Cândva cunoscuții de-ai mei făceau carieră, își construiau case, familii și adunau premiile celor mici. Ah da! Și își schimbau mașinile. Acum cu ei discut despre boli, despre vreme, despre multele noastre alte abandonuri trupești, despre fugi periodice din realitate cum ar fi obligatoria vacanță în locuri din ce în ce mai exotice.
Acum mă uit în jur și descopăr o lume administrată, condusă, coordonată de oamenii de vârsta mea. Le cade părul rău, au ochelari cu rame subțiri, mai toți au avut experiența unei bărbi sau unei coafuri ultrasofisticate și greu de întreținut de tip ”bob” și le(ne) crește burta ori gușa și se miră că hainele de firmă ale Mall-urilor nu-i încap. Au probleme de sănătate câte o listă expusă la vedere.
Când aveam conducători mult mai vârstnici ca mine încă puteam crede în înțelepciunea lor, în experiența lor Nevoia mea de siguranță socială era cumva acoperită. Puteam crede că ei, indiferent de crezuri, se vor ridică la standardele așteptărilor mele. Acum știu că nu este adevărat și asta mă îngrijorează. Chiar și cei pe care-i socot acceptabili sunt și ei plini de furie și resentimente ca oricare alții.Nici nu-i mai consider la nivel de ”obișnuiții” ci sunt „minori”.
Când mă gândesc la astfel de lucruri mi se urcă sângele-n cap. Sigur e semnul că-mi crește tensiunea chiar dacă doza de medicamente ar trebui să-și facă efectul iar stomacul mi se răscolește ca și cum s-ar înfășura într-un ghem mare de sârmă ghimpată. În rarele ocazii când mă mai uit ce fac ei, am senzația aceea că parcă ei sunt cei care mă vorbesc pe la spate iar eu i-am surprins. Năvălește peste mine un val de culpabilitate cum că mi-am auzit lucruri interzise și mă cuprinde sentimentul că nu mai sunt dezirabilă în această lume. Apoi nici nu mai știu dacă-mi construiesc la rându-mi pentru ei sentimente de dezgust din cel rece sau rușine. arzătoare.
Mă întreb dacă asta nu e o fumegare fără rost? Mă întreb de fapt ce e cu mine de avem din ce în ce mai puține dialoguri cordiale?
.
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu