Re-cunoaștere

Când stau un anume timp fără televizor ori computer, simt cum mi se schimbă timpul. Calitativ mi se schimbă! 

Zilele astea, seara, am avut timp de privit cerul; cerul înstelat, misterioasa bulboană de absorbit gânduri. Secunde întregi. Sclipiri și clipiri. Și de peste tot, din mine, am resimțit semne. Semn de nouă cunoaștere; de re-cunoaștere, de recalibrare. Noapte plină de stele, la Brașov! Noapte neagră, caldă, plină de nori, călătorind în vălătuci. Și gândurile mele asemenea, măsurând fugitiv drumul până la închisoarea în care uneori mă pierd ca prizonier și în care mă văd tristă și înstrăinată. 

Și la fel, noapte în care zărind stelele, multele, marchez farurile drumului meu înapoi de la acea stare de detențiune spre oaza de lumină. Mi-s ca o vitrină de stări emoționale. Noapte cu ploaie deasă și clipe intense în care mă scutur de multiplele mele identități, ies din largile-mi fustanele cu straturi de ego, ce-mi blochează mersul. Secunde bune cu ochii în sus, în care demachez vopseaua acelor alte culori, mai  stridente, lăsând cale liberă spre acele dâre discrete de smerenie  ... și spre umbra ușor de devoalat a gândului de Dumnezeu, în respirația mea și în cuvintele mele.

Cum am zis, regăsesc gustul și savoarea  de a  pătrunde molatec în dorința de a mă uita la stele de a asculta tăcerea subtilă a pădurii cu gâzele ei, cu trilurile ei ori cu foșnitul ei nefiresc și misterios. Fără să mă mai satur de asta.... Revigorant.