ca o harpă

Îmi aduc aminte cu greu
vocea ta, harpă melodioasă ...
mai ales,
cuvintele pe care le pronunți, râzând...

Absența ta...,
opera mea neterminată.
Iar diminețile
când mă trezesc devreme
în mine-s prizoniera absolută,
a tuturor
cuvintelor tale nerostite.

Am renunțat la pavăze
chiar dacă numai gândul la tine
rănește și zgândăre
în multiple fațete,
alfabetul trupului meu.
Încă nu știu ce-o să fac cu miile de lucruri nespuse
care tremurând de văpaie,
te purifica în mine
ca pe un fulg de zăpădă
alene ațipit.