Nu vreau să mă trezesc într-o dimineață gârbovită de frustrări și copleșită de devoratoarea banalitate. Și nu vreau ca în aceeași dimineață să îi găsesc pe alții îmbătrâniți lângă mine pentru că în ultima vreme și-au alimentat doar ego-urile, tristețile, resentimentele, neputința și urile, cu fleacuri...
Nu mai vreau să impresionez pe nimeni. Plăcerile mele vinovate nu le mai ascund. Nici nu le mai extind. Și nici nu le mai monitorizez până la a mă sabota pe mine și relațiile mele cu ceilalți. Asta nu înseamnă că nu experimentez noul, necunoscutul dar o fac în alt mod fără să-mi doresc să mai impresionez pe cineva ori să stârnesc admirația...
Vocea mea interioară (încearcă) nu mai pune pe nimeni la zid.
Accept candoarea dar nu una copilărească ci cea din neliniștea beției efemere a cuvântului și a mișcării inteligente a minții. A curățirii permanente și sincere.
Om drag, iubirea mea nu te mai înghite ca un vis agitat. Chiar dacă sângele-mi dă-n clocot doar la gândul existenței tale. N-o să-ți impun ție netrăitul meu așa cum n-o să-ți trăiesc eu viața și să-ți aloc sentimente din memoria mea afectivă. Simt acut dorul de tine. Dar a devenit așa ca o bucurie plantată într-o grădină de gânduri zburdalnice. De aceea dăruiesc te iubesc-ului meu libertatea de a umbla pe buze, în cuvinte de inimă.
Cunoscându-te, ai dat o valoare inestimabilă vieții mele încât nici nu realizez implantul tău în ”mai adâncul” din mine.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu