Dimineață de octombrie peste Cricov

 

Dimineața însorită nu revendică nimic, încă. Toamna secetoasă și calmă scălda lumina largă a Bărăganului cu valuri de praf și scaieți. E un aer voios de foarte devreme, de vrăbiuțe care au găsit grăunțe. Marginile drumului au în lung, crăpături largi, adânci,  rănite  de scaieții uscați, hârci ce îți ațin calea spre câmpul monoton. Eternii mei pantofi galbeni, ”Clujeana„ , imprimau cu talpă lor lătăreață, urmele singurilor pași, printre alte urme adânc lustruite, ale roților de căruță .

Trecusem deja podul suspendat peste Cricov. Două cabluri jos, două pentru mâini și ceva scânduri. Dispăruse o șipcă. Din nou. Hoții, dădeau impresia de oameni gospodari: nu furau scândurile alăturate ci pe sărite ca să ai unde pune piciorul din când în când. Evident și ei traversau podul zilnic. Dacă erai versat sau o făceai în fugă reușeai să salți peste scândurile lipsă cu găuri mai mari de 1 metru și treceai neintimidat. Cu cât intram în iarnă, podul devenea un fel de joc de-a șotronul, combinat cu un legănat uriaș pe cabluri ce îți asigura un tangaj serios. Și până în martie, trecerea devenea impracticabilă. Mie, chiar îmi plăcea. Era un sentiment tainic, când treceam de  una singură, imprimam un fel de ritm de bună dispoziție. Balans,  țopăit și, un fel de deplasare în salturi. Un fel de legănat, stânga mult-dreapta mult, sus-jos, sus-jos, țop-țop și iar... O făceam cu un anume amuzament interior,  ținându-mă atât de strâns de cabluri până-mi rămâneau urme adânci imprimate în palme. Podul se mai legăna ceva timp în urma mea.

Foarte prozaic, merg spornic către locul unde plantăm azi. Ce? Ceapă desigur! Tot câmpul-i plin de ceapă... Tractorul, departe doar dâre de praf. Dus-întorsuri de ceață prăfoasă la peste 2 kilometri de pod. Undeva la cap de drum, vizibil, sacii cu arpagic stăteau așezați frumos, unul peste altul. Dacă erau așa așezați, înseamnă că era țața Tudora la plantat, cu echipa ei. Guralivă, leneșă dar  singura la care ordinea, are ceva din simțul esteticului. Înaintez. La drum, trona Tudora; voinică, trecută de 60, cu basmaua acoperindu-i gura - așa cum eram și eu din cauza vântului - privea în zare, stând în sapă, în postura pastorală, demnă de un tablou de Grigorescu. Își furișa ochii concentrat ca și când cine știe ce chestie plină de înțelepciune se întâmpla acolo. Suprapuse, se vedeau părți din cele 4 - 5 pulovere, jachete și veste, care mai de care, vărgate ori ajurate cu modele interesante. Parcă  cineva încercase să învețe zeci de modele de tricotaje, pe același obiect de îmbrăcăminte. 

M-am oprit lângă tarla odată cu tractorul ce venea la capătul rândului. Țața Tudora, comanda oficios, cu gesturi largi, toată grupa ”de  babe”. Babe le spunea ea. Și babă era orice femeie trecută de 50 de ani. Eu le ziceam: ”tanti” așa cum se cuvenea; erau numai trei pe ziua de azi. Tudora, vorbea tare (asta pentru mine), într-un tir neîntrerupt de sfaturi, gânduri și indicații despre arta plantatului de ceapă. 

Și-acum rămân uimită în fața câte unei mitraliere verbale pe care mi-o spun în gând : ”a la țața Tudora”;  aceea combinație de discuție filozofică despre viața cea grea, beneficiile de a fii încă în putere, bine asezonate cu aluziile și mici glumițe  porcăite. Ținta ei, era  tractoristul, pe care voia să-l amorțească din vorbe. Alături de celelalte părți femeiești care aprobau zgomotos, ea își prelungea monologul agricol transformându-l pe bietul Vasile într-un tip extrem de macho. Iar Vasile ”al nostru”, în prag de logodnă, tractoristul repartizat la ferma mea, se roșea de plăcere, își sugea burta țuguiată de flăcău tomnatec dedat zilnic la porția de ”metilic”,  își ridica semeț hălăciuga netunsă și zâmbea mămos din gulerul crustă, de jeg știind învins, că orice o să-i ceară azi Tudora, era ca și făcut.

Apoi țața Tudora, se întoarce spre mine cu grația sprintenă a unui comandat de pionieri, eu fiind încă departe și  ”raporta” rituos: câte ”babe” azi la lucru, câte rânduri, câți saci, ce nevoi. Încheia cu o înjurătură legată de vremea secetoasă, înmuiată la sfârșit cu un „Doamne iartă-mă!”, rituos. Și din coaja ei de fire multicolore, spălăcite și peticite, își înfige ochii de un albastru uluitor de frumos în mine, așteptând  imperios să-mi ofer laudele pentru primirea făcută. Când apucasem să-i povestesc că celebra actriță Elizabeth Taylor avea aceiași nuanță fără de pereche a ochilor ”exact ca ea”, mă trecuse pe lista de pomelnice. 

Eu, nimic. Învățasem (cu greu învățasem asta, deh) că dacă intru în jocul ei înseamnă că facem pauză mare de povestit și de râs. 

Pauzele de genul asta, deveneau șezători în toată regula, erau o combinație de bârfă a  satului, povești incredibile, vești și informații locale și reluate de multe ori deveneau legende locale. Și mai era și un fel de tras și de limbă. Și dacă  nu mă ”prindeam” repede, povestea degenera spre tinerețile lor. Despre cote și rochii pe puncte și ibovnicii reali sau ipotetici, despre copii și cât de bine sau rău le era. La un moment dat le cunoșteam tot universul, și  conținutul glumelor și ținta bârfelor și motivele reale ale acestora. Dar astea erau discuțiile de vară, de la recoltat, când 50 - 100 de femei, printre  tot felul de rânduri de legume își aruncau vorbe, una alteia. O adevărată încâlceală de povești și aluzii. Acum însă eram în întârziere cu plantatul. Așa că nu aveam pur și simplu chef să mă mai joc în tenisul ei verbal. Cheful meu,  de om sculat la 4 dimineața se cam ducea întotdeauna, laolaltă cu vântul și revenea pe la prânz când toate intrau pe făgaș. Și e clar că vântul Bărăganului, care te face să-ți ferești ochii și să ții gura încleștată, nu mi-era de nici un ajutor.

- Cine e la celălalt capăt? zic eu rar și calm, fără a-mi descoperii fața și fără a da vre-un semn că  e  timp prielnic de pauză. În mintea mea, pe atunci, credeam că dacă vorbesc rar, înseamnă concis și autoritar. Ce vreți, aveam 24 de ani.

- Păi nimeni! De unde Doamne iartă-mă să mai fie încă unu',  că astea sîntem toate! zise ea, fiind mândră că-l folosise bine gramatical pe „sîntem”. Doar azi e sărbătoare... 3, sus pe mașina de plantat și cu mine la păzit sacii și astupat capetele (de rând)... Da cin' să treacă pe dincolo ...

”Dincolo” era, de fapt o marginea de tarla pe unde nu trecea nimeni. Pentru că nu era drum practicabil ci doar un șanț de irigații adânc și plin de bălării de cel puțin 2 metri. O șerpărie vara, plin de ciulini ghimpoși acum toamna...

În anii 1980, era o adevărată tragedie să prăpădești  și un kilogram din recoltă... Erai numit trădător. Nu dădeai poporului de mâncare și asta era o responsabilitate care cădea pe umerii tăi de specialist. Fuseseră date legi și câteva exemple și pentru 2 știuleți de porumb sau 5 cepe rămase pe câmp  de izbeliște, ți se pregătea de pușcărie ... și la fel mie, dacă mi s-ar găsit câțiva bulbi de arpagic dezveliți.  Bietul ploieștean de rând, ar fi rămas fără ceapă verde, la primăvară.

- Mă duc să văd cum e dincolo! și una din femei ar putea rămâne acolo până acoperă tot...

Așa că mă urc victorios pe mașina de semănat ceapă, deja umplută ochi, cu arpagic. Îmi acopăr fața ca un beduin, cu broboada mea moale, de culoarea muștarului. Urc decisă, în ”carul” nostru de luptă, având asupra-mi bățul de amestecat ceapa în cuvă. Pornim. Praful se ridică odată cu înaintarea tractorului într-un nor apocaliptic. Aerul, devine vârtej. Lumea se micșorează: în față ai doar o cuvă metalică care se golește constant de ceapă, câțiva saci  sus și lateral, umbrele morganatice ale celorlalte femei. E atâta praf că nu poți vedea cabina tractorului în față la mai puțin de un metru. Soarele și viața dispar din raza ta vizuală. Îmi simt pe față stratul gros de colb fin, un fel de mască cărămizie de gheișă. Mici riduri de noroi, amestec de transpirație și pulbere, îmi marchează încruntarea și rama ochelarilor. Zgomotul tractorului și turbionarea asta de aer irespirabil, îmi dau senzația de veșnică furtună. Dacă ați citit ”Dune” sau ați văzut filmul  atunci vă puteți imagina peisajul. Noi, amestecam, atente, în echilibru fragil și într-o tăcere concentrată. Gesturi simple, familiare, de mestecat în ceaunul de mămăligă. Doar că îl făceam la nesfârșit. Mirosul de ceapă, dulceag, se infiltrează insinuant,  în gât, în piele, pătrunzător până la o greață perpetuă; foi arămii de ceapă zboară oprindu-se în păr, haine, într-o lume rătăcită, fără formă, fără culoare doar plină de umbre și praf. Și apoi, încet  totul se limpezește, tăcerea se luminează și te trezești. Rotești ochii și orizontul crește la loc, pentru parcă o nouă împărăție a lui Oz. E capăt de rând. Și-n pauza scurtă, cunoști sentimentul și ce înseamnă ”să îți tragi sufletul”. Pentru că sufletul și gândurile rămăseseră prizoniere în  haosul furtunii de praf. Gustul sălciu devine evident, gust de noroi grunțuros în gât. Apa era la celălalt capăt și nu era multă. Apoi noua rundă  ...  o dată  de două ori, ..., până la a le uita numărul ...

Și tocmai când privirea încruntată  ni se destindea privind orizontul, una din partenere de amestecat, anunță rituos:

- Vin șefii!!! și indică  sfioasă cu degetul ei scorojit, punctele care se mișcau rapid. Ca niște furnici, înaintând în șir indian, dar de data asta multe, veneau Aro-urile albe.

Fac socoteala: un singur Aro era sigur directorul sau cerere de legume și rar, foarte rar cineva care rătăcise drumul. Când veneau două, ieșea uneori cu sancțiuni,  când erau 3 era prilej de pregătire pentru un mare control de C.U.A.S.C*... dar acum erau șapte. Șapte mașini șerpuind una după alta la șapte  și ceva dimineața. Șase Aro-uri albe ș'o ”asistență tehnică” roșie, a inginerului șef care deschidea drumul.

Tractorul ia încă o dată în piept drumul, cu noi sus pe mașina de plantat:  praf amestecat, miros de ceapă dulceagă și  acum, adăugat, neastâmpărul fricii. Eram conștientă că la capătul rândului - când aerul s-ar fi clarificat - intram direct în gura lupului.

Și când s-a limpezit încă odată văzduhul, lângă Tudora, erau peste douăzeci de persoane. Mai bine spus, cam douăzeci de bărbați tăcuți. Ca un făcut, toți în haine negre de piele. Și nu numai ”șefii” cu capete cuminte lăsate-n jos, ”atenți” dar și șoferii lor, purtători de haine negre, stăteau cu o curiozitate de hienă în cercul de ascultători. A fost o clipă când am văzut doar haine negre peste cămăși albe, căci întotdeauna șefii se arătau cu cămăși albe, bine călcate și cravate regulamentare. În clipa aceea, păreau o adunare de cioclii pe care mi-i imaginam, cu zâmbete fals condescendent - pioase. Muți, la oprirea tractorului, senzația de tensiune se îngroșa prin tăcerea ce devenise sinistră și se focalizează îmbrăcându-mă, cu privirile lor. 

Tudora, fusese anihilată și stătea mică lângă saci, râcâind sârguincios prin preajmă niște rânduri deja acoperite. Privea cu coada ochiului, ițită, arătând înfometată de senzaționalul situației.

Următoarele clipe, lungite în minte, mi-au lăsat și azi, zgura tuturor senzațiile aferente. Aveam sentimentul că voi fi condamnată. Și nu descopeream motivul, oricât mă derulam în minte. Privirile acelea erau acuzatoare. Ardeau. Toți se uitau întrebători către marele șef. Iar el, rigid vorbea în șoaptă. Așa am descoperit cât de crispați erau, toți cei cunoscuți, cu zâmbetele înghețate și cu aprobările lor, doar din cap. Ați avut vreo-dată real, sentimentul că ești dus la plutonul de execuție? Nevinovat în fața plutonului? Eu, nici nu mă întrebam de ce? Nu avea rost să întrebi așa ceva. Oricând ți se putea găsi ceva. Îmi trecuse și tremuratul. Doar înaintam. Știind un singur lucru. Că trebuia să răspund bine. Important era să mi se pună întrebări. Adică să nu cumva să fi aflat ei deja răspunsurile. Iar eu înaintam, măruntă pată kaki și mai aveam doar câțiva pași și urma să fiu înghițită de marea masă de negru a hainelor de piele. Îmi dau broboada la o parte și astfel mi se  eliberează o parte a feței și masca mea din prafuri, se destramă ușurel. Sunt prezentată, nu cu nume: 

- Tovarășa ingineră de la ferma x. 

Eram, la inventarul fermei x. Dau mâna tovărășește pe rând, fără să țin minte nici un nume nou, pentru că fața îmi rămâne fixată pe imobilitatea celui mai cel, dintre cei de acolo. Multă lume spune că am o imaginație bogată dar în coșmarurile mele, încă mă mai zgârie acel ton fin tăios, fața imobilă și rea, aroganța personalului central. Scena, în mintea mea de acum seamănă cu primirea deținuților, din filmele cu lagăre de concentrare. Aveam de-a face cu Corpul de Control al Primului Ministru al României Socialiste. Adică, specialiștii puși de tovarășul Ion Dincă, care să găsească greșeli. Undeva erau trădătorii din cauza cărora se sustrăgea recolta. Aceea raportată. Aceea supra estimată și care n-a fost niciodată adevărată. Ei erau cei de la care se începea procesul de băgat la zdup, pentru ăia 2 coceni sau 5 cepe... Inginera, mamă a trei copii cea care fusese înaintea mea la aceiași fermă, era închisă pentru 3 ani din cauza unei jumătăți de sac de fasole. Dar pe cine aveam în față, aveam să aflu peste câteva ore bune, pentru că acum erau doar nume spulberate în vântul Bărăganului, nume în haine negre... Și deocamdată, nimeni nu avea în mână, acuzator cele 5 cepe...

În jur ei reîncep acel gen de discuție, în care alții vorbesc despre tine, cu tine de față. Un fel de interogatoriu despre mine la care priveam fără să înțeleg. Pentru mine, nici o întrebare. Ce să înțeleg? Oare era de bine sau de rău? Ascult și parcă se clarifică câte ceva. Ce mi s-a luminat, cu greu, dar a intrat în minta mea ca farurile unui tren în tunel, era ideea că controlul nu era pentru mine. Pentru mine , special. Întrebau unde fuseseră pepeni acum două luni. Uh, erau doar în trecere. Era doar o verificare a imagini de întreg. Dar în care mai voiau să mai prindă pe cineva în plasa întrețesută. Din cauza asta verificarea era atât de exagerat matinală, neanunțată și zdrobitoare ca număr și importanță, fiind aici toată floarea agriculturii și politicii Județului.

Fuseseră reclamații ”sus” (am aflat apoi) despre pepeni și pepenari.  Eu cultivam ceapă. Deci eu nu mâncasem din pepenii poporului. Și culmea, deși navetistă, eram deja la program și da, figura mea măruntă de beduin de Bărăgan l-a calmat pe gravul domn cu ochii de oțel. Era de bine? În rondul acela matinal, am înțeles mai încolo, eu, am fost bila albă care dărâmase surprinzător toate popicele, în ziua aceea. Singura.

Și cu toate că vizita ieșise în final ”bine”, lăudabil de bine aș spune, ei da, o săptămână mi-am simțit gândurile la fel cum mi le-aș fi izbit de pereții antifonați ai unei cuști. Te cheamă sau nu te cheamă? Asta e/era suculența controalelor. Să te lase să fierbi. Iar la interogatoriu să spui nu numai ce ai făcut, dacă ai făcut ci și tot ce presupui că ar zice alții că ai făcut și supozițiile tale despre alții și până și ceea ce crezi că gândești tu ”anti”. Au urmat săptămâni lipsite de somn.

Nu contează că nu s-a întâmplat nimic. Ci cum am ieșit eu din lupta asta cu mine însămi. Ca un echilibrist după senzația plină de adrenalină, intensă și periculoasă. Ca dintr-o urmărire în fugă, pe podul suspendat al Cricov-ului, având doar  cabluri fără ajutorul scândurilor de sprijin...



* CUASC - Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Coope­ratist