Restart

Mi se pare că m-am jegărit. Nu pe dinafară. Pe înauntru. E o formă de degradare pe care n-o vezi în oglindă. Dar o simți ca  o greutate pe inimă. Nici nu mai plâng pentru frumos, pentru bun, pentru căldură omenească întâlnită în cale, nici nu mai izbucnesc într-un râs sănătos, doar zâmbesc. Simptome grave îmi zic.

 Barometrul meu interior semnalizează alarmat furtună și mai multe zone de desensibilizare. Și e adevărat. De la un timp, mă iau cu treburile, rutina cotidiană. Și mă mai opresc doar când mă sufoc de neputințe. Multe neputințe. Prea mult morală altora. 

Mi-e din ce în ce mai greu dar îmi investesc energia în tăceri care-mi acoperă clocotul. Energie cu care-mi reprim  impulsul de a reacționa. Și asta îmi mănâncă o grămadă de timp. Dau vina pe (ne-)simțirea mea, care s-a uzat. E ca un fel de viitură care mă năclăiește interior.  

Cea mai mare energie o pierd pentru că mă înăbuș să fac lucruri pe care le spun celorlați să nu le facă. Vorbesc de setul de  ”v-am spus eu!”, de tona de reproșuri și de arătări cu degetul.


De data asta, salvarea mi-a venit dintr-o carte. Nu e cu sfaturi de cum să-mi schimb viața ci cu niște concepte care m-au uns pe suflet.  Cred că am înțeles că nu gândeam îndeajuns ca să îmi pot vedea propriile umbre și pe undeva mic și ascuns propriul meu buton de restart.

.