
Poftă bună la privit florile! Și viața uneori. :)
Rondelul rozelor ce mor - de Alexandru Macedonski
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine -
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor -
Mor în grădini, și mor și-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... -
E vremea rozelor ce mor.
Universul literar, 12 iunie 1916
Din volumul "Poema rondelurilor - Rondelurile rozelor ", 1927

Cinismul de om superior

Mi se spune, lumea e rea, uită-te în jur! Mi se repetă asta!

Mai ușor e să dăm lecții, revoltați, disprețuitori, distanțându-ne și cumva manipulându-i pe alții cu standardele noastre decât să-i înțelegem. Nu e vorba de a stabili limite, dreptate sau corectitudine ci de lipsa de căldură umană. 

Și răbdare.

Și mai ales bunătate.

Și când îi ajutăm pe alții, eu am în jur mulți astfel de oameni, o facem de la înălțimea principiilor, cu multă condescendență. și cu multe șervețele în buzunar. De șters clanțe, de șters mâini ori inimi, prin care devenim sterili, mai apoi. 

.

Culpabilități induse

"Omul plat este omul post-religios şi post-psihanalitic, fără dimensiunea profunzimii. Epoca noastră practică explicaţia în detrimentul înţelegerii” - Ion Vianu

Cândva cunoscuții de-ai mei făceau carieră, își construiau case, familii și adunau premiile celor mici. Ah da! Și își schimbau mașinile. Acum cu ei discut despre boli, despre vreme, despre multele noastre alte abandonuri trupești, despre fugi periodice din realitate cum ar fi obligatoria vacanță în locuri din ce în ce mai exotice. 

Acum mă uit în jur și descopăr o lume administrată, condusă, coordonată de oamenii de vârsta mea. Le cade părul rău, au ochelari cu rame subțiri, mai toți au avut experiența unei bărbi sau unei coafuri ultrasofisticate și greu de întreținut de tip ”bob” și le(ne) crește burta ori gușa și se miră că hainele de firmă ale Mall-urilor nu-i încap. Au probleme de sănătate câte o listă expusă la vedere.

 Când aveam conducători mult mai vârstnici ca mine încă puteam crede în înțelepciunea lor, în experiența lor Nevoia mea de siguranță socială era cumva acoperită. Puteam crede că ei, indiferent de crezuri, se vor ridică la standardele așteptărilor mele. Acum știu că nu este adevărat și asta mă îngrijorează. Chiar și cei pe care-i socot acceptabili sunt și ei plini de furie și resentimente ca oricare alții.Nici nu-i mai consider la nivel de ”obișnuiții” ci sunt „minori”.

Când mă gândesc la astfel de lucruri mi se urcă sângele-n cap. Sigur e semnul că-mi crește tensiunea chiar dacă doza de medicamente ar trebui să-și facă efectul iar stomacul mi se răscolește ca și cum s-ar înfășura într-un ghem mare de sârmă ghimpată. În rarele ocazii când mă mai uit ce fac ei, am senzația aceea că parcă ei sunt cei care mă vorbesc pe la spate iar eu i-am surprins. Năvălește peste mine un val de culpabilitate cum că mi-am auzit lucruri interzise și mă cuprinde sentimentul că nu mai sunt dezirabilă în această lume. Apoi nici nu mai știu dacă-mi construiesc la rându-mi pentru ei sentimente de dezgust din cel rece sau rușine. arzătoare.

Mă întreb dacă asta nu e o fumegare fără rost? Mă întreb de fapt  ce e cu mine de avem din ce în ce mai puține dialoguri cordiale?

.

.

.

Un cuvânt într-o zi de marți

.
APOFTÉGMĂ, apoftegme, s. f. (Livr.) Maximă, sentință formulată de obicei de o personalitate celebră (din antichitate). – Din fr. apophtegme.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a 

Deunăzi, am învățat un cuvânt nou. Mai ales că eu sunt dintre cele care îl și folosesc pe aici prin rețelele de socializare destul de des. Probabil mai des decât e necesar 😌.

Dar pentru că mă poticneam în pronunție și îl tot uitam, l-am despărțit în componente: Cam așa un ”A” + ”pofte”(-le mele cele dese) + ”gmă”( de la o fle-gmă). Și din jocul ăsta, așa de serios până la urmă, m-a apucat o așa veselie de am acoperit cu ea, toate cele 3 ceasuri rele de marțea asta. Ca în copilărie când ne jucam de-a inventatul cuvintelor 🙃

 


.

Restart

Mi se pare că m-am jegărit. Nu pe dinafară. Pe înauntru. E o formă de degradare pe care n-o vezi în oglindă. Dar o simți ca  o greutate pe inimă. Nici nu mai plâng pentru frumos, pentru bun, pentru căldură omenească întâlnită în cale, nici nu mai izbucnesc într-un râs sănătos, doar zâmbesc. Simptome grave îmi zic.

 Barometrul meu interior semnalizează alarmat furtună și mai multe zone de desensibilizare. Și e adevărat. De la un timp, mă iau cu treburile, rutina cotidiană. Și mă mai opresc doar când mă sufoc de neputințe. Multe neputințe. Prea mult morală altora. 

Mi-e din ce în ce mai greu dar îmi investesc energia în tăceri care-mi acoperă clocotul. Energie cu care-mi reprim  impulsul de a reacționa. Și asta îmi mănâncă o grămadă de timp. Dau vina pe (ne-)simțirea mea, care s-a uzat. E ca un fel de viitură care mă năclăiește interior.  

Cea mai mare energie o pierd pentru că mă înăbuș să fac lucruri pe care le spun celorlați să nu le facă. Vorbesc de setul de  ”v-am spus eu!”, de tona de reproșuri și de arătări cu degetul.


De data asta, salvarea mi-a venit dintr-o carte. Nu e cu sfaturi de cum să-mi schimb viața ci cu niște concepte care m-au uns pe suflet.  Cred că am înțeles că nu gândeam îndeajuns ca să îmi pot vedea propriile umbre și pe undeva mic și ascuns propriul meu buton de restart.

.