Barcagiu, unde mergem?

                                                                              când mă rog, mă rog cu cerul și cu pământul


Am auzit razele soarelui scotocind între visele mele și realitate.
Diminețile mele sunt aspre.
Neîmpăcate,
ca un act de reflecție....despre libertatea nedorită.

Caut cuvinte care eliberează.
Cuvinte care să aibă un Dumnezeu al lor
Și dreptul la timp.
... și irumperi năvalnice de iluminare.

***

Om drag,
Îți mulțumesc că te-ai ascuns,
Și nu te-ai divulgat cu totul....
Acum e o ”baba oarba” în sufletul meu,
o narațiunea a corpului meu ce intră într-o poveste a minții
și de fiecare dată mă trezesc în fața
oglinzii Cititorului de Oameni.

****.

Poate tu ai fi vrut să fiu cuvinte.
Poate eu aș fi vrut ...
Când colo, noi am rămas
O amprentă sfioasă muiată-n senin.

****

Sunt zile când tu nici nu mă mai vezi
Cu toate că stau nemișcată între cutele creierului tău
La o depărtare oarecare de incandescența din care trăiești
Mă subjugă ideea că sub cerul asta muiat în soare
Îți învăț umbrele.
Dacă ți-aș fi cunoscut sursa luminii
Așa cum o  percep acum,
De la început, te-aș fi ferit de mine.

****

Cu timpul,
O să scap de obsesia mea de înghesuială în viață
Și de atmosfera foarte încărcată
A pauzele tale, în mine.
Cu timpul, o să-mi continui călătoria:
 - ”Barcagiu? Unde mergem?”

****