Doamne!
Doamne,
Ia-ma de mâna
Si hai sa fugim din lume,
Sa iesim putin, la aer.
Poate schimbând curentii,
O sa ma simt si eu în larg,
Lânga Tine.
***
Esti atat de statornica in gandul meu,
Incat ai putea fi imprejmuita cu un gard.
Va fi, desigur, unul inalt, foarte inalt
Sa nu poata sari peste el aerul din restul
lumii.
Si-n varful fiecarei sipci ascutite cate o
stea:
Ca un glob obisnuit sau, si mai bine:
capetele
Celor ce-au indraznit sa te iubeasca.
Atunci
Atunci de ce tacerea asta
Atat de densa, de ingrozitoare?
- Ba comunicam cu cei de dincolo
Tot timpul
Dar nu mai avem ce sa ne spunem.
Boala
Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.
Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...
Toate acestera n-au avut nici un efect,
doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut
Contabilitate
Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.
Cateva momente cand era sa fim fericiti,
Cateva momente cand era sa fim frumosi,
Cateva momente cand era sa fim geniali.
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste
ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trait.
O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu m-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte
furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o
treptat.
Si, in sfarsit, o soarta
Si cu inca o soarta( de unde-o mai fi
iesit?)
Fac doua( scriem una si tinem una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi
Incertitudine
Multi m-au sfatuit
Sa ma dau la fund pentru o vreme.
E mai bine asa,
Pentru o vreme,
Si m-am dat.
La fund toti se impiedicau de mine.
Si-am iesit iar la suprafata.
Acum om vedea...
La dumneata
Chipul meu îmi pare cunoscut
Dar nu-mi amintesc de unde.
Nu cumva esti tu
Cel cu care-am râs
Într-o viata,
Lipindu-ne nasul de sufletul lumii
Ca de-o vitrina?
Ai un rid pe frunte
Care-mi aminteste de-o istorie
Moderna si contemporana.
Ochii acestia i-am vazut, daca nu ma
însel,
Mirându-se pe niste lucruri obisnuite,
Pe tristete, pe noapte, pe spaima.
Ai vreo ruda, o mâna, un gând,
Vreo sprânceana, cam asa ceva,
În soare
Si-n celelalte stele cazatoare?
Pot jura
Ca esti cel care s-a îndragostit pentru
vecie
De fata aceea
Al carei nume îti scapa mereu.
O,
Totul îmi pare foarte cunoscut
La dumneata,
Chiar si zilele care nu ti s-au
întâmplat
Si se vor întâmpla.
Unde fugim de acasa?
Lumea - format mic
Dă-ne, soare, zilnic papucul tău cald să putem ieşi pe
asfalt. Că atunci când nu trec maşini noi desenăm pe el găini. Găini măiestre,
ale căror ouă nu se şterg când plouă. Ba, din contră, din ele, clocite bine, ies
copaci, veveriţe şi albine în fiecare zi, pe un kilometru de trotuar stricăm un
kilogram de var. Începem cu portrete de mâţe şi alte animale până ajungem la
triunghiuri şi linii goale. Facem fel de fel de cercuri şi pătrăţele şi nu mai
lăsăm nici o figură să intre in ele. Le păzim o zi-ntreagă ca nimeni să nu
le-nţeleagă. În noi în fiecare sforăie netrezit un pictor foarte mare. Unul,
nedescoperit până acum niciodată, ca o ciupercă nerăsărită şi nemâncată. Şi
de-aia toată ziua, în genunchi, pe asfalt, lucrăm, pentru că vrem să-l
lansăm.
Dar de-o fi pictor sau ba, noi om desena şi aşa. Chiar dacă ursul
nostru n-are decât o labă, se vede că e un urs de treabă.
Deşi suntem copii,
operele noastre sunt pline de economii. Iată, pentru atâţia oameni desenaţi aici
cu creta, vede acelaşi ochi de soare, care face naveta. Azi la mine, mâine la
tine. Astăzi se uită cu el iepurele care mustăceşte fericit şi dă din urechi,
mâine aceste frunze de stejar, perechi.
Noi ne căznim numai ca totul să fie
frumos, pe sus şi pe jos. Dacă zboară pe cer doi porumbei şi-un cocor, punem
mâna pe umbra lor. Aşa îi avem mereu lângă noi, cocorul şi porumbeii amândoi.
Apoi, din când în când, mai luăm animale, păsări, şi din gând. Când zgâriem o
figură nouă, nemaivăzută, cine ştie ce ciudat nagâţ sau nagâţă, parcă sugem din
cea mai dulce ţâţă. Parcă muşcăm din visul de azi-noapte, cu dinţii noştri de
lapte.
Ce, parcă n-am văzut cu ochii goi că desenaţi ditamai oameni mari şi
voi? Faceţi toată ziua pe drum tot felul de gânduri din fum: o casă, un vapor
care pluteşte pe un nor. Chiar mă întrebam eu câte-odată: unde s-or fi ducând
toate aceste desene, nene? Aş vrea să pun mâna eu, unul, pe tot ce-a desenat cu
fum omenirea, de când s-a inventat tutunul. Aşadar, ne întrecem şi pe această
cale: voi pictaţi cerul, noi pământul de la aer mai la vale. Noi ne jucăm foarte
gravi, gândindu-ne că pământul e făcut pentru zugravi. Iată, un munte de var
ne-a ajuns pentru toţi câmpii. Au mai rămas fără păsări, cai şi stele: gardurile
şi, pe alocuri, stâlpii. Mâine dimineaţă la ora şase trecem şi la
case.
Scamatorii, scamatorii, scamatorii
Aţi văzut voi,
copii, un om care mănâncă săbii de trei ori pe zi? Şi care scoate un porumbel,
soarele şi tot cerul dintr-o batistă? N-aţi văzut, puneţi-l pe listă. Dar ursul
care a învăţat carte şi spune la toată lumea că vrea să urmeze mai departe?
Ştiţi cum se face să dispară în ceaţă un borcan cu dulceaţă?
Tii! Dar multe
nu ştiţi voi, copii! Repede la circul cel mai înall să vă îmbogăţiţi
cunoştinţele în asalt. Aici e ca la teatru, înţelegi totul dacă eşti cu ochii în
patru. Cântă muzica, spectatorii au înlemnit: programul e nemaipomenit. Un om
pescuieşte, aruncând undiţa în sală, ca în iazul de la moară. Din coafura unei
doamne frumoase a scos două broaşte ţestoase, iar din sufletul unui vecin a
pescuit un rechin. Să nu credeţi că toate acestea sunt minciuni sau că, doamne
fereşte, la circ se întâmplă minuni.
Acrobaţii aceştia, care se dau peste cap
în aer, pot sări aşa fiindcă sorb multă cafea. Eu – las' că-s şi mai uşor – dacă
beau două cafele, zbor! Mă ţine atmosfera ca pe aeroplan şi scriu poezii pe
tavan. Atenţie, urmează un număr interesant: dansează un elefant. Dansează
singur, maimuţele l-au refuzat; mi se pare că le-a călcat pe picioare. Şi acum,
aoleu, un om bagă capul în gura unui leu. Doar Emil zâmbeşte iară: "Hm, e leu
doar pe dinafară. C-am mai văzut eu un urs alpin şi-n el era unchiul Marin". Să
ştiţi că la circ animalele nu sunt de pâslă sau de plută, ci sunt auten¬tice,
sută la sută. Leul l-ar mânca pe omul acela într-o clipită, dar e dresorul lui
şi nu poate să-l înghită. Şi apoi l-au învăţat părinţii: dacă mănâncă prea mulţi
oameni i se strepezesc dinţii.
Bum! Bum! A apărut fachirul dintr-un nor de
fum. Fachirul e un om extraordinar – dacă vrea ne bagă toată fericirea în
buzunar. El e spaima aricilor, fiindcă îi place să doarmă numai pe ace.
O,
dar am rămas singuri. Toată lumea a plecat, că programul s-a terminat. Şi n-o să
se mai dea o dată numai fiindcă am rămas noi, cu gura căscată. Aşa că mergeţi
acasă, închideţi bine uşile şi, dacă vreţi, faceţi şi voi circ cu păpuşile.
Scufiţa Roşie şi încă vreo câteva domnişoare sunt bune dansatoare. Iepuraşul de
catifea va face salturi mortale în gura celorlalte animale. Pisica se va
împrie¬teni la cataramă cu – săraca – rândunica. Dacă o să vi se pară prea mică
trupa, priviţi-o numai cu lupa. Aşa o să puteţi vedea cele mai grozave animale
din pădurile ecuatoriale.
La Grădina Zoologică
...Grădina
zoologică e un fel de magazin de jucării, unde tigrii, girafele şi leoparzii
sunt vii. Rogi lupul să te ia puţin în cârcă şi când colo te mănâncă. Hei, ca pe
Scufiţa Roşie te-ar mânca, cuşca dacă l-ar lăsa. Dar, vedeţi, aceste cuşti de
fier, sau colivii, sunt ca nişte bunicuţe ale lor: au grijă să nu facă prostii.
Copii! lăsaţi un pic gălăgia. Faceţi acum cunoştinţă cu zoologia. Iată aici
repre¬zentanţii mândrei faune, care ştiu să urle, să ragă, să zbiere şi să
schiaune. (Dar, miraţi-vă mai încet, dragii mei, că asurziţi aceşti lei.)
Oriunde întorci capul vezi un şarpe sau un leopard, care sare peste un gard.
Iată tigrul adus din Bengal cu cheltuială. Toată blana de pe el e naturală.
Mirela, acela nu se strigă "cuţu-cuţu", că e struţul. Balaurul care se prăjeşte
pe nisip e crocodilul, iar bazinul de lângă el e Nilul. Elefantul care vă
priveşte ursuz e în¬trebuinţat în loc de troleibuz. Încaleci pe el dimineaţa şi
pleci la şcoală, mergând o mie de staţii prin pădurea ecuatorială. Sahara e o
regiune şi mai dificilă. Pe acolo circulă numai această cămilă. Orişiunde ar
pleca, îşi ia întotdeauna apă cu ea, aşa cam la vreo două-trei butoiaşe; cred că
în cele două cocoaşe! (Fiindcă-i lim¬pede ca bună seara: nu poţi şti când curge
apa în Sahara!) Cangurul, uite, are blana roşă. Ca să nu-şi piardă puii, îi
poartă cu el într-o sacoşă (că i-a mai pierdut odată, i-a căutat Australia
toată). Lupul trăieşte în haite şi pe la noi. Mănâncă dimineaţa oi, la prânz oi,
şi seara tot oi. Din cauza acestui meniu fix, umblă oamenii după el prin păduri,
cu puşti şi cu topoare, să-l cam omoare. Ursul polar poartă, ca un moş, cojoc şi
fular. Îi e ciudă că aici nu-i aşa ger şi-ar intra într-un frigider. Ce să vă
mai arăt? Rinocerul? Dromaderul? Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic
să mai mer¬gem şi-acasă. E târziu: a sunat şarpele cu clopoţei de ora trei. Şi
animalelor nu le place să mai întârziem pe-aici după orele lor de servici.
Ş-apoi, cei urâţi or fi venit de la lucru acasă şi acum ne aşteaptă la masă. Şi
e musai până mâine în zori, să le povestim totul, măcar de-o sută de ori. Cum a
fost, cum a decurs toată treaba... Altfel, înseamnă c-am văzut atâtea jivine
degeaba.
Cunoştinţe peste cunoştinţe
Uite, animalele nu
mai stau în cuşti, deoarece sunt domes¬tice. Adică toate sunt animale
civilizate. Aşa că e bine să nu vă strâmbaţi la cai sau să scoateţi limba la oi,
că râd de voi. Este un animal foarte folositor vaca, şi ce suflet bun are,
săraca. Să vă mai spun că şi purceluşii folosesc foarte mult săpun? Ei ştiu cu
toţii mai bine decât unii dintre voi că nu te poţi spăla cu noroi. Toate oile pe
care le vedeţi dincoace formează o turmă (Mirela, iar ai ră¬mas în urmă!). Şi
oile lucrează lapte, brânză şi smântână. Dar datoria lor de căpetenie e să ne
dea flanele de lână. De altfel, să vă spun drept, lor nici nu le place să poarte
vara cojoace. Singure merg, o dată pe an, să se tundă la cioban, cum mergeţi voi
cei mai mici la "Ciufulici". Numai că oile nu au pretenţia, când le taie laţele
nenea Stan, să le pună călare pe un lup sau pe un aeroplan.
Oile ştiu munţii
noştri pe dinafară, că ar putea să vorbească despre ei la şcoală.
Auziţi
vuietul ăsta ca de grădiniţă de scandalagii? Ne-apropiem de păsări. Tii! Tii!
Răţuştele iar se ceartă pentru jucării! Dar pe voi vă rog să fiţi cuminţi. Puii
pe care-i vedeţi aici încă nu sunt fripţi. Uitaţi-vă bine: cu câtă poftă
ciugulesc ei vitamine. Găina care se plimbă printre ei, cu atâta fală, e o
cloşcă, adică o incuba¬toare naturală. Ea a tot dat ocol cuibarului şi are
bunătatea să clocească singură ouăle, când se întrerupe electricitatea.
Năzdrăvanul ăsta roşu, l-aţi ghicit, este cocoşul. Găinile îl urmăresc pas cu
pas, pentru că e singura pasăre cu ceas. Dar ceasul lui nu se vede, întrucât îl
poartă undeva în guşă ori în gât. De fapt, e un deşteptător mai mare pe care-l
pune să sune când soarele răsare. Aşa. Am ajuns şi la lac, unde fac raţele cele
bătrâne "mac-mac" şi unde gâştele se scaldă şi fac şi ele toate boroboaţele.
Vedeţi gâştele şi raţele? Arză-le-ar focul să le arză! Stau pe apă ca pe varză!
Şi toată ziua (vezi că le sperii!) beau doar apă, ca şoferii. Şi pentru că a
venit vorba: unde-o fi maşina aia? Că nu ne-o fi luat-o gaia? Dar nouă tot nu ne
pasă. Avem cu ce merge acasă, să nu-ntârziem de la prânz: încălecăm pe câte-un
mânz.
Fugă cu mingea
O curte mare, cât cuprinzi cu
privirea, unde bat mingea oamenii în toată firea. Deşi, în general, ei nu sparg
geamuri, sau mai ştiu eu, vreun cristal, se strâng în jur tot felul de vecini şi
ţipă la ei a scandal.
Dar să fim atenţi la jucători, care sunt formidabili
(uneori). Joacă atât de frumos, încât creşte iarba sub paşii lor, jos. Atunci pe
tot stadionul trec fiorii, ca toamna printre nori cocorii. Dau atât de tare în
minge, încât fiecare lovitură înseamnă gol, sau ceva ase¬mănător. Chiar şi luna
provine de la un şut. Este o minge care n-a mai căzut. Unele mingi aruncate aşa,
se prind pe cer, naiba să le ia! O, staţi puţin, că mi-am adus aminte! Nu-i
adevărat ce v-am spus mai înainte. Nimeni aici nu ţipă şi nu plânge, zgomotele
astea vin tot din minge. Că ea e plină, măi băiete, cu tot felul de vaiete. Şi
când o atinge cu piciorul nenea Ion, vaietele se varsă pe stadion. Uitaţi-vă
acum în jur; oamenii aceştia sunt muţi, v-o jur. Pe ei niciodată n-o să-i auziţi
strigând, iar dacă se-ntorc acasă răguşiţi, să ştiţi c-au răguşit în gând.
Şi
acum o fază pentru care toată săptămâna rândunica se va nesuferi cu pisica. Un
jucător plimbă mingea cu capul şi pe picior, ca un jongleur. Ca fulgerul a
înaintat, dar în faţa porţii s-a-mpiedicat. Suntem în minutul 27, către el
zboară lin un stol de sticle de bere şi lapte. Se poate spune, din acest punct
de vedere, că pe stadion curge lapte şi bere.
După cum vedeţi, şi oamenilor
mari le cam place să se joace. Fotbalul ăsta, cu toată zarva, e un fel "de-a
baba oarba''. Adică jucătorii noştri parcă – aoleu! – dau în minge legaţi c-o
basma la bombeu (în loc de ochi). Nu le fie de deochi! În alte părţi, oamenii se
luptă cu taurii cei ţepeni în copite şi cu coarnele pe gresia lunii ascuţite.
Cum voi vă jucaţi "de-a v-aţi ascunselea"', jocul ăla s-ar putea numi "de-a
v-aţi împunselea". Iar mai demult, în loc de minge, se aduceau tigri ori fioroşi
lei şi tu trebuia să dai cu piciorul în ei. Atunci venea la stadion prea multă
lume, de-aia din când în când se dădea drumul la lei direct în tribune. Numai
aşa oamenii se hotăreau să mai părăsească jocurile, luând drumul casei şi al
cetăţii, ca să facă istoria antichităţii. Dar ce vă tot vorbesc mereu, când nu
mă aud nici eu? În urechea mea cea stângă cineva a început să plângă. Şi-n
urechea mea cea dreaptă o talangă se deşteaptă.
Marea, o apă
folositoare
Marea este şi pentru cei mici, nu numai pentru părinţi şi
bunici. Şi la urma urmei, ei nici nu ştiu să se joace ca voi pe plajă, în nisip,
în fel şi chip, făcând palate în care, pe furiş, intră scoicile prin acoperiş.
Părinţii toată ziua ar vrea să vă culce. Să vă spun un secret: ei au venit la
mare numai ca să vă încurce. Asa le merge gura: "Ce faci?" "Unde te duci?" "Stai
aici!" Mai rău ca la bunicii care s-au făcut mici. Dar acum aţi venit cu mine şi
eu, ştiţi, nu fac scandal. O să vă explic marea, val cu val.
Marea este o apă
folositoare. Ea se întinde de aici şi până în zare. Se întinde şi mai departe,
fireşte, dar marea aia nu se vede şi nu ne priveşte. Vapoarele alunecă pe apă:
fâş, fâş, ca la un fel de săniuş. Dar mai bine dacă priveşti, vezi că alunecă pe
peşti. Peştii sunt aici mulţi ca iarba. Şi cresc singuri, cum îmi creşte mie
barba. Unii dansează, alţii au pene de papagal şi cântă pe lângă Insula de
Coral. Prin alte ape, rechinii umblă la ei cu ferăstraie şi, dacă te prind, te
taie. Unde este apa mai adâncă înoată nişte peşti urâţi, atât de urâţi, că nici
ei între ei nu se mănâncă. Porcul de mare râmă algele pe lângă maluri, de se fac
deasupra valuri. Foca este aproape cât luna. N-am o undiţă la-ndemână, că acum
aş prinde una. Dar mai bine hai să ne urcăm în barca asta pe care o leagănă
valul şi să privim Malul. Ştiţi din poveşti că mările toate au pe fundul lor
numai palate. Oamenii au scos cu nişte frânghii palatele din mare, să mai stea
şi pe pământ în soare. Priviţi aceste castele, cum curge sarea pe ele... Şi încă
nu aţi văzut totul. Cel mai frumos e portul. În port marea scapă printre
pescăruşi, ca printr-o plasă. Aici sunt fel de fel de vapoare, cum avem şi noi
pe-acasă. Se suie oamenii în ele, îşi aprind ţigarea şi se joacă de-a
depărtarea. Farul acesta – ce înaltă-i e talia! – se vede în toată lumea, până
la Mangalia.
Când marea are vreun necaz în familie, fulgeră şi tună. Asta se
cheamă "sezon de furtună". Atunci pe plajă nu mai stai, sugând dintr-o rază
ultravioletă, ca dintr-un pai. Furtuna trece repede, apare soarele şi noi
alergăm către plajă de ne sfârâie picioarele. Ieşim de prin case şi de sub
pălării, ca melcii din cochilii. Dar să ştiţi, copii: ce e prea mult strică în
viaţă, cum scrie şi pe borcanul de dul¬ceaţă. Deci să nu-mi staţi toată ziua în
soare, că n-aveţi şapte piei pe spinare. Ci să vă uitaţi cum fac plajă valurile,
care aleargă iute şi se întorc pe partea cealaltă după două
minute.
Muntele cel hodoronc-tronc
M-am făcut luntre şi
punte şi v-am adus de la mare la munte. Mă gândisem să vă las la Bucureşti şi să
v-aduc munţii acolo, într-o traistă de poveşti. Dar când să-i fac frumos ghem,
munţii n-au vrut să încapă în tren. Au zis că ei nu se mişcă din aşezarea lor
străveche, numai fiindcă sunteţi voi nişte leneşi fără pereche. Acum uitaţi-vă:
toţi sunt făcuţi din piatră (care e un fel de prefabricată). Nu ştiu când au
crescut aceşti ştrengari, că ome¬nirea când a venit i-a găsit mari. Se opriseră
ca nişte elefanţi în zare, cu tot cerul în spinare. Bine că nu le vine în cap să
plece acum mai departe, că n-am avea unde să ne dam la o parte.
Munţii noştri
sunt bogaţi ca soarele. Au aur şi argint în toate bu¬zunarele. Creasta aia, care
parcă se clatină, cred că e de platină. Unde te-ndrepţi dai de nuiele pentru
fluiere şi de buşteni groşi. Sub pietre sunt cărbuni, cu ca¬re desenează
locomotivele aburi pufoşi. Au fier, var, sare, dar ce n-au? Chiar şi lupi care
fac "hauhau". Ca să nu mai vor¬besc de ape minerale şi alte iz¬voare: cu ele
munţii se spală şi pe picioare. Da, da, nu mai sunt alţii care să le semene.
Uite, ne fac semn să intrăm în ei ca-n cetatea lui Cremene.
Câţiva munţi
Carpaţi sunt mai înalţi decât ceilalţi. Când se uită în jos, uneori, le vine
ameţeală şi-atunci îşi pun comprese cu nori. Căci să ştiţi: munţii sunt cei care
dirijează ploile, spunându-le norilor: "Ce vă îngră¬mădiţi toţi aici ca oile?
Mă, apă chioară, nu mă auzi? Plouă mai la câmpie, că mă uzi".
Năzdrăvanilor,
staţi! M-am luat cu vorba şi am uitat să vă spun să respiraţi. Pentru că lu¬mea
– să nu vă mire – vine la munte mai mult să respire. Cică aerul de aici conţine
nu ştiu ce vitamine. Şi dacă-l tragi în piept zi de zi, cuminte, te faci sănătos
pe şapte ani înain¬te. Vedeţi stânca aia bătrână care seamănă cu o mână? Este
mâna fermecată cu care mun¬tele ajută farmacia şi ne ia nouă astenia. (Tăticul
ştie ce e aia, cum ştiţi voi de-a puia-gaia). Aşa. Acum am ajuns într-o po¬iană.
Puteţi călca pe iarbă ca pe un covor sau o blană. Dar nu-mi plecaţi singuri prin
pă¬duri, aoleu, că munţii au pră¬păstii mai mari decât cele pe care vi le spun
eu. În ele se ascund jivinele şi îşi înfig bra¬zii rădăcinile. Brazii sunt cei
mai buni alpinişti, copii. Se suie până în vârful muntelui fără
frânghii.
Pentru voi munţii au şi nişte ascunzişuri, multe ca frunza şi
iarba, parcă ar fi fost făcuţi pentru baba-oarba. Te ascunzi colo, după un
copac, şi când strigi: "sunt gata, Chimiţă!" te găseşte imediat un urs ori o
ve¬veriţă. Pentru că toate anima¬lele de care v-am vorbit şi mul¬te alte păsări
cu pene stau în munţi ca în cartea cu desene. Nu pot, căci le-aş arăta eu cu
degetul de la coadă şi până la cioc sau la bot. Ele se joacă de-a pituluşul pe
după stâncă şi când se prind se mănâncă. Iar acum au fugit de aici, fiindcă ştiu
că noi suntem voinici, şi urcăm că¬tre vârful muntelui, pe poteci, ţinându-ne de
ciuperci.
De-a Delta Dunării
Delta, după câte ştiu,
seamănă cu lacul cel Cenuşiu, unde peli¬canul bătrân stă toată ziua grav,
aşteptând un fotograf. Ca să-i iasă poza bine, nici nu se mişcă din loc. Şi ţine
şi-un peşte-n cioc. Dar, râdea un guguştiuc, cică peştele-i de cauciuc! Aici, în
deltă, vedeţi, pe lângă foarte mulţi pelicani, mai există şi lişiţe, nagâţi şi
cormorani. O, aici sunt toate păsările de pe pământ (dacă nu şi ceva în plus,
adică păsările din Luna de sus). S-au adunat în aceste locuri pline de vrajă, ca
să facă plajă. Eu mai cred că ele bat mările şi poienele până aici şi ca să-şi
arate penele. Pentru că, anual, în Delta Dunării se deschide, pentru o lună şi
jumătate, Expoziţia păsărilor neîmpăiate. Nu vedeţi că toate au sprâncenele şi
penele care mai de care mai frumos colorate? Unele şi le vopsesc cu verdeaţă de
alge din fluviul Gange, altele cu untură de crocodil din Nil, sau mai ştiu eu cu
ce boia din Africa. După aceea îşi lustruiesc penele cu un pluş şi îşi fac
ciocul cu ruj. Bineînţeles, la sfârşitul sezonului pasărea cea mai frumoasă
primeşte premiu o broască ţestoasă.
Intrăm acum într-o pădure unde nu cresc
mure. Copacilor înalţi, care au în vârf un pămătuf, li se spune în limba deltei
"stuf". În fiecare dimineaţă, aici e raiul puilor de raţă, de nagâţ şi de
bâtlan. Trestiile le ţin loc de tobogan. Se suie unul în capul altuia până când
ultimul ajunge în vârful trestiei, cea mai înaltă, şi de-acolo alt pui îi dă
brânci în baltă. Acolo încep să bea apă – nu ca să se înece, ci, aşa, le place,
că e rece. Să ştiţi: păsările astea toate ştiu de mici să înoate. Cineva spunea
un lucru nou: că ele ar învăţa să înoate chiar în ou. Cică în fiecare găoace
cartea de citire zace. Când puiul de raţă învaţă pe de rost totul, sparge coaja
cu ciocul. Şi cât e el de pui toată balta e a lui.
Ce să vă mai spui? Apa
asta, pe care pluteşte plaurul, e scumpă ca aurul. În primul rând, e dulce, de
la cercul de la suprafaţă ro¬tund, şi până la ierburile de la fund. Şi apa dulce
mult aduce. Unde mai pui aceste păsări şi aceşti pui, aceşti peşti, de care nu
ai loc să te-nvârteşti; şi aceşti brotaci care scot limba la fluturi şi la
gândaci! Vedeţi stuful că-şi scutură pămătuful? Ei, aflaţi că eu, cu o
şme¬cherie, pot scoate din stuf hârtie. C-am aflat că-n fiecare trestie ce se
leagănă peste mâl stau coli de hârtie sul. Dacă eşti scriitor eşti fericit: cu o
trestie de-asta te-ai procopsit. Scoţi tot papirusul din ea seara, şi trestia se
umple la loc dimineaţa. Pe o trestie de-asta îţi poţi mâzgăli, cum vrei, toată
viaţa.
Şi acum să lăsăm lotca să ne poarte mai departe. Păcat că ea nu poate
trece de-a curmezişul prin toate coclaurile şi pe sub tot păpurişul. Dar iată
aci un cârd de bâtlani pescari, cu ciocurile aspre, bătute de vânturi mari. Dacă
le dau nişte guvizi, ei o să ne fie ghizi.
Câte unul, uşor, trecem din barcă
pe spinarea lor. Aşa ... E mai bine aşa. Doamne, ce ne vom plimba! N-o să ne
rămână nici o in¬sulă necunoscută, nici una, nici o barză nearătată cu mâna. Ba
chiar şi stelele din baltă le vom număra. Şi-n timpul ăsta, lin, lin, pe sub
picioare vom simţi cum se varsă Dunărea în
mare.
Pământul
Noi n-am fost sub pământ – dacă-mi aduc
bine aminte. Vom da acum o raită, în câteva cuvinte. Făt-Frumos cobora pe
tărâmul celălalt pe o funie de coajă din teiul cel mai înalt. El cobora, cobora,
şi teiul se descojea, se descojea. Când i se uscau toţi teii ca unul, însemna
că, gata, i s-a sfârşit şi lui drumul. Noi trebuie să găsim însă un loc mai
puţin alunecos în jos. Să căutăm locul cel mai bun de ducă (numai leneşii dau
buzna în pământ pe unde apucă). Dar pe aici nu văd fântâni, numai găurici foarte
mici. Cum fac furnicile de nu dau în ele, păcatele mele? Iată şi una de şarpe,
care cine ştie din ce bea acum lapte. Dar nici ea nu duce decât până sub
rădăcinile de arţari, iar noi avem gânduri infinit mai mari. Vulpea dă din cap
ca o hoaţă mare: ea ştie într-un gard o bortă oarecare. Lasă, intrăm mai bine
printr-o peşteră, descoperită acum de mine sub o foaie veştedă. Sunt aici două
ferestruici gemene: "Poftiţi înăuntru ca-n ţara lui Cremene".
Globul
pământesc văzut din interior îţi dă un alt fior decât văzut din exterior. Sună
pietrele pe unde treci, iar de tavan atârnă lilieci (ca nişte lămpi negre şi
chioare care fac bezna să aibă continuare). Au rămas în urmă iarba şi vântul,
sub pământ e altfel pământul. E mai îndesat, mai adevărat. Parcă cel de afară e
numai fumul şi putregaiul, aici e focul şi jeregaiul. Toate lucrurile de acolo
sunt începute aici, de la elefanţii circului şi până la nedresatele furnici.
Vulturul, care prin vârful cerului zboară, are sub pământ măcar o gheară. Măcar
umbra care-l ţine e pământească, ea-l face printre stele să nu se
risipească.
Să încetăm o clipă gălăgia din gând şi să ascultăm cum începe
lumea din pământ. Cum creşte din el lent, ca o statuie din postament. Ciuruit e
acest glob ca un ou, dar la mijloc parcă e nou. Stâlpii de gheaţă şi vetrele de
foc stau, uite, la un loc. Cărbunele prinde încet să facă pene, vor ieşi din el
cine ştie ce coţofene. Că dintr-un pietroi sărac s-a-ncropit abia un rac. Iar
dintr-unul şi mai sărac – un ac. Aurul prin firide-l ghiceşti, ca nişte ochi
pentru peşti. Doamne, e extraordinară această peşteră, descoperită sub foaia cea
veştedă! Când ne vom întoarce la lumină, tot ce aici era abia urzit, vom găsi
acolo de mult isprăvit. Va fi frumos, cu cer pe sus şi drum pe jos. Soarele va
avea răsărit şi soare apune şi veveriţele vor ronţăi alune. Pe oameni va creşte
barba şi după aceea iarba. Iepurii vor fi goniţi tot pe patru picioare – mă rog,
totul exact ca-n poveştile noastre anterioare.
La ce latră
Grivei?
Luaţi-vă de mână. Gata. Astăzi mergem în Lună. Noi putem părăsi
planeta chiar dacă nu e gata racheta. Fiindcă, la urma urmei, o să mergem în
Lună pe jos, că e drumul frumos. Ne uităm bine unde se vede o rază care arde
subţire ca un pai, şi ne vom ţine de ea scai. Dincolo de zare, poteca o ia drept
spre Soare. Acolo dăm drumul baloanelor colorate, luate pentru orice
eventualitate. Baloanele se-nalţă, se-nalţă şi ne ridică-n sus ca-ntr-o balanţă.
În jurul nostru vom auzi cum răsar stelele, cu un fâşâit uşor, parcă se deschid
umbrelele. Luna se va face tot mai mare, şi la urmă ne va răsări exact sub
picioare.
Îmi pare bine c-aveţi încredere-n mine şi faceţi întocmai cum v-am
spus, ca s-ajungeţi sus. De altfel, iată, am şi ajuns. Bănuiam eu că sunt vorbă
lungă să v-ajungă, dar acum – asta-i bună! – nici nu ştiu când v-am pălăvrăgit
pân' la Lună. Suntem pe steaua aia mare de stei, la care latră noaptea Grivei.
De ce nu ne-a ieşit nimeni în întâmpinare să ne dea o floare? Fiindcă aici nu
sunt flori, nici animale, nici nori. De asemenea, e-adevărat, nu este aer de
respirat.
Luna este un pământ neisprăvit. A-ncercat ea nişte păduri şi nişte
ape, dar nu i-au ieşit. Asta-i situaţia, n-ai ce-i face. Va trebui să umplem noi
Luna, ce mai încolo şi-ncoace. Odată şi odată, tot trebuia să repare cineva
jucăria asta stricată. Eu am susţinut de-atâtea ori: noi, copiii, suntem cei mai
grozavi inventatori. Nu e aer în Lună? Nu ne pasă, am adus de-acasă. Iată,
dezumflăm baloa¬nele pe care le-am umplut cu vânt, pe Pământ. S-a luminat cerul
Lunii cu aer... Aşa, acum mai poate omul respira. Şi se mai poate juca. În ţara
asta pustie, care străluceşte ca o agrafă nu-s condiţii omeneşti de trai decât
pentru girafă.
Că ea întinde gâtul ei lung în vânt şi paşte iarbă pe Pământ.
Deci, prima etapă de populare a Lunii va fi... care, ghici? Aducerea unei girafe
de la cel mai apropiat circ aici. Am şi adus-o eu, chiar în clipele acestea, ca
să scurtăm povestea. Acum ştiţi ce e? Uite, mi-a mai venit o idee. Să rugăm
frumos girafa asta să ne care în¬tr-o săptămână cele necesare pentru înfiinţarea
vieţii pe Lună. Pentru că şi aşa ea tot seamănă cu o macara. Ce aducem mai întâi
la noi? Asta vă roade acum pe voi. Trebuie să facem o listă în pri¬vinţa asta,
realistă. Dintre animale vom aduce numai strictul nece¬sar. De exemplu, lupul
nu-l vom aduce, că e... măgar! Şi uite, azi o floare, mâine o privighetoare, azi
un căţel, mâine un purcel, azi un ou, mâine un bou, Luna se va umple de
verdeaţă, de viaţă până poi-mâine dimineaţă.
La Polul
Nord
Azi, vă rog să vă-mbrăcaţi într-un timp record: am vreo zece
invitaţii pentru Polul Nord. Rugaţi toate mătuşile să vă caute mai repede
căciulile, fularele şi mănuşile. Hai, lăsaţi gălăgia şi jocurile, că pierdem
acolo locurile. Că la pol ninge foarte tare şi în¬tr-o clipă zăpada acoperă
orice numerotare. Şi s-ar putea întâmpla să ne aşezăm cu un loc mai jos ori mai
sus, să ne scoale de pe el un urs.
Acum, până una-alta, eu o să studiez
harta. Să văd pe unde se ajunge la Polul Nord, într-un timp record. Am şi găsit
(din orice încurcătură tot eu să vă scap!): mergem cu tramvaiul până la cap.
Acolo căutăm o săniuţă, dacă se poate cu ataş, şi-nhămăm la ea doisprezece
iepuraşi. (De obicei ei nu trag la ham, dar după puţină reflecţie, vor face
pentru noi o excepţie.) Noi vom pocni o dată din biciuşca şi iepurii vor porni
ca din puşcă. A, va fi pentru ei un fleac să străbată nouă păduri, să sară peste
nouă munţi şi să ocolească un lac. Din când în când vom ţipa în urechea lor, să
se-audă ca la difuzor: "Hei, mergem bine, nordul e pe-aici, după cum ne învaţă
muşuroaiele de furnici". La un moment dat vom face cruce c-un ren (care înseamnă
în limba băştinaşilor "tren"). Le vom mulţumi urecheaţilor şi, cu mare emoţie,
vom schimba mijlocul de loco¬moţie. Renul ne va duce o zi şi-o noapte, încă o zi
şi-o noapte şi, în sfârşit, vom ajunge la Polul Nord pe data de şapte. Acolo ne
vom ruga de viscolul păcătos să se oprească oleacă, să ne putem da jos. Trebuie
să vă spun că aceste meleaguri se caracterizează prin ger. Clima de la Polul
Nord e o climă de frigider. Untul, peştele, carnea, aici, la marginea îngheţată
a mării, ating culmea conservării. Poţi să mănânci guvizi şi bibani proaspeţi de
două mii de ani. Focelor, care sunt foarte cochete, le place aici fiindcă par
mult mai mici (vreau să spun că arată mult mai tinere). Urşii se conservă în
costum alb, de ginere. Dar noi n-am bătut atâta drum să ne con¬servăm, ci ca să
cercetăm.
Fiindcă nimeni n-a studiat oceanul îngheţat cel plin de mistere,
din punctul nostru de vedere. Să lămurim o dată pentru totdeauna: unde au
dispărut de aici soarele şi luna? Nu cumva au căzut în va¬luri într-o bună
dimineaţă şi s-a prins deasupra gheaţă? Noi am putea face o copcă şi să le
scoatem într-o lotcă. Să le uscam razele ude, într-o seară, la Steaua polară. În
sfârşit, nu putem prevedea totul de azi. Vom proceda de la caz la caz.
Aţi
terminat cu fularul şi gheata? Plecăm, sunteţi gata? Aoleu, până să vă pregătiţi
voi, uite c-a venit polul la noi. A ajuns până la munţii de piatră şi fier, l-au
văzut copacii cu frunzele mai din¬spre cer. L-au văzut ciorile şi coţofenele,
care au început a-şi vărui cu zăpadă penele. Acum, că tot aţi pus să umble după
mănuşi, haideţi la săniuş. N-o fi chiar ca la oceanul îngheţat, dar, ca să zic
aşa, tot e ceva.
Într-o poveste
Fără veste, intraţi şi
într-o poveste. Aşa, fără vorbe prea multe, unul după altul, cu mine în frunte.
Luaţi-o pe poarta asta pe care scrie ,,A fost doar odată, ca niciodată", care ne
aşteaptă desferecată. I-am spus portarului că aveţi treabă pe-aici, fiindcă voi
sunteţi cei doisprezece pitici. De fapt, sunteţi paisprezece (dacă-o să observe,
doi dintre voi spuneţi: "Suntem rezerve"). Şi mai spuneţi că sunteţi în căutarea
Zânei Zânelor, furată de-un zmeu din greşeală, crezând că e cine ştie ce
procopseală.
Atenţie! Aici la fiecare pas te poţi întâlni cu primejdia nas în
nas. Uite, parcă ne-ar fi auzit, un balaur s-a şi ivit. Unul, două, trei,
patru... are capete şapte. Numai ca să le numeri, pierzi o zi şi-o noapte. Ca
scamatorul suflă foc pe nări. Dacă aş avea la mine ţigări, i-aş ieşi în
întâmpinare, suflând şi eu dintr-o ţigare. L-aş învălui cu fumul, n-ar mai vedea
nimic şi noi ne-am lua drumul. Dar aşa, fuga a ră¬mas ultima noastră salvare.
Luaţi-o voi înainte, că mie mi-e că fug prea tare. E pe urmele noastre, care de
frică s-au făcut stele verzi şi albastre. Mirela, aruncă tu acum o gresie, să
nu-şi facă balaurul cine ştie ce impresie. Să ştie şi el că noi l-am citit pe
Ispirescu Petre şi ştim că apar munţi înalţi, numai dacă arunci în urmă cu nişte
pietre. Priviţi-i acum, he, he, he! Munţii au răsărit şi-n vârful lor sunt oi
care behăie. Ce mari sunt, bată-i vina! Eu nu i-aş sări nici cu prăjina. Dar
balaurul – cu el te pui? Ar mai sări peste încă un munte, dar nu-i. Nu mai
rămâne decât să azvârl eu pluşul de pan¬tofi, nedespărţitul meu pluş, să se facă
în urmă un mare gheţuş! Va aluneca pe el şi va cădea. Ha, ha, ha, dacă-o să-şi
spargă măcar un cap tot e ceva. Mi s-a părut, ori 1-a trecut şi n-a căzut? E
lângă noi, cum bine vedem. Opriţi-vă, n-are nici un rost să mai fugim când nu
mai putem. Balaurul s-a oprit şi el, la un pas. De ce-o fi strâmbând din nas?
Zice:
– Hei, voi sunteţi din povestea Merele de aur?
Răsuflăm
uşuraţi.
– Bată-te să te bată de balaur! Povestea Merelor de aur e pe aleea
cealaltă, frăţioare. N-ai văzut tăbliţa indicatoare? În conclu¬zie, bine c-a
fost o confuzie.
Şi uite-aşa mergi şi mergi... Zi de vară, zăpuşeală. Nici
tu, troleibuze, care alunecă pe aţe, nici tu, bunici, să te ia în braţe. Până
când... ce sclipeşte acolo în depărtare? Un palat la care nu te poţi uita decât
cu ochelari de soare. De altfel, în faţă se află şi trei stejari, în care sunt
agăţaţi tot felul de ochelari. Puneţi-vă pe nas sticlele astea colorate – cred
că nu-i vreuna lipsă – afumate ca pentru o mare eclipsă. Uite şi-un copac ceva
mai măricel. Vă dau voie să vă suiţi în el. Cât mai sus, care mai de care, poate
vedeţi ce urmează-n continuare.
Gâştele în afară de
pericol
– Urmează să prindem o veveriţă, strigă Radu, pornind din vârful
unui copac după ea, călare pe-o nuia.
– Ba, palatul, ţipă Mirela, cred că
n-ai uitat de palatul acela pe care ne-ai pus să-l căutăm în depărtare cu
ochelari de soare.
Eu tocmai aţipisem, că era mult somn acolo pe câmpie,
poate unde la fiecare pas întâlneai o pernă din puf de păpădie. Of, că nici nu
poţi să te mai odihneşti cu copiii ăştia, care-ar sta toată ziua-n poveşti! Hai,
pornim spre palat, gata, aici la rădăcina copacului, adunarea! Şi să facem mai
întâi numărătoarea. Că nu-i mare lucru să se ascundă vreunul dintre voi ca o
buburuză, sub o frunză.
Cu cât ne apropiem de palat, auzim tot mai tare un
zgomot ciudat. Parcă unui copil de zmeu, fără nici o jucărie, îi face bunicul
său mizerie. De fapt, sunt uşile palatului care vorbesc între ele prin
scârţîituri, urlând ca dintr-o mie de guri. Dăm buzna-năuntru şi încă de la
intrare începem să căutăm zmeul c-o lumânare. S-au împuţinat zmeii, dragii mei,
în poveştile vechi te-mpiedicai la fie¬care pas de ei. Era uşor să fii atunci
Făt-Frumos, nici nu mă mir, cu aşa chilipir! Eu zic să ieşim, să fugim repede de
aici, până nu asurzim. Nu poate fi nimeni, într-un palat ca ăsta nu rezistă nici
măcar mătuşile, fiindcă scârţâie îngrozitor uşile. Aşa, iată-ne din nou la
soare, să suflăm în lumânare. Fiind o lumânare focul ăsta mai marele, să-l
căutăm pe zmeu cu soarele.
Pe la mijlocul poveştii – cred şi eu – oboseşti
şi-naintezi tot mai greu. Faci un pas şi trebuie să-l faci tot tu şi pe
celălalt. Noroc că mergem acum pe ciuperci, care sunt atât de dese, încât par
asfalt. Simţiţi, măi copii, şi voi cum creşte drumul sub noi? Asta se vede după
pietre şi după furnici, care rămân tot mai mici. La început pe mine aproape că
m-acoperea iarba, acum, uite, ating norii cu barba. Am ajuns lângă un lac, adânc
ca o scorbură de copac. Pe mal stau gâştele, unele numai în piciorul stâng, şi
plâng.
– De ce plângeţi, întrebăm un gânsac, singurul, dintre toţi, care are
şi moţ.
– Cum să nu ne jelim, când uite ce păţim? Vecinele noastre, ţaţele
raţele, ne-au lăsat pe drumuri: au minţit într-una până ne-au îngheţat apa,
de-au făcut-o cuburi. Sunt două zile de când stăm aici pe mal şi nu putem să ne
scăldăm. Că în gheaţă nu poţi nici mă¬car să te uzi, darmite să te scufunzi.
Ne-am da măcar de-a săniuşul, dar, una, nu ne sade, două, ce ne facem de labe?
Că dacă pe gheaţă le tocim, într-o săptămână le isprăvim. Şi n-o să mai avem cu
ce cutreiera poienele, doar labele nu ne cresc în fiecare primăvară ca pantofii
voştri sau ca, nouă, penele. Deci, cum să nu plângem, copii dumneavoastră, când
închişi în această situaţie nu putem sări pe nici o fereastră?
Văzând noi ce
mare jale, am ajuns la concluzia că gâştele trebuie ajutate şi nicidecum
mâncate. Dacă apa se face bocnă la o minciună de raţă, ea tot c-o minciună se
dezgheaţă. Asta a fost părerea lui Radu, fireşte, care în privinţa minciunilor
ştie el ce vorbeşte. Dar eu, în timpul ăsta numai ce mă aplec şi montez pe o
ramură de salcie un bec. L-am aprins ziua, amiaza-mare, şi lacul a-nceput să se
dezgheţe, crezând că e soare. Gâştele, ga, ga, ga! huştiuluc, în apă într-o
clipă. Gânsacul mi-a mulţumit, dându-mi o pană dintr-o aripă. Când n-o să mai
ştii ce să mai spui – zice – când te va ajunge năpasta, uită-te o dată la pana
asta.
Calul fermecat, dar nefermecat bine
Acum, fiindcă pe
Zâna Zânelor tot n-am găsit-o, putem porni mai departe. Eu am şi pornit-o. Zmeul
care-a furat-o din greşeală, crezând că e cine ştie ce procopseală, văzându-ne
c-am plecat pe urmele lui cu dreptul, s-a retras tot mai în adâncul poveştii.
Deşteptul. Dar oriunde s-o ascunde, oriunde-o fi, tot l-om dibui! Că, om fi
mici, dar (oricine poate să observe) noi suntem cei doisprezece pitici (în
frunte, bineînţeles, cele două rezerve). Chestiunea care ne pune puţin în
încurcătură e că aici drumul face o cotitură. Şi se ştie, zmeii când fug prind o
viteză atât de drăcească, încât le vine foarte greu să cotească. Vom lăsa drumul
cel drept, deci, tăind po¬vestea pe una din poteci. Dar nu vă risipiţi ca
iepurii care încotro, ho! Mergeţi mai strânşi, aşa, că din moment în moment se
poate întâmpla ceva. Vreo întâmplare care să vă lase cu gura căscată de mirare.
Şi cel care-o să fie prea la coadă, n-o s-o vadă. Că minunile nu se repetă ca
filmul în culori, să-l vedeţi cu bunica, în şapte zile de şapte ori.
Mergem
noi, mergem, când, deodată, în iarba cea grasă, Mirela dă de un pui de broască
ţestoasă. Era supărat foc şi, ca orice copil, plângea cu lacrimi de crocodil.
Zicea că broasca ţestoasă doarme de vreo patru zile sub ţestul ei de-o sută de
chile. Şi degeaba cio¬căneşte el cu lăbuţele ude, că ţestul e gros şi broasca
nu-l aude. Şi uite, n-are cine să-l bage-n seamă, n-are cu cine să mai
vorbească, aşa, ca de la pui la mamă. Încercăm noi s-o trezim, dar ţi-ai găsit!
Poţi trezi un pietroi adormit? Ne-nvârtim în jurul ei până când lui Ilie îi dă
prin gând să-i pună o sonerie. Când a fost gata, a doua zi în zori, i-am spus
puiului să sune de-o sută de ori. La a nouăzeci şi noua oară, broasca a scos
capul afară. Mare i-a fost bucuria când şi-a văzut odrasla jucându-se cu
soneria. "Adio somn – a zis – n-o să te mai întâlnesc! Drumeţilor, vă foarte
mulţumesc!" Am plecat lăsând gălăgie în jurul ei ca-n jurul şarpelui cu
clopoţei. Dar nu făcusem nici o sută de paşi în continuare, când un vultur s-a
repezit şi-a luat broasca în gheare. Cu ea, nemaipomenit, uite tocmai în vârful
cerului s-a suit. De-acolo o s-o arunce, cum aruncă jucătorii discul, să-i
spargă platoşa groasă şi-apoi s-o sfâşie cu pliscul. Hai să strângem flori şi
frunze, să le risipim pe vale, să cadă broasca pe moale. A nimerit într-o claie
de fân; ura! am scăpat-o de la moarte. Vulturul morocănos s-a dus în altă parte.
De-acum broasca va trăi sub ţestul ei, 400 de ani, ehei! Că aşa trăiesc ele,
mult cât evul mediu, nu ca unii oameni, cât un concediu! Vine şi puiul cel mic
dintr-o parte, frecându-se la ochi de cele-ntâmplate. Explică-i tu cum a fost,
Ilie, şi spune-i să nu mai facă abuz de sonerie. Că asur¬zeşte iarba şi
mărăcinii şi, uite, întărâtă vecinii.
Şi iar mergi şi iar mergi, numai pe jos
staţii întregi! Totul ar fi fost excelent, dacă nu ni se-ntâmpla un accident.
Tot bătând atâţia câmpi de când răsare până apune soarele, nu-i normal să ne
doară picioarele? Eram la o cotitură când Radu zice: "Gata, eu am făcut o
bătătură. Of, parcă mi-a intrat un munte-n pantof". Atunci ne-am oprit şi,
punând toţi degetul la tâmplă, ne-am gândit. Ne-am concen¬trat cât ne-am
concentrat, până-am hotărât: ne trebuie un cal fer¬mecat! Unul cât tot magazinul
de jucării de mare, un cal care să zboare. Şi-n loc de copite, să aibă aripile
potcovite. Ştiţi: ca să nu li se tocească vârfurile prea tare şi să fie numai
zimţi, când s-a¬ting în zbor de stelele fierbinţi.
Zmeule,
nenorocitule
Eu am un plan, cum să găsim calul năzdrăvan. Rupeţi fiecare
câte un smoc de iarbă grasă din această vale răcoroasă. Învârtiţi-vă cu el în
sân pân' o să ameţească văzduhul de mireasmă de fân. Nu vedeţi cum iarba a
început de miresme să fumege? Caii poveştii, care pasc pe undeva prin apropiere,
or s-o adulmece. Şi vor veni, mai tare sau mai încet, ca atraşi de-un magnet. Au
şi-nceput să s-arate din câmpie: zece, o sută, o herghelie. Priviţi ce mândreţe
de cai.
– Alege-ţi, Radule, unul, hai.
– Trebuie să-l aleg, zice Radu, pe
cel mai răpciugos. Aşa face-ntotdeauna şi Făt-Frumos. Ne-am aşezat atunci pe-o
buturugă şi-am aşteptat să sosească şi calul cel plin de răpciugă. După un ceas
s-a auzit un nechezat mic, cam cât un miorlăit de pisic. În sfârşit, a apărut un
fel de mânz bătrân, ştirb de tot şi de tot spân. Privea tot timpul pământul şi
nu înainta decât când nu bătea vântul.
– Asta e, zise Radu, calul cel slab ca
gardu'. Şi încălecând, numai ce-l vedem cu mârţoagă cu tot căzând. L-am ridicat
cu toţii si cu chiu, cu vai am pornit mai departe, împingând calul, ca pe un
camion hodorogit, din spate. Speram că mârţoaga va merge aşa strâmb numai până
după primul dâmb. Acolo unde se va scutura odată, arătându-şi faţa sa cea
fermecată. Dar am trecut şi cel de-al o sutelea dâmb şi calul mergea tot mai
strâmb. N-osă mai putem înainta, dacă n-om mânca. Dar partea cea proastă e că
deocamdată n-avem nimic în traistă. Zău că n-ar strica acum nişte gâşte. Dragii
mei, mi-am adus aminte de pana gânsacului, prin asociaţie de idei. "Pri¬veşte-o
când ţi-o fi mai greu", mi-a spus acel gânsac. Ceea ce şi fac. Nu simţiţi un
miros plăcut în nări? Razele soarelui au devenit frigări, învârtind nu ştiu ce
fel de friptură ce-ţi lasă o impresie bună în gură. Din cuptorul zării iese o
tavă măreaţă. Gâştele ne-au trimis, friptă, o... raţă.
Într-un minut n-a mai
rămas nimic în tavă (că raţa a fost gro¬zavă). Tocmai atunci s-a auzit un răget
ca de leu. Aoleu! "Ăsta o fi Zmeu?" întreb, nu că mi-ar fi frică, dar ştiţi:
o-ntrebare nu strică. Deodată toate lucrurile au început să tremure, ca la
cutremure. Jucaţi-vă aici de-a ce vreţi voi. Eu mă duc un minut la război. "Unde
eşti, zmeule? îi zic, că nu ştiu din ce cauză nu mai văd nimic." "Sunt chiar în
faţa ta, între aceşti doi stejari", zise zmeul, aruncându-mi o pereche de
ochelari. "Stai pe loc! să nu fugi în altă parte, vin să te bat, cum scrie la
carte." Dar, când să plec, Radu îmi face scandal: "Cum pleci, nene, la bătălie
fără cal?" Avea dreaptate, dar calul cel leşinat stătea tot nefermecat. Ei,
comedie mare! Neavând încotro, am luat eu calul în spinare. Zmeul era,
dimpotrivă, călare.
Văzându-ne în felul ăsta pe noi, zmeul se dădea tot mai
înapoi. Cât era el de tare şi mare îl speria o astfel de arătare. "Care eşti
calul şi care eşti călăreţul?" a întrebat nătăfleţul. A căzut apoi ţeapăn în
iarbă şi-a căscat de trei ori. "Ce faci, zmeule, mori?" "Mor, a răspuns el,
îndreptându-şi faţa spre nord. M-ai speriat prea tare şi am avut un atac de
cord."
Eh, şi acum ar trebui să urmeze nunta cu Zâna Zânelor, care a şi ieşit
în iatac, fericită că i-am venit zmeului de hac. (Şi-a mutat palatul aici pe
câmpie, să asiste la bătălie.) E foarte frumoasă, iar o zână ca ea, orice aţi
zice, nu-i de colea. Aş putea stârni o nuntă formidabilă, cum stârneşte
vrăjitorul furtuna. Aş pofti la ea soarele, munţii si luna. Dar ştiţi voi,
lucrurile acestea lungesc foarte mult povestea. Acum, c-am scăpat-o de cel mai
teribil dintre zmei, Zâna Zânelor se va descurca şi singură-n viaţă, să n-avem
noi grija ei. Hai deci să facem cale-ntoarsă, că mai avem şi alte persoane pe
acasă. Care-i drumul pe care-am venit? Acesta-i, nu vedeţi cu tăl¬pile cât l-am
tocit? Şi-n plus vântul care zgâlţâie de uşă a presărat pe el tărâţe din lună,
ca dintr-o păpuşă. Ca să-l ştim, să nu ne ră¬tăcim. Şi ca să strălucească drumul
nostru, sub stele, fantastic, la noapte, când l-or linge vulpile de material
plastic.
Măr
Ştiţi că zânele frumoase, când vor, pot să-şi
ascundă patul, oglinda, tot palatul într-un măr. Spun două-trei cuvinte şi, cât
ţi-i castelul lor de mare, dă buzna în măr cu coarnele turnurilor înainte. Eu am
dat de un măr fermecat, în care te poţi plimba în lung şi-n lat. Toată lumea
a-ncăput aici, colorată ca pentru pitici. Izvoarele şi fluviile pe care le avem
se află-n ea, făcute ghem. Tragi de o aţă mai albastră şi, când colo, pe ea,
vezi că scrie "Dunărea". Munţii se află şi ei la locul lor, spre cer ca un deget
arătător. Pot să vă spun în continuare că aceşti munţi s-au format prin
evaporare. Demult, de tot, în locul lor era un fel de ocean, mai adânc decât cel
mai adânc lighean. Dar a bătut vântul, a bătut vântul, luând mereu valurile,
până a făcut apa una cu pământul. Aşa au apărut aceşti munţi de stei, care sunt
uscaţi dacă pui mâna pe ei. Unde voiam însă să ajung pe drumul cel mai lung?
Munţii înalţi sunt foarte importanţi. Asta se şi vede, să se uite mai bine cine
nu crede. Un urât stă lângă un pisc ameţitor, în care sună aurul ca banii
într-un ulcior. Altul trage cu un cârlig dintr-o văgăună o blană de urs foarte
bună. Şi mai departe, totul îşi are rostul lui, ce să vă mai
spui!
Pietroaiele astea din jur arată cu vârf şi-ndesat că noi le-am
fa¬bricat. Facem din lâna stelelor bidinele, vopsim noaptea casele cu ele. Batem
apa până scoatem din ea lumina, ca din lapte smântâna. Soarele, care e de fier,
zilnic rugineşte, şi rugina lui cade pe noi de ne-ncălzeşte. Noi o strângem în
cearşafuri, umplem cu ele câmpul şi facem să crească mai repede grâul şi
porumbul. Priviţi acum la maşinile care zbârnâie mereu şi înţelegeţi ce vă spun
eu: tehnica asta e foarte complicată, dar toată şmecheria stă într-o roată. Ea e
tartorele, poţi face tot ce vrei cu ea, după cum se învârte aşa, ori
altmintrelea. Iată, pot să încerc, dacă o-nvârt cu mâna, e cerc. Poţi să te joci
pe lângă casă până te strigă la masă. Dacă încaleci pe ea te duce fără să te
opreşti până unde vrei să creşti. O aşezi culcată – e moară, macină făina toată.
Îi pui deasupra o casă şi niscai aripi de carton, poţi să zbori cu ea la
aerodrom. De-aia părinţii noştri, toţi, fumează şi fac roţi. Le leagă de copaci,
de calea ferată, de vapoare, de şosele şi fac toate treburile cu
ele.
Unu şi cu celelalte numere
Fiecare dintre voi
a-nvăţat să numere până la doi. Aici v-aţi oprit şi, de osteneală, aţi
adormit.
– Aoleu, ce-i?
Dar în vis l-aţi văzut pe 3. Era ceva, ca o namilă
înfiorătoare, şi – culmea – mergea şi mai departe cu groaza: avea 4 picioare.
Când v-aţi trezit era ora 5; pe câmp veneau oile de la servici. Câte oi acum dau
cu praf pe drum, parcă încondeiază un ou? Na, c-aţi adormit din nou.
– O,
chiar de-aţi dormi sub pat, nimeni nu va scăpa de numărat. Numerele vă vor
urmări în adormirile voastre cele mai adânci şi le veţi visa pe brânci. Deoarece
ele trebuie să vă intre bine în cap – asta e. Dă-le naibii, că sunt şi
importante, ca în viaţă toate celelalte.
1 este un pic peste nimic. De
exemplu, floarea asta cu care eu mi-am încrucişat drumul zice: a mai trecut
unul. Şi cu asta a ispră¬vit cu persoana mea şi aşteaptă să treacă prin dreptul
ei altcineva. Noi am fost la munte – mi-aduc aminte ca azi – şi-am văzut o mie
de brazi. Iepuri o sută dintr-o dată, dar asta cred că era o şmeche¬rie a unuia,
gogonată. Unul singur cred că era, care aşa de repede fugea, încât oriunde te
uitai, îl vedeai.
Deci, orice ai face – hop! un număr, îţi sare ca un papagal
pe umăr. Acasă, să zicem, când vreţi să vă jucaţi şi voi, s-aude, şi vă fac
morală un milion de rude.
Aşa că, aflaţi: numărăm şi suntem număraţi. Pe
mine, de exemplu, mă numără ceasul deşteptător, pe la şapte, spunându-mi să mă
duc la servici, cu limbă de moarte. (Că după aia el adoarme din nou, ori moare
până la învierea din dimineaţa următoare.) Şi soarele mă are în socoteala lui,
bineânţeles. Deocamdată sunt un număr cuminte, care la fiecare adunare îi ies.
Eu simt de departe, dar nu mă doare această numărătoare. Numai bătrânii se
văietă îngrozitor, când li se adună câte-o mână, câte-un picior. Şi atunci roagă
pe câte unul ca voi, vreun pici, să strige pentru ei: "sunt aici".
De-aia
zic: învăţaţi numărătoarea pe degete, pe fraţi, pe clanţele uşii, pe dinţi, să-i
puteţi ajuta pe bunici, pe părinţi. Seara când vi se face patul să vă gândiţi:
unde am ajuns cu număratul? Şi să adormiţi.
În clocotul
pieţii
Aici vin teatrele de păpuşi, la anumite ceasuri, să ia morcovi
pentru nasuri. Şi pentru cap, tărtăcuţe, şi pentru vulpi, tărâţe.
Printre
tarabele vechi e atâta gălăgie, că-ţi trece peste urechi. Dar nouă nu ne pasă:
oriunde e gălăgie ne simţim ca acasă. Locul ăsta cred că este tot atât de mare
cam cât o mare. Aici parcă s-a adunat tot ce mişcă în apă sau pe uscat. Melci
codobelci şi raci urâţi şi goi, cărora le e totuna dacă merg înainte sau înapoi.
Oamenii stropesc cu lacrimi ceapa, să crească, ori mângâie mieii vii şi spun
poezii. Poţi vorbi cât vrei, că ai unde. În prima jumătate a pieţei, toată lumea
întreabă, şi în cealaltă toată lumea răspunde. În pauze se lasă o linişte ca
după furtună, de se aud cum ies ridichile de lună. Sau ciupercile noi cum ies,
în cap cu câte un alb fes. Copii, spuneţi-mi acum sincer, pe cuvânt de onoare, a
ce miroase mai tare? – A vitamine!... Viorel a răspuns foarte bine. Da, cele mai
multe vitamine de pe pământ, nu la farmacie, pe tarabele astea sunt. Pentru că
ele se cheamă aici măr şi piersică. Şi pe-astea le mănânci de drag, chiar de-a
valma, nu ţi le dă mama... cu palma. Uite, acest curcan zicea că dacă înghite
singur tot sacul cu nuci o să crape. Acum un nene trebuie să stea lângă el, să-l
îndoape. La fiecare oră îl apucă şi-i îndeasă pe gât câte-o nucă. Curcanul se
strâmbă tot, ca de aguridă, şi crede că omul vrea să-l vândă în loc de
clepsidră. Ce să vă mai spun despre piaţă? Seamănă cu o bucătărie plină de abur
şi ceaţă. Gospodinele grăbite aleargă din loc în loc, parcă după fiecare vorbă
le-ar da-n foc. Dar şi când pun ochii pe câte-o găină, atât de mult o fixează,
încât o hipnotizează. Într-o iarnă am văzut o găină de-asta hipnotizată,
ţinându-se, cuminte, pe străzile multe, după o blană de vulpe.
Acum ca să nu
ne-ntoarcem chiar cu mâna goală, hai să luăm sfecla asta dată cu vopseală. O
punem acasă la unul din noi, la oricare, într-un ghiveci de floare. Şi sfecla va
creşte în jos încet, încet, prin tavan, prin parchet. Iar în zilele când n-avem
ce face, o să ne strângem grămadă, prinzând-o de coadă. Şi vom trage toţi de ea
cât vom putea.
Pe fundul tuturor ploilor
Este ceasul
fermecat, când peştii împing scoicile pe uscat. Peştii ori racii, nu ţin minte,
ca să le-ncarce cu merinde. Râme, firi¬mituri de pâine, pentru a le trage pline
în mare, mâine, făcând să scârţâie nisipul de pe plajă, încet, la ora patru fără
un sfert. Trebuie să profităm de această tăcere teribilă, când nu se aude nici o
che¬mare la vilă. La mare am fost anul trecut (scrie la carte), acum o să facem
un pas mai departe. Un pas mare, chiar în mare. Hai, Mirela, nu fi supărată,
încalţ-o ca pe o gheată. Una cam largă, în care ar încăpea şi casa şi strada cu
băieţii şi fetele, şi tot ai putea să-i legi şireturile. Lumea vine aici s-o
privească doar pe dinafară. Ce atitudine superficială! Nouă, va să zică, nu ne e
de loc frică. Am băut apă multă acasă, cam câte o litră. De-aia acum nu
ne-necăm, doar ne scufundăm, ne scufundăm. Ce ne salvează e că nici unul nu ştim
să-notăm. Asta ne-ajută, nici gând, şi ne dă curaj să-ajungem mai repede la
fund. Acolo vom vedea tot felul de alge amare, printre care înoată topoare.
Deocamdată întâlnim numai peşti strălucind prin apă, parcă ar fi pictaţi pe
fereşti. Se miră ca nişte copii că suntem ca ei, vii. Pentru ei, am luat special
în buzunare, presaţi, pureci de mare, uscaţi. Obraznicii, vin şi mi-i mănâncă
din palmă, frumos, cu botul, mângâindu-mi, cu coada, cotul. Şi se ţin după noi
scai, formând un fel de imens alai. Nu, mai bine zis, un evantai. Dacă cineva se
va-ncălzi, îl poate folosi. Desigur, să nu-l mişte prea furtunos, că împinge
vapoarele-n adâncul primejdios. Unele au mai fost luate de talaz si, vezi, stau
răsturnate si azi. Această corabie cu pânzele numai aţe se roagă s-o luăm în
braţe... Şi, tot-aşa, ne lăsăm încet, la vale. Apa e un teren alunecos şi foarte
moale. Peştii cresc uşor prin ea, ca prin pământ iarba. După cum era de
aşteptat, fundul mării e supraaglomerat. Fel de fel de şerpi şi alte lighioane
fac bule de aer şi baloane. Caii de mare tropăie peste tot, grămadă, cu covrigi
de şerpi în coadă. Peştişorii se joacă cu cochilii de boabe de fasole şi caută
prin bărcile înverzite busole. Nu c-ar fi ahtiaţi să afle nordul, sudul sau
estul, pe ei îi interesează din busolă restul: după gradul cutiei, de
perfecţionare, ştiu că afară e secolul cutare sau cutare. (Deci tot un fel de
orientare). Ar fi multe de văzut în acest loc sticlos, unde marea se termină-n
jos. De ce vietăţile toate au gurile căscate? Nu e lumină aici, e un întuneric
groaznic, că soarele e tocmai la dracu în praznic. De aceea, vieţuitoarele ţin
deschisă gura, luminând fundul mării cu dantura.
Ce-ar fi să fierbem şi noi o
ciorbă pescărească, într-o scorbură de ţestoasă (broască)? Luaţi cu lingura, cât
e fierbinte, ciorba asta bună o s-o ţineţi minte. Aşa, acum ne-am pus burta la
cale – si-n felul ăsta ieşim din mare.
Să îmbătrânim - de-o
probă
Hai să intrăm în această cetate, din pură curiozitate. Adică pentru
o zi fiecare copil mic să-şi fie lui însuşi bunic. Să-şi spună poveşti şi singur
să-şi dea plin de gravitate sfaturi, pe care tot el să le creadă în taină
fleacuri. Deci astăzi n-o să ne mai scapere pe nici un drum picioarele: stăm
acasă şi zicem că ne dor şalele. Of, eu simt creştetul parcă-mi cresc din el
cuie şi mai am alt junghi tocmai la mama dracului, în călcâie. Nu ştiu, aţi
remarcat oftatul? Bătrâneţea începe, aşadar, o dată cu văitatul. Iată-ne într-o
lume fermecată, pe lângă care orice poveste pare seacă şi adevărată. Din copii
am devenit dintr-o dată moşi şi strămoşi şi purtăm galoşi. Am văzut în viaţă
atât de multe, încât, ca să nu le uităm, ne-am făcut noduri în ridurile de pe
frunte. Va să zică, soarele acolo apune şi dincolo răsare, iar apa curge numai
de la deal la vale. Am învăţat ghinionul nostru pe brânci, de când eram ţânci.
De-aia la toate lucru¬rile rele sau bune putem da acum din cap cu înţelepciune.
Ioane, tu mă auzi? Vorbim cam tare, să zicem că suntem surzi. Ne-a rămas nasul
numai pentru zile mari şi trebuie să-i punem şi lui ochelari. Pielea de pe mâini
s-a cam bătucit şi ne trebuie o pereche de ochelari şi pentru pipăit.
M-am
întrebat eu toată viaţa: cam cum se simte un licurici dimineaţa? Toată noaptea
cu făptura lui, deşteaptă, a făcut lumină în stânga şi-n dreapta. Şi deodată îl
cuprinde uimirea când simte că i s-a întrerupt strălucirea. Ziua n-are mai mult
foc pe el decât urzicile. Dau peste el şi-l calcă, pardon, până şi
furnicile.
Totul e clar: când eşti bătrân trebuie să mergi cu maşina sau cel
puţin într-un car. Eşti ca în vârful unui munte urcat, călcând piatră cu piatră
şi acum parcă te duci unde ai treabă cu munte cu tot odată. Face pentru
greutatea asta măreaţă să trăieşti o viaţă?
Dar ne-au intrat nişte lacrimi în
ochi şi ne strâng, iar bunicii noştri adevăraţi, ştiţi şi voi, niciodată nu
plâng. Uite, tocmai răsare în fereastră luna – să le dăm hainele înapoi şi să le
sărutăm mâna. Şi să le spunem că, aşa cum sunt, sunt cei mai grozavi de pe
pământ. Că din barba lor albă şi mare izvorăşte numai linişte şi împăcare. Dar
să nu le spunem că am fost şi noi bătrâni într-o doară, dintr-o dimineaţă până
într-o seară.
Iute înapoi până la copilărie, să întinerim. Şi să plângem
acolo cât poftim.
La polul sud
Noi am fost la Polul Nord,
dar, după câte aud, Polul Nord e mort fără Polul Sud. Trebuie să le vezi pe
amândouă aceste talere de ceaţă, dacă vrei să ai un echilibru în viaţă.
Câteodată simţiţi şi voi,copii, nu e aşa, că vă lipseşte ceva? Polul Sud îl
simţi că nu-l ai ca za¬hărul din ceai. Prin urmare, fiţi gata de plecare. Aoleu,
dar în port, pentru călătorie, nu ne-a rămas decât această corabie de hârtie. Eu
zic, cu puţină iniţiativă, să facem alta, de sugativă. S-o construim repede, că
vremea trece şi pe drum vă explic eu de ce. Gata, catar¬gele şi cârmele? Trageţi
acum de toate sforile şi sârmele! Daţi-mi o pipă, să fac şi eu puţin fum, cam
cât rămâne de la o salvă de tun. Vă miroase a alge şi a sare?
Aflaţi că
sunteţi de trei zile pe mare. Iată, valurile cum răsar dintr-o parte şi-n
cealaltă apun, şi se duc să fure de la mal săpun. Săpun uitat dinadins acolo, pe
ţărm, de copiii cuminţi şi uituci, ca să aibă marea cu ce face clăbuci.
Şi
cum plutim noi aşa spre Polul Sud, apa intră in corabie, dar eu mă fac că n-o
aud. Mult mai periculoasă, în acest moment, aflaţi, este corabia de piraţi. Până
acum trebuia să se şi arate, frate. Dar nu s-aude nici un zvon, tocmai noi o
s-avem ghinion! Să n-ai ce povesti acasă, ceva fioros şi nă¬prasnic, asta e
groaznic! Ura, suntem salvaţi! Iată corabia de piraţi! Au aflat că mergem unde
ne duce curentul şi vor să ne fure subiec¬tul. O, dragii mei marinari, hai să
fugim cât mai repede şi să fim tari. Dar, vai, ei măresc, măresc viteza şi
respiraţia lor ne zburleşte sufletul ca freza. Dar tocmai când să pună mâna pe
noi, lip! corabia li s-a împotmolit în nisip. Căci sugativa noastră, vedeţi!
Le-a supt marea de sub lopeţi. Parcă ne pare rău că nu ne-au prins piraţii un
pic, aşa, măcar de degetul mic. Se-ntâmplau cine ştie ce fapte ciudate. Dar şi
ei au fost nişte mămăligi şi jumătate. Acum mergem înainte în felul următor:
scoţând din corabie nor după nor. Dacă stoarcem, de exemplu, numai o lopată, se
face înainte o baltă lată. Şi noi plutim mereu pe ea, la ore fixe şi la trei
sferturi, de-a valma, peste dealuri şi deserturi. Străbatem fel de fel de ţări,
nu mai vorbim de cele nouă mări. E frumos să vezi insulele de mărgean, cu
obiceiurile lor prin ochean. În Sahara oamenii sunt legaţi la cap c-un şervet şi
mănâncă şerbet. Dar nu e chip să bea la urmă şi apă din nisip. Că unde dai şi
unde crapă tocmai acolo nu-i apă. Scutu¬raţi peste ei o pânză mai nouă, să
creadă că din rugăciunile lor a-nceput să plouă.
La o
adică
Vine leul lipa-lipa, mai fioros decât gripa. Simţiţi în inimă o
căl¬dură ca para? Asta înseamnă că suntem tot în Sahara. Iată dihania deschide
gura, ridicând şi mai mult temperatura. Totuşi, la noi n-o să vină, pentru că la
toţi ni s-a făcut pielea de găină. Şi leii, după câte am auzit de la nişte
vecini, nu se dau la păsări şi la găini.
În continuare, dragii mei, cred că o
să renunţăm la jupuirea aces¬tor lei. Blănurile le sunt grozav de bine pe trup
lipite, din grumaz şi până la ghearele şlefuite. Şi la urmă trebuie să le cărăm
în circa şi, oricum, ne încurcă. Să nu mai vânăm nici tigri, nici lei, nici
leoparzi, nici nimic. Eu aşa zic. Să ne retragem mai bine în a noastră corabie,
care merge pe sub streşinile valurilor ca o vrabie. Ce dacă rămâne în urmă
pustiul nevăzut? Nu-i primul lucru pe care-l lăsăm noi început! Gata. Unde
vedeţi o mare înfigeţi iute lopata. Brr! E din ce în ce mai rece! Suntem mai
lângă Oceanul îngheţat, cu fiecare spaimă ce trece. Un pescăruş obosit (n-am
aici un loc cald unde să-l culc) ne trimite din zbor primul fulg. Va veni în
curând şi zăpada, ehei, prin asociaţie de idei. Înseamnă că polul se apropie,
vrând-nevrând, acum e la o aruncătură de gând. Vezi? a şi început să mă ningă în
cap cu nori. Fulgii se-nmulţesc, ca şi stelele prin spori. Adică se sparge
fulgul, că nu e de fier, şi curg din el seminţele de cer. A-ngheţat dintr-o dată
şi apa bine, să ne mutăm toţi pe patine. Căci la Polul Sud nu poţi să te duci cu
un cleşte de spart nuci. Gheaţa aici e groasă cât geamurile caselor toate,
chituite bine şi-ngheţate. Poţi să dai cu mingea-n ea, acum şi pururea. Că n-o
să sară nici un ciob, n-o să faci oceanul zob. Deci, ne apropiem printre
pinguini şi degeraturi. Polul Sud începe cu suflatul în palmă şi cu celelalte
apucături. Daţi-mi mie ocheanul cel cu pluş nou lus¬truit, să văd acum unde e
pământul uşor turtit? Că acolo cică polul vine, ca să poată sta mai bine. E
punctul unde trebuie să mergem fiecare şi în loc de steaguri să punem degetul
mare. Să strălucească amprentele noastre, numai semne şi linii, până în ochii
viito¬rimii. Să ştie toată lumea că noi am ajuns până aici încă de pe când eram
pitici. Foarte simplu am ajuns: învârtind cârma mereu la babord. Dar ce scrie pe
tabla aceea? "Polul Nord". Aoleu, acesta e adevărul goluţ-gol: am greşit calea
exact c-un pol. La o răscruce cred că ne-am încurcat, ca un copil care cade:
bum! din pat. Căci, la fiecare răscruce, aţi observat şi voi, de ce? pentru ce?
– sunt două drumuri identice. Unul este cel bun, pe care trebuie să mergi
înainte cu fală, şi altul e drumul de păcăleală. Noi am por¬nit falnici spre
sud, ca să ajungem – să nici n-aud! La nordul cel gol şi sărac, pe care-l ştie
după licheni orice pârlit de copac. Dar, la urma urmei, aşa e în viaţă: te mai
înşeli. Parcă oamenii mari nu fac şi ei câteodată nişte greşeli?! Noi am pus
mâna pe Polul Nord, nu e aşa? care nu e nici el de colea. Acum trebuie numai, ca
s-o dregem, să punem de acord scopul cu locul. Ia să se prezinte aici un băieţel
cu muşchi de oţel, care să se urce înapoi pe cuvintele noastre în sus, pe toate
câte le-am spus. Ca pe catargele unei corăbii, numai pânze şi frânghii, de care
te ţii. Care eşti voinicul? Tu, Titu? Urcă-te până în vârful poveştii noastre şi
schimbă-i repede titlu!
Feriţi cerul
Da' departe ne-am mai
plimbat, nu ştiu dacă-aţi observat. Am tocit ca pe preşuri cele patru puncte
cardinale, luându-le pe picioare. V-am dus în lună şi mai încolo, din stea în
stea, pe răspunderea mea. Dar, aici, la doi paşi, cresc ciuperci sau un oraş?
Hai astăzi să-l privim, că şi noi tot în case locuim, dacă stai să te gândeşti.
Mai ales noaptea şi-n timpul dintre poveşti.
Aşadar, locul a fost mai întâi
desenat cu cretă şi var. Apoi s-au îngrămădit cărămida, cimentul, lemnele,
fierul. Şi când casele au început să răsară, cineva a strigat: "Feriţi cerul!" E
un zgomot surd ca de moară, plus încă o morişcă. Un Manole plin pe piept de
frişca îşi tot aşază cărămizi sub picioare şi se-nalţă. Din când în când măsoară
zidul c-o aţă. Şi, tot aşa, cât ţi-i ziua de mare. Pe la etajul şapte fumează şi
el o ţigare şi pe unde-o ia fumul înseamnă locul c-un creion roşu şi face coşu'.
Ştiţi, chiar dacă blocurile au calori¬fere, pe fiecare acoperiş trebuie să fie
un coş, ba chiar două, dacă se poate: pentru cuibul berzelor necivilizate (care
şi acum încă se mai încălzesc cu fum). Până le e gata acoperişul, berzele
clempăne din cioc: clac-clac! şi stau cu bagajele-ntr-un copac. O, dar eu am
ajuns prea repede sus, până la berze mai sunt multe de spus. Încetul cu-ncetul
un meşter aşază parchetul, în timp ce-n jurul lui o albină tot zboară,
gândindu-se dacă nu-i cazul să-l dea cu ceară. Nenea, ăsta, care are o şapcă de
hârtie, grozavă, de ce credeţi că se uită acum printr-o ţeavă? El e cu
instalaţia de apă şi vrea să vadă, în depărtare, dacă celălalt capăt al ţevii e
înfipt în mare. Fiindcă oricare robinet bun trebuie azi, pentru orice
eventualitate, să aibă legătură c-un val sau un talaz. Dacă apa cumva se
opreşte, înseamnă c-a intrat pe ţeava vreun peşte. Ce mai e şi asta? Fe¬reastră.
Pe aici se vede limpede cum vine primăvara cu iarba sau toamna cu norii –
depinde în care parte zboară cocorii. Că ei sunt cei care numără clipele
şi-nvârt soarele cu aripele. Pereţii acum sunt goi, adică nemâzgăliţi de voi.
Într-o bună dimineaţă aici se vor muta oameni cu tablouri în braţe, fiindcă
odaia parcă n-are căl¬dură, dacă pe pereţi nu-i ceva, vreo pictură. Eu, de
exemplu, am una cu două bufniţe pe care le-am botezat Ciulniţe. Au ochii mari,
toată ziua veghează de parcă fotografiază. Cât noi ne-am tot foit, casa asta
aproape că s-a isprăvit. Unde-am stat adineauri e parterul, acum suntem la
etajul şapte, deasupra căruia locuieşte cerul.
Cai verzi şl
întâmplări breze
Zilei acesteia făceţi-i un nod, să n-o uitaţi ca pe-o
jucărie în pod. Veţi vedea primul film din viaţă, începeţi, va să zică, o
perioadă măreaţă. Na, că m-am emoţionat şi eu ca o femeie, cu toate că sunt
frecat de multe spectacole şi matinee. Da, de astăzi, acces şi voi o să aveţi la
umbrele de pe pereţi.
Aflaţi că filmul, acest domn, îşi are rădăcinile în
somn. Originile lui se pierd, hăt, în depărtare, când primul om a adormit din
picioare. El a început atunci să viseze fel de fel de cai verzi şi întâmplări
breze. Când s-a trezit era jumătate somnoros, jumătate fericit. Parcă s-ar fi
tras a doua oară dintr-o maimuţă net superioară. De atunci, printre brontozauri,
suliţi şi săgeţi, care fac mare vaier, filmul plutea şi el în aer. Până când un
scamator fără pereche şi-a fotografiat visul şi a doua zi l-a scos din cap pe o
ureche. Aşa a apărut perioada filmului surdo-mut.
Pentru că personajele se
mişcau ca nişte lemne şi se-nţelegeau prin semne (Cum spuneam, filmul anterior
era aşa-zisul film orb sau chior. Filmul nu numai că nu se auzea, dar nici nu se
vedea. Veneau spectatorii la cinema şi pe ecran nu apărea cineva. Nu se vedea
nimeni, cum să vă zic? Nu se vedea nimic. Dar nici unul nu îndrăznea a pleca,
pentru că nu era niciodată sigur dacă s-a terminat ori ba. Până când venea
portarul: "Mai duceţi-vă şi acasă, oameni buni, că n-aţi fi nebuni").
Astăzi
filmul a evoluat într-un aşa hal încât dacă e vorba în el despre un cal, nu
numai că-l vezi, dar îl şi auzi şi nu mai trebuie ca tu în locul lui să nechezi.
În viitor tehnica va face asemenea cotituri, încât se tinde să poţi să şi
încaleci pe el şi să-l furi.
Ce se întâmplă în filme? Să facem acum lumină şi
în această beznă legitimă. Aflaţi că e greu să spui dinainte despre ce e vorba,
în cu¬vinte. Trebuie să vedeţi întâi filmul, măi prunci. Atunci şi nici atunci
îi veţi vedea pe Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, zmei, fapte grozave, şapte
pitici şi tot ce mai decurge de aici.
Iar când adormi la cinematograf niţel,
înseamnă că vezi două filme în paralel. Unul cel de pe ecran, cu o acţiune cam
plicticoasă, şi altul, visul tău, pe care ţi l-ai adus de-acasă. De aceea,
pentru filmele proaste, directorii cinematografelor stau în dubiu dacă n-ar
trebui să plăteşti un bilet dublu.
Dar care-o fi pricina de nu se mai stinge
odată lumina? Ar trebui să înceapă matineul, în sfârşit, de-atâta istorie am
răguşit. Gata, în faţa voastră primii iepuri urecheaţi fugăresc primii elefanţi.
Nu vă tot foiţi pe scaune, ci fiţi şi voi mai emoţionaţi.
Căutăm
o frunză
M-a apucat un dor de frunze, în suflet şi peste tot, că nu mai
pot. Hai să căutăm una, că e vânt şi că e ceaţă. Care-o găseşte primul o să aibă
noroc în viaţă.
Ştiam că frunzele astea toate sunt nişte obraznice şi
jumătate. Cel puţin, măturătorii de stradă, doamne, să nu le vadă. Odată unul
s-a suit într-un castan pe o frânghie de viţă şi a pus în vârful fiecărei ramuri
o piuliţă. Să se oprească toate frunzele in interiorul copacului, ca într-un
tub, şi să nu răsară decât când o da el drumul la şurub. Dar chiar şi aşa, până
a doua zi dimineaţă pomul înflorise cu verdeaţă. Ba, mai căzuseră şi pe jos, ca
în marile păduri, cinci coşuri de muguri şi firimituri. Că pământul ăsta e atât
de gras, prinzi rădăcini sub pas. Dacă oamenii nu s-ar mişca mereu, singuri ori
perechi, s-ar pomeni şi ei cu muşchi şi licheni pe frunte şi pe urechi. Însă în
fiecare toamnă, e adevărat, se întâmplă ca acum, ceva neaşteptat. Hai în pădure,
n-au de unde afla părinţii, să dezlegăm nodul misterului cu dinţii. Vedeţi, acum
totul e pustiu, asta nu e pădurea de astă-vară pe care o ştiu. Nici o frunză –
numai câte un cuib gol se mai vede, dar din el nu poţi cânta foaie verde. Cică,
dacă rupi o frunză de pe ram, pică toate. E ca atunci când spargi un geam. Se
destramă, cioburi, cioburi, cum a observat şi Dinu, şi se face în codru un
curent continuu. Păsările îşi înfoaie penele ca nişte mantale şi iau direcţii la
vale. Alunecă repede sau mai lent, împinse, cum ziceam, de curent. Dar, din
pene, le rămâne sufletul aici, acestor privighe¬tori şi pitulici. Căci fiecare –
ce vrei – are aici frunza ei; una mai mică sau mai mare, plus o frunză sau două
şi pentru generaţiile vii¬toare. Pe acestea din urmă le ţin drept preşuri moi
din verdeaţă: să se şteargă puii pe picioare la intrarea lor în viaţă. Poate că
am înaintat prea departe printre ramurile lustruite ca nişte coarde. De fapt,
îmi şopteau ieri nişte vecini, acestea nu sunt ramuri, ci rădăcini. Copacii
pândesc o anumită zi şi atunci, deodată, toţi îşi fac vânt şi intră cu
frunzele-n pământ. Să le repare pe cele care-au ruginit şi să le ascută zimţii
care s-au tocit. Ăsta ar fi, după unii, misterul; pădurea confundă uneori
pământul cu cerul. Dar, oricare ar fi adevărul, deocamdată ei nu-i stă bine aşa
de mare, şi nici o foşnitoare! Vântul, vedeţi, îşi face treaba, dar săracul,
bate degeaba. Şi e mult până la primăvară, când se întorc copacii, iar în sus,
ca la un semn, învârtindu-se pe osia lor de lemn. (Căci toţi care poartă, cât de
cât, vege¬taţie, trebuie să fie şi rădăcini, prin rotaţie.) Eu zic, să rugăm
vul¬pile şi veveriţele, că ele nu s-au dus, să-şi târască coada printre crengi
mai sus. Veveriţele în privinţa asta ar face minuni: pot fi în aceeaşi clipă în
trei stejari şi-n cinci goruni. Şi dacă s-adună astfel vreo sută de cozi, ca să
nu zic o mie, de departe pădurea s-ar vedea şi iarna ca de frunze, tot
ruginie.
La şcoală, dar nu rămânem acolo
Şi, după atâta
cultură generală, aş putea să nici nu vă mai duc la şcoală. Să vă las să treceţi
glonţ pe lângă ea şi să vă continuaţi viaţa la cinema. Sau să vă dau un
certificat, din care să reiasă, clar, că sunteţi mai deştepţi decât, la un loc,
un cal şi-un ţânţar. Că ştiţi că răsare o stea doar atunci când n-are nor pe ea.
Că aţi primit nota zece la mare şi aţi ajuns cu lecţia dincolo de ninsoare.
Totuşi, este o chichiţă: toate astea le-aţi învăţat ca pe "unde eşti,
Chimiţă?".
E nevoie de o cretă, de nişte caiete şi de cerneală, din care,
dacă ţi le aruncă cineva înainte, iese o şcoală. Iat-o: dacă vă uitaţi bine
peste jucării şi păpuşi, se şi văd două sau trei uşi. Printre coarnele de melci
se mai zăresc încă douăzeci. Fiecare seamănă cu o carte. Trebuie să le deschizi
şi să le închizi tu singur pe toate.
În clasă stau copii atenţi şi se fac
premianţi ori repetenţi. Primii clipesc din gene la tabla neagră, pe care sunt
făcute fel de fel de desene. Ceilalţi se uită mai pe îndelete la burete. Îşi
aduc aminte că buretele l-au mai văzut undeva, aşa că ei se gândesc la mare în
con¬tinuare. Copii, aici o să aflaţi o mulţime de poveşti foarte frumoase despre
munţi, şi terase şi case. Totul e să ascultaţi tăcând şi să vorbiţi în gând.
Când veţi auzi un clopoţel, după un ceas, să ştiţi că vi s-a dat drumul şi la
glas. Puteţi da fuga afară şi acolo vă puteţi juca. Ora este pentru învăţat, iar
recreaţia pentru uitat. Dacă voi n-aţi uita aşa de repede cunoştinţele
folositoare, recreaţia cred c-ar fi de-o zi. Dar iată, sună după zece minute şi
trebuie să alergaţi la locurile voastre foarte iute. Că urmează cine ştie ce
socoteală cu cine ştie care portocală.
Cu cât creşte un om când se ridică în
picioare? (Asta se numeşte adunare.) Unde se duce ursul după ce nu găseşte
miere? (Asta se cheamă scădere.)
Şi, tot aşa, venind şi plecând, învăţând şi
uitând şi iar învăţând, o să vă pomeniţi că ştiţi pe dinafară şcoală după
şcoală. Asta puteţi s-o observaţi singuri, uitându-vă nu în alte părţi, ci în
cărţi.
Cărţile or să fie tot mai mari, iar pozele lor tot mai mici, întâi ca
nişte păpuşi, apoi ca nişte furnici.
Când nu veţi mai vedea nici o poză în
nici o carte, să ştiţi că aţi ajuns cu învăţatul şi cu uitatul foarte
departe.
Capitala bazaconiei
Fiindcă e mai uşor, oraşul
nostru e făcut direct pe-un nor. Undeva mai departe, într-o vale fără fund,
pufăie într-una o locomotivă, de ţine norul nou şi rotund. Sau strănută un
vulcan, aruncând în sus ceaţă de foc, iar un copil stă lângă el şi-i strigă:
"noroc!" Dar aici nimeni nu e răcit, fiindcă aerul e făcut dinadins din spirt.
(Spirt care iese din brazi, prin acele ace care n-au în vârf capace.) Casele cu
zăpadă pe chipiuri au în loc de acoperişuri schiuri. Aluneci, aluneci cu ele şi
când te poticneşti, cazi direct în casă şi te-ncălzeşti. Lânga foc, ascultând
geamurile ninse, stă mama cu braţele-ntinse. Iar lângă ea toarce o pisică,
producând electricitate, când o mângâi cu mâna pe spate. De-aia străluceşte casa
pe dinăuntru, fără de ceaţă, de-ai trăi în ea o viaţă. Unde mai pui că lumina
topeşte florile de pe fereşti, care se fac apă şi peşti. Pentru că oriunde e apă
– nu e aşa? trebuie şi-un peşte care s-o bea. Dar şi afară este o lumină
extraordinară.
Cineva poveştile frumoase le-a făcut aici de-a-ndoaselea.
Vulturii merg prin zăpadă pe picioare, ca moşu-meu Petru, iar găinile zboară pe
cer cu aripi de-un metru.
Lupul, oaia, iepurele, animalele fundamentale,
intră altfel în poveştile principale.
Iepurele, de exemplu, nu mai sare în
gura lupului fără să clipească, cu o precizie nemţească.
În orăşelul copiilor
poţi cel mai uşor să schimbi lucrurile de la sensul lor. Să mişti orice munte
care prost stă, nu ca în alte părţi unde, dacă muţi un scaun, te costă. De la
roţile stelelor eu pot să fur cauciucul din jur; sau să merg cu ele pe străzi ca
pe o bici¬cletă, anunţând pe la casele oamenilor cine ştie ce veste secretă.
Minunea aici pare nimic, asta vreau să zic. Ştii că un tren nu se învârte mereu
ca în viaţă pe aceeaşi cale, ce mai la deal, la vale!
Bine de noi c-am apucat
să fim mici în acest oraş de furnici! Oamenii mari, cu cele mai roşii nasuri,
stau în jurul oraşului călări pe ceasuri. Pe deşteptătoare ale căror limbi
stârnesc în munţi ava¬lanşe, de-i ninge-n cap cu cocoloaşe. Cum ar mai veni la
noi, şi ei, ehei! Dar nu prea încap, ce să te miri, fiindcă nu-s destul de
subţiri. – Şi până să-şi taie mustăţile dumnealor, s-a isprăvit oraşul
copiilor.
Nu ne-a rămas decît să fumăm o ţigare
...Şi după
atâta alergare, nu ne-a mai rămas decât să fumăm o ţigare. Asta e regula: tragi
un fum la capul oricărui drum. Nu aţi văzut toţi bărbaţii? Puf, puf, fac prin
aer şerpi, ca-n stuf. Aşadar, căruia dintre voi i se-ntâmplă o ţigare de foi? Am
găsit eu prin buzu¬nar un fir de tutun. E ceva, oricum. îi dăm foc şi-o să-l
mirosim de la şapte metri, aşa. Asta înseamnă a fuma. A, sunt distanţe şi mai
mari pentru ţigări infinit mai tari. Fiecare om are o stea din cele de pe cer,
numărate, din care trage şi el cum poate. Dar din ţigările astea, ce să zic,
pufăi, pufăi şi – nimic. Privind fix spre locurile pe unde-am fost mai nainte,
simţim că ni le-aducem aminte.
Că întâi vezi o frunză şi apoi, mergând pe
nervuri, intri din cauza ei într-o mie de păduri. Acolo iepuri mici, furnici,
elefanţi, la discreţie. Caşti gura la care vrei cu mare atenţie. Puteaţi să nu
vedeţi nimic cum se cuvine, dacă nu vă ţineaţi scai de mine. Şi dacă nu
mângâiaţi toate animalele alea, nu vă apuca jalea? Pe când aşa, aici o gheară,
dincolo un stol de ape, sau de munţi, un cârd... Are ce să vă vină, seara, în
gând când, vă culcaţi şi când căscaţi. Că, doamne, ce-am mai umblat! Nu ne-am
dat în sus nici de la aer, nici de la apă, nici de la uscat. Din lac am căzut
direct în puţ. Hm! Şi în puţ a fost foarte drăguţ. Am văzut cum se face apa de
băut şi chiar am gâlgâit câte-un gât. De acolo, prin ţevile firelor de iarbă,
depănate ca o jurebie, ne-am pomenit tocmai în lună. Am ieşit adică mai mult
decât trebuie.
Oriunde ne-am oprit, ne-am mirat de ne-am topit! De unde ia
pământul atâta verdeaţă pentru frunze în fiecare dimineaţă? Că noaptea frunzele
sunt negre, măi băieţi. Va să zică, cineva le cară pe furiş verdeaţă-n
găleţi...
Cam aşa vedem acum, privind fix prin fum. Ieşim din copilărie ca
dintr-o jucărie. Sau, dacă vreţi, mai rămâneţi printre rotiţele ei albastre, dar
pe spezele voastre. Eu nu mai pot s-o-ncui şi s-o descui nici în ruptul capului.
Am văzut cocori care s-au depărtat şi scaune care s-au stricat. Nu mai pot, asta
a fost prea de tot! E de-a dreptul revoltător ce încet învie cei care mor. De
când toamna a tras în primul iepure cu tunul, încă n-a înviat de tot nici unul.
Unii au ajuns la copaci, alţii sunt doar raci. Dar să vă spun adevărul adevărat:
de azi m-am lăsat de mirat. Şi, în continuare, ce să faci fără
mirare?
