Tribut zilei de azi

Avem mai multă nevoie să fim smeriți decât să fim fuduli. Oricât farmec intelectual am avea și inestimabile adâncuri ale inteligenței, oricât de simpatici, empatici, alopatici, apatici și mai ales carpatici am dori să fim, e nevoie mai mult ca oricând de tărie de caracter!!! ... și mai avem nevoie de o inimă sinceră, caldă și primitoare. Acum rețeta e completă.

Altă matematică - de Nichita Stănescu
Noi știm că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu știm cât face.
Știm că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu știm cât face.

Știm, noi știm că opt
împărțit la opt fac unu,
dar un munte împărțit la o capră
nu știm cât face.
Știm că unu plus unu fac doi,
dar eu și cu tine,
nu știm, vai, nu știm cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulțită cu un iepure
face o roșcovana, desigur,
o varză împărțită la un steag
fac un porc, un cal fără un tramvai
face un înger, o conopidă plus un ou
face un astragal…

Numai tu și cu mine
înmulțiti și împărțiți
adunați și scăzuți
rămânem aceiași…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Barcagiu, unde mergem?

                                                                              când mă rog, mă rog cu cerul și cu pământul


Am auzit razele soarelui scotocind între visele mele și realitate.
Diminețile mele sunt aspre.
Neîmpăcate,
ca un act de reflecție....despre libertatea nedorită.

Caut cuvinte care eliberează.
Cuvinte care să aibă un Dumnezeu al lor
Și dreptul la timp.
... și irumperi năvalnice de iluminare.

***

Om drag,
Îți mulțumesc că te-ai ascuns,
Și nu te-ai divulgat cu totul....
Acum e o ”baba oarba” în sufletul meu,
o narațiunea a corpului meu ce intră într-o poveste a minții
și de fiecare dată mă trezesc în fața
oglinzii Cititorului de Oameni.

****.

Poate tu ai fi vrut să fiu cuvinte.
Poate eu aș fi vrut ...
Când colo, noi am rămas
O amprentă sfioasă muiată-n senin.

****

Sunt zile când tu nici nu mă mai vezi
Cu toate că stau nemișcată între cutele creierului tău
La o depărtare oarecare de incandescența din care trăiești
Mă subjugă ideea că sub cerul asta muiat în soare
Îți învăț umbrele.
Dacă ți-aș fi cunoscut sursa luminii
Așa cum o  percep acum,
De la început, te-aș fi ferit de mine.

****

Cu timpul,
O să scap de obsesia mea de înghesuială în viață
Și de atmosfera foarte încărcată
A pauzele tale, în mine.
Cu timpul, o să-mi continui călătoria:
 - ”Barcagiu? Unde mergem?”

****

Echilibristica dialogului

Uitarea,
din rușine se hrănește.

Dar când am o viață labirint, mă  îndemn să nu uit.
Nici drumul, nici ramificațiile.

Dar când tu ai o viață în camera reflectoarelor,
te strădui oare să rămâi o amprentă sfioasă pe lume?

Te disculpi:
- balans continuu....,
- presiunea greutăților lumii întregi...,
Iar eu socot că mă descurc
Înghițind lacomă justificări și neputințe.

Topitura fierbinte de carne de cuvinte ne desparte
Simt cum sunt străbătută de granițe.


- Cum vom mai pășii unul spre altul de acum înainte?
- Cumva... neapărat modificând sensibilitățile ...
Declanșăm  plutirea...

calătorii ințiatice

                                         călătoriile inițiatice nu devin cicatrice pe suflet, sunt harta unor lecții unice

Niciodată nu sunt mulțumită acolo unde am ajuns,
ca și în clipa asta,
când mă rup de anume sentimente... 
(răscolitor de noi)
și frânturi de nevorbe
îmi invadează miezul meu de adevăr.

Îmi înțeleg captivitatea mea între cuvinte...
și între dezamăgiri
- ale voastre -
amare.
Mi se scrijelește pe piele cum piere esențialul, înveliș exterior de lepădat.
Simt în mine, primejdia mărturisirii
nevăzută ochilor,
învățată cu inima,
înecată în ”mai amar”.
Ni s-a îngustat timpul între noi și-a devenit atmosferă de lună.

Nu vedem cu adevărat decât cu inima...
Și niciodată nu ea, nu va fi mulțumită acolo unde vom fi.

Dar aș putea învăța că orice  despărțirea de ”azi”,
e bună
doar dacă:
bucuriei sau tristeții cu care o fac
îi adaug o anume dulceață și un anume sunet:
 - râsul viitor al clopoțeilor de suflet
pentru următoarele clipe,
prea mult frumoase.

...

În carapacea-i,
Creierul devine sidefiu
Curg gânduri noi
Țestoasa le țese-n văluri de înțelepciune,
Mii de crizanteme înfloresc în amăruiul de toamnă 

Eu, îmi domesticesc gândurile
Și-n șipotul focului ce mă dogorește
Mai sting văpăile
Cu câte-o dușcă de tăcere.

Demasc complotul anonimilor care au bucuria de a se văita de orice,
Pentru că știu oameni, care trec prin lume
ca printr-un zid...
Și o fac zilnic.