În țara mea interioară,
am înghițit lumină
până-n creștet,
și până ce ea,
m-a golit de întunericul ăsta gros
evaziv, pântecos.
Bezna ce mă sechestrase, s-a risipit
gândul meu licurici
scăpărat-a
iar diminețile mele uscate,
au luat foc.
Cum tremură de para focului
Coarnele zbuciumânde ale cerbilor mei
Ce se afundă adânc
În sufletul meu păduros.
Doar o ciută privește sfielnic de pe un colnic al inimii.
Iubirii mele, care nu se mai oprește,
îi răsare o nouă lume de sânziene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu