Efectul luminii de luminș

V-am povestit, de luminișul din pădurea de la Orhei, în care primeam lumină. Au trecut mai bine de 2 ani de atunci. Se întâmpla într-un luminiș, dimineața teribil de devreme, într-o ceață de pomi viguroși și încâlciți. Acolo se ghida câteva minute o rază, peste niște butuci înverziți de mușchi și încremeniți. Obișnuiam să pândesc minunea și să mă strecor acolo, imaginându-mi cum clipele acelea înfloresc pentru întreaga-mi zi.

E o vorbă, a nu știu cui, o vorba că fiecare lucru, materia în general are umbră și c-o recunoști după umbra sa.

Mă gândeam, în acele minute, unice zilnic, cum e mai bine? Să fi îmbrăcat în lumină? Așa cum eram eu, îmbrăcată de soare, zilnic? Ori să radiezi lumina? Și dacă radiezi lumină mai ai umbră ori nu? Dar sursa noastră este atât de mică, instabilă, licărindă! Dar astea toate definesc doar relația noastră individuală, cu Soarele Adevărului. Cât? Cum? De ce? ....

Vă puteți imagina luminișul acela? Cu o ființă mută, cu capul plecat sau ridicând încet fața, copilărește, primind din plin mângâierea blând topită a umbrelor de frunze ce ți se jucau pe obraz, fabricând o dantelă subțire și instabilă! Ascultam natura, care-i atât de vie acolo, melodia ei în permanență unică. Ce șoapte aparte! Îmi puteam imagina cum, cuvintele nerostite și gândurile, urcau încet, pe filigranul razelor de soare. Erau cuvintele mele coapte deja. Erau așa de ușor de rostit, așa de ușoare. Inima era plină de ele! Cuvintele deasupra mea, corolar; gândurile mi se desprindeau ca niște fulgi în adiere,  și-n foșnetul frunzelor se executa un dans parcă de note muzicale zburătoare, de o veselie, de o frumusețe îngerescă. Nu puteam să fac altceva decât să respir, adânc, și să primesc amprenta asta solară și să mă uit la cerul clar.

O stare în care simțeai deopotrivă ancenstralul imuabil și anticiparea devenirii.

Dar noi, între noi oamenii? V-am mai spus că uneori, simt nevoia fizică de a sta în umbra oamenilor, e un fel de a fi, un fel de contopire, fără să îi ating și în același timp să-mi creez un culcuș. Eu cred, că a îl pune pe celălalt - îndrăgindu-l îndeajuns - între mine și soare (ca stare de înțelegere și de conștiință), ai da o întâietate, e un fel de relație, care dacă și numai dacă ar avea reciprocitate, poate ar constitui, parte din relația noastră perfectă, inter-uman vorbind.

De la luminișul acela mi se trage, că de când m-am întors mă sperie că oamenii în loc să comunice, să se înțeleagă, să se accepte, îi domină pe ceilalți în acțiuni preferabil dirijate de ei. Nu contează cât de subtil.  Acționează în numele unei așa zise iubiri de ”aproape” sau stări de civilizație și civilizare. E preocupant ca să nu zic obositor, să faci în permanență diferența între camaraderia firească și farmecul pe care-l degajă unii. Au un  arsenal extrem de manipulator pentru a-i seduce pe ceilalți. Încercând să dovedească ce? Încă inapreciata și inestimabila valoare proprie! Să atragă atenția asupra ” intenționalității” actelor lor, spre mai bine? Dar ei arată doar o parte pală, a egocetrismului lor și-și caută reflectoare pentru a ne induce o percepție grandomană a sinelui.

După acele de neegalat  momente de luminiș, eu le spun  ”efectul luminii de luminiș” - ca stare perfectă - mi-e dat să ”văd” prea multă  rafinare a civilizației în aspectele ei supărătoare, cele mai rele prin complexitatea lor îmbârligată. Neguroasă. Spumă de val plin de alge, ce te prind să-ți pierzi geaba energia ... 

Cum să construiești relații trainice? În jurul meu oamenii se plâng de orice. Uităm esența? E o gelozie interumană care  ne orbește...Timorații văd intenții rele, amăgitoare, ademenitoare la oricine... De ce nu ne satisfacem nevoia noastră de simplu? De frumos. De bucurie.

( Predeal aug 2012)

Nu am cu cine să râd la prima ora ci doar târziu, după cazne după multa muncă, găsesc zâmbete timide. Ori strepezite. Viața noastră nu trebuie să înainteze ca o prizonieră ci doar cu încredere în Dumnezeu. Atât cât se poate.

În dimneața asta m-am trezit cu un soi de mâncărime... Oh, de-ai ști ce dor îmi e de tine, omule far!