Sunt într-un hop trecător

Sunt într-un hop trecător, nu vezi?


Și nu,
nu vreau să mă adaptez 
pentru o lume-n care se aruncă cu lături
Nici măcar nu mă simt în stare
să-mi beau cu tine 
ceaiul,
de iluzii poftitoare
ori să-mi înmoi în el, 
lacrima ideii despre mâine.



Sunt într-un hop trecător, nu vezi? 


Mi-am pierdut rânduiala
nu m-am rupt de tot ce mă ținea  captivă,
mestec gânduri care mă mistuie
și dârdâi în goliciunea 
nescăldatelor cuvinte
'-n lumină.
Jur împrejur,
îi un friguros, singuratic, sentiment de pribegie.



Te rog,
dezbracă-mă de frica de a te iubi!

Căci știu că o inimă bogat împodobită 
cu porți date de perete, 
e pe aici pe undeva,
așteptând oaspeți 
și oferind daruri!

.

“N-am confundat niciodată iubirea cu dragostea” Ovidiu Bojor

„Univer­sul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, îţi zâm­beşte şi el!” Academician Ovidiu Bojor

- A ştiut ca nimeni altul să dezlege tainele plantelor, ca să aleagă din ele ierburi de leac. Farmacist din spiţa marilor botanişti, a vindecat boli şi a salvat vieţi, cu doctoriile lui. În munţii înalţi ai Tibetului, printre pietre şi ierburi, a găsit şi secretul tinereţii fără sfârşit. Are 90 de ani, un zâmbet cât soarele şi e convins că “nu timpul zboară, ci noi zburăm”. O pledoarie de viaţă lungă, a unui om învăţat cu înălţimile, care s-a obişnuit să privească până departe, la stele.
“N-am confundat niciodată iubirea cu dragostea”
- Domnule Bojor, numele dvs. e nedespărţit de cel al plantelor medicinale, ale căror secrete le stu­diaţi de o viaţă. Cum s-a născut pasiunea asta răsco­litoare pentru lumea verde?
– Primele lucruri despre plante şi etno­bo­tanică le ştiu de la tatăl meu, profesor de ştiinţe naturale la Reghin şi la Târgu-Mureş. Făcea, în fiecare duminică, expediţii în Munţii Căli­man, în care mă lua şi pe mine şi-mi arăta cu răb­dare florile, ierburile, micile vieţui­toare. Le însoţea de fiecare dată cu denumiri latineşti şi cu interminabile poveşti care aveau darul să mi le fi­xeze în memorie. Cu ajutorul lui, îmi pu­sesem la punct acasă un mic laborator de biologie. Aveam tot fe­lul de sticluţe cu soluţii chimice, cu preparate, dar şi borcane cu şerpi şi şopârliţe, insecte pe care le hră­neam şi le observam, acvarii cu peşti şi colivii cu pă­sări. Şi foarte multe cărţi, pe care le citeam pe rupte, ca să înţeleg mai bine ce e cu lumea din jur. Eram foarte curios, mereu mă întrebam “de ce”?
- Şi aţi găsit răspunsul?
– A venit treptat, de-a lun­gul anilor. Întâi a fost o simplă in­tuiţie, dar o intuiţie care m-a dus în conflict cu tata, care era materialist, darwinist. La 14 ani, am scris un articol pentru o revistă de ştiinţe naturale, în care argumentam că nu putem include omul în regnul animal, deoarece e singura fiinţă vie înzestrată cu o scân­teie divină. Omul e singurul căruia Crea­torul i-a lăsat puterea de a iubi necondiţionat. Eram, bineîn­ţeles, influenţat şi de mama, care era foarte credin­cioasă. Dacă tata mi-a dat ştiinţă, creier, de la mama am învăţat ce înseamnă credinţa şi iubirea.
- Aţi avut norocul unei familii deosebite. A contat şi asta în evoluţia dvs?
– Primii mei mentori au fost chiar părinţii, bunicii şi străbunii mei, din vechile spiţe ardeleneşti. Familia mamei era din Reghin, a tatălui meu era din Năsăud. Tata a fost întâi profesor la Năsăud, iar apoi director la Liceul “Petru Maior” din Reghin, de unde a “ra­colat”-o pe mama, care era foarte frumoasă, dar avea doar 18 ani, abia absolvise. S-a îndrăgostit nebuneşte de propria lui elevă şi, deşi erau 20 de ani diferenţă între ei, au trăit foarte bine împreună. Mai târziu, am avut alţi mentori care m-au călăuzit. În şcoala primară şi în liceu, am avut dascăli excelenţi, iar în facultate am avut profesori care studiaseră la Paris sau Mont­pellier. Şi am mai avut o şansă extraordinară, să mă for­mez spiritual sub îndrumarea unor oameni deo­sebiţi, părintele Ioan Suciu, de la Blaj, care ne ţinea nişte predici extraordinare, şi Monseniorul Vladimir Ghika, morţi amândoi în temniţele comuniste. Mi-a dat Dumnezeu acest dar de a mă apropia de oa­menii cu adevărat valoroşi, i-am căutat toată viaţa şi au venit şi ei spre mine. Prezenţa lor îmi umplea inima de bucurie. Oamenii aceştia trăiau cu ade­vărat ceea ce spuneau şi erau avantajaţi de un har deosebit. Aşa că i-am pus mereu în faţa mea şi am căutat să-i urmez în tot ceea ce fac, uneori, foarte rar, să fac măcar un singur pas înainte, în special prin iu­bire. Prin iubire, pe care n-am confundat-o nici cu dragostea, nici cu amorul. Prin iubire am înţeles şi înţeleg Iubirea faţă de Cre­ator şi faţă de Cre­aţie, de la cea mai măruntă furnică şi până la Homo Sa­piens, în măsura în care omul îşi merită acest titlu.
- L-aţi pomenit pe Monseniorul Ghika, ce impresie v-a făcut?
– Pe Monsenior l-am întâlnit per­so­nal în condiţii dramatice. În 1947, Biserica Greco-Catolică a fost trecută în ilegalitate. S-a desfiinţat oficial. Şi atunci, îm­preună cu un grup de studenţi, ne-am refugiat la biserica Sacre-Coeur din Bucureşti, construită de Monsenior, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul, de lângă statuia Aviatorilor. Ne-a luat în anii aceia sub ocrotirea lui: ne spovedea, ne împărtăşea, ne îndruma spiritual. Aveam doar vreo 20 de ani când l-am cu­noscut, dar mi-a făcut o impresie cu totul excep­ţio­nală. Ziceam de atunci “ăsta e un sfânt”. Mi-a înrâurit definitiv felul de a fi. Şi l-am urmat îndeaproape până în 1954, când a fost chinuit în mod bestial şi asasinat la Jilava. Mi-au rămas cuvintele lui: “O singură am­biţie este legitimă, aceea de a fi mai buni!”.
“Universul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, zâmbeşte şi el!”
- Domnule Bojor, aveţi o dragoste infinită pentru lumea plantelor. Am putea noi, oamenii, învăţa ceva de la ele?
– Edward Bach a avut o intuiţie fantastică atunci când a instituit terapia lui cu flori. Florile au o sen­sibilitate extraordinară, care a fost deja dovedită de nenumărate experimente. Se ştie azi că gândurile noas­tre le influenţează direct. N-aţi observat cum oamenii depresivi uscă florile din jurul lor cu gându­rile pe care le au? Am avea multe de învăţat de la ele, dar în primul rând despre ce înseamnă dăruirea şi jert­fa. Îmi amintesc vorbele Monseniorului Ghika: “Flo­rile parfumează mâinile ca­re le strivesc”.
- Superb!
– Trebuie să învăţăm să dăruim şi să ne jertfim mai mult. Tot Monseniorul Ghika spunea foarte frumos “Dieu donne a ceux qui se donnent”, Dumne­zeu dăruieşte celor care se dăruiesc. Să dă­ruieşti ce poţi: dacă ai o haină, o hai­nă, dacă poţi da un sfat, un sfat, o îm­bră­ţişare, un ajutor, un zâmbet măcar. Şi ce vei dărui se va întoarce înzecit. Univer­sul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, îţi zâm­beşte şi el!
- Pe Dumnezeu când l-aţi desco­pe­rit?
– Când eram mic, într-o anumită for­mă. Dar, pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că Dumnezeu e altceva. Eu nu sunt religios, sunt credincios. Sunt anumite lucruri din religie cu care nu sunt de acord. De pildă, felul în care se spune în liturghie “Cu frică faţă de Dumnezeu să vă apropiaţi!” Cum adică? Spre Dumnezeu trebuie să te duci cu dragoste. Sau alta “şi nu ne duce pe noi în is­pită”. Păi, nu Dum­nezeu ne duce în ispită, noi singuri ne ducem. Corect ar fi “şi fereşte-ne pe noi de ispită”. Eu nu cred nici în iad, iadul e pentru proşti. Dumnezeu nu te arde cu smoală şi nici nu te fierbe-n ca­zane! Dar pe unii oameni nu-i poţi convinge să facă binele decât de frică! Cu timpul, m-am îndepărtat de lucru­rile astea, am învăţat să comunic în­tr-un anumit fel cu natura şi am înţeles că natura e Dumnezeu. Am mers foarte mult pe munţi, am făcut zeci de mii de kilometri pe jos, să cartez flora României. Eram zile întregi sin­gur, doar eu cu iarba, cu cerul, cu animalele sălbatice, dar nu mi-era teamă, ştiau că nu le fac niciun rău. În 1983, am ajuns în Himalaya. Condu­ceam ultima din cele patru expediţii ştiinţifice, în care colaboram cu colegi nepalezi pentru cartografiere, evaluare şi creare a unei mici industrii de prelucrare a plantelor. Acolo sus m-am simţit cel mai aproape de Dumnezeu. Ţin minte o zi când m-am trezit şi am ieşit din cort. Era trecut de miezul nopţii, sus bolta era înstelată şi luna plină. Niciodată nu m-am simţit mai aproape de Dumnezeu. Era peste tot, printre stele. Dumnezeu care le-a făcut pe toate, cele văzute şi ne­văzute.
- Trebuie să vă mărturisesc că sunteţi pentru mine un miracol. În timp ce unii oameni se simt la 60 sau 70 de ani bătrâni şi plictisiţi de viaţă, dvs., la 90 de ani de curând împliniţi, ne molipsiţi cu entu­ziasm. De unde vă luaţi bucuria asta de a trăi?
– De sus. Oamenii de care îmi vorbiţi au avut probabil multe greutăţi şi deziluzii în viaţa aceasta, dar cu siguranţă nu au descoperit ce am descoperit eu. N-au avut credinţa în veşnicie. Viaţa noastră, aici, pe pământ e doar o fărâmă din viaţa adevărată, pe care ne e dat să o trăim; dacă am măsura-o, ar fi doar un metru lun­gime din infinitatea vieţii noastre. Dar datoria noas­tră e să trăim metrul acesta pe deplin, să ne bucu­răm de el.
- Când viaţa curge lin, şi bătrâneţea e frumoasă. Uneori, însă, tot bagajul de suferinţe al unei vieţi la bătrâneţe atârnă greu.
– Când suferinţa e înţeleasă, ea te înalţă. Doar neînţeleasă, te dărâmă. Am trecut în tinereţe prin momente crunte de suferinţă, care m-au bântuit ani de zile. Cinci oameni din familia noastră au fost asasinaţi de horthyşti, în noaptea de 23 spre 24 septembrie 1940. E vorba de fratele tatălui meu, preotul Andrei Bojor, cu toată familia lui şi cu încă şase români adunaţi de horthyşti în casa lui. Eram văr primar cu băiatul lui, făcea liceul cu mine şi petreceam fiecare vară împreună, la ei, la Mureşenii de Câmpie, la sud de Cluj. Era un obicei al nostru. Doar că în anul în care s-a întâmplat nenorocirea, tata ne-a prins fumând în grădină ţigări făcute din păr de cucuruz. Şi mi-a interzis să mai plec.
- Şi v-a salvat…
– Da. Şi mi-a întărit convingerea că există o ordine în toate, că nimic nu e în­tâm­plător. Şi că din orice nenorocire te poţi ridica purificat.
Sfânta simplitate
- Când v-am întâlnit prima oară, aveaţi 82 de ani şi spuneaţi că la 90 veţi ieşi la pensie. Acum, vă văd la fel de activ. V-aţi răzgândit?
– Mi-am propus să tră­iesc măcar 92 de ani. Dar un foarte bun prieten de-al meu, arhiepiscopul Tomi­su­lui, mi-a spus: “Nu, eu îţi dau dispoziţie să trăieşti 95, nu 92!”. (râde cu pof­tă) Motivul era că atunci voi împlini 60 de ani de căsnicie, iar el ne va putea celebra la nunta de platină. Acum, lăsând gluma la o parte, sunt într-o mare di­le­mă. În loc să-mi sim­pli­fic viaţa, aşa cum ar trebui, în ultimii 20 de ani mi-am complicat-o foarte mult, fi­indcă am o mare slăbi­ciu­ne: nu pot refuza pe ni­meni. Am renunţat la mul­te lucruri inutile, dar tot mai trebuie să fac puţină ordine în viaţă. Capacită­ţile mele sunt limitate.
- Mai acordaţi consul­taţii?
– Da, o singură zi pe săp­tămână, doar joia, pri­mesc maximum cinci per­soane, ca să pot sta de vor­bă câte-o jumătate de oră cu fiecare şi să dau sfaturi re­feritoare la terapii inte­grative.
- Poate că tocmai profesia v-a ţinut departe de bătrâneţe.
– În cazul meu, pasiunea pentru ceea ce fac şi dorinţa de a ajuta oamenii au determinat meseria, nu invers. Mulţi oameni m-au îndemnat să-mi des­­chid cabinet, momin­du-mă cu cât am să câş­tig. N-am dat nicio­dată consul­taţii pe bani. Nu m-a interesat asta. Tot ce am vrut a fost să ajut, du­pă puterile mele, pe cei care sunt în nevoie. Să dăruiesc o mângâiere. Sunt atâţia oameni care se îmbolnăvesc, pur şi simplu, de singurătate, pentru că nu are cine să-i strângă în braţe. Când dă­ruieşti iubire, ţi se în­toar­ce înzecit, cum să nu te simţi tânăr?
- Spuneaţi că aţi re­nunţat la multe lucruri nefolositoare. E şi ăsta un secret al longevităţii?
– Întâi m-am debara­sat de mărunţiş, de lu­cru­rile care nu-mi serveau decât, cel mult, orgoliului per­so­nal. Am renunţat la tot ce e negativ. Dacă simţi că te chinuie un sâm­bure de invidie, de ciudă, de enervare, arun­că-l imediat la pubelă, nu-l lăsa să stea, se poate amplifica. Nici nu ştiţi cât de mult ne îmbolnăveşte şi ne îmbătrâneşte răul. Dar dincolo de asta, n-am trăit ca un sfânt. Puteam să mă izolez de oameni şi să mă călugăresc. Dar eu am gustat din toate plă­cerile vieţii, să ştiţi. Atâta doar, că am simţit de mic că e nevoie de cumpătare. Făceam în fiecare zi gim­nastică, mer­geam regulat la schi, la patinaj, la înot. Mă opream din mâncat înainte să mă satur. Niciodată n-am avut prea multe haine sau prea multe bunuri şi nici n-am alergat după bani. Simplitatea e cel mai de preţ dar. Sfânta simplitate! Să te arăţi oamenilor exact aşa cum eşti. Să nu încerci să fii alt­cineva. Câtă uşurare îţi adu­ce! Cu timpul, sigur că am renunţat şi la lucrurile care nu se mai potriveau vârstei. Omul a fost clădit în­tr-un echilibru perfect, de trei etaje. Sus e mentalul (creierul), la mijloc e sentimen­talul (inima) şi jos de tot e biologicul (vis­cerele). A înainta frumos în vârstă înseamnă să urcăm de jos, de la viscere, spre raţiune. Exact ca pe munte, pe măsură ce urci în toate, şi-n iu­bire, şi-n dăruire, se deschide orizontul. Şi sus de tot e infinitul.
Îndreptar de viaţă lungă
- Azi, toţi specialiştii s-au pus de acord că ali­men­taţia greşită e principalul factor de boală. Aş vrea să ne daţi nişte sfaturi. Ce ar trebui să mân­căm, ca să ne păstrăm tinereţea?
– Studiile au arătat că o celulă umană moare şi renaşte la o distanţă de un an şi jumătate, doi. Însă pe măsură ce înaintăm în vârstă, capacităţile noilor ce­lule se dete­riorează trep­tat. Cei care le pot în­tări sunt acizii nu­cle­ici. Îi putem găsi în ger­meni de grâu, pâine in­te­grală, al­ge marine, fulgi de ovăz, ciuperci, leguminoase (so­ia, fa­so­le, linte, ma­ză­re, spa­nac, andive), în mie­re şi sucuri de fructe. Carnea trebuie evitată. Carnea conţine în ea moartea ani­malului ucis. Consu­ma­­torii de carne, s-a do­vedit, sunt mult mai a­gre­sivi. Celebrul medic ja­ponez George Osha­wa susţine, de altfel, că hrana ideală pentru per­soanele în vârstă ar tre­bui să constea – 60%, în cereale nede­cor­ticate, 30% în legume, fructe şi seminţe, şi doar 10% în ouă, lapte şi carne. Eu mănânc câte puţin, de cinci ori pe zi. Cred că deja s-au săturat oame­nii de câte ori le-am spus as­ta.
- Aveţi o rutină anu­me a zilei?
– Am primit de la pă­rinţii mei o educaţie des­tul de severă, care şi-a lă­sat amprenta: ore cât mai precise pentru trezire, pentru mâncat şi pen­tru somn. Studiul mi-a do­vedit însă că dis­ciplina muncii, a me­selor şi a somnului e favo­rabilă lon­ge­vi­tăţii. Eu am insti­tuit regula celor trei op­turi: 8 ore de somn, 8 ore de mun­că şi 8 ore de odih­nă activă. O respect. Când simt că am obosit, mă întind în pat, aplic câteva tehnici din yoga şi adorm atât de profund că pot suna şi te­le­foa­nele, nu le aud. După jumătate de oră, sunt iar proas­păt şi mai pot lucra încă 4, 5 ore. Seara, nici nu-mi pun ceasul să sune. Ceasul meu interior func­ţionează aşa de bine, că e suficient să-mi propun o oră de tre­zire şi mă trezesc la timp.
- Ştiu că aveţi un băiat. El vă urmează sfaturile?
– Băiatul nostru e exact inversul meu: noaptea lu­crea­ză, ziua doarme, se trezeşte pe la 14.00, mănâncă pe la 3 dimineaţa şi stă cu ochii în computer toată noaptea. Acum mă rog de el să meargă măcar la înot, de două ori pe săptămână. Cred că e vina noastră, a mea şi a soţiei mele, la un moment dat l-am pierdut, nu ne-am ocupat prea mult de for­marea lui. Dar nu-mi place să-i atrag atenţia. Va găsi el drumul, doar are 40 de ani!
- Trebuie să fii norocoasă ca femeie să ai ală­turi, la vârste îna­intate, un bărbat aşa de op­timist ca dvs.
– Şi invers, să ştiţi. Foarte mult îi datorez eu soţiei mele. E un om excepţional, care a dat do­vadă de mul­tă înţelegere, blân­deţe şi răbdare. A ştiut să vadă par­tea luminoasă a vieţii şi mi-a acceptat micile ştren­gă­rii. Nu m-a cicălit niciodată. E o mare tactică asta, să o învăţaţi şi voi, doamnelor! Şi poate ar fi avut motiv! Mai ales că de multe ori lipseam de-acasă. Când lucram ca expert al ONU, în fiecare an eram câte 6, 7 luni plecat. E foarte important cu cine alegi să-ţi îm­parţi viaţa. Omul de lângă tine te poate trage şi-n jos.
“Suntem infiniţi. Nu ne terminăm niciodată”
- Care sunt bucuriile unui om de 90 de ani?
– La 90 de ani te bucură totul. Tinerii nu ştiu să se bucure de întâmplările şi oamenii de lângă ei, nu ştiu să le vadă, pentru că aşteaptă mereu fapte şi gesturi mari. Eu mă bucur de ce este, nu de ce ar putea fi. Azi dimineaţă am ieşit la plimbare cu Fetiţa, mai­da­neza noastră. M-am plimbat 20 de minute, era foarte senin şi frumos. Apoi am venit pe jos, la birou. Mi-a plăcut, era un aer tare, de munte, afară. Şi aici m-am întâlnit cu tine. Te-am îmbrăţişat, aşa cum îm­brăţişezi un copac.
- Gândul la moarte vă mai aduce vreo tulbu­rare?
– Nu. Nu cred în moarte. Moartea de mult nu mă mai sperie. Ştiu că pare utopic, dar cred în tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Suntem infiniţi, nu ne terminăm niciodată. Dacă suntem gata să ac­ceptăm legea lui Lavoisier care spune că “nimic nu se pierde, totul se transformă”, de ce să nu credem şi că sufletul nostru va exista pentru totdeauna? Avem de partea noastră un bagaj ancestral: religia dacilor, pri­ma religie monoteistă, cu 5000 de ani înaintea iudais­mu­lui. Ce însemna ea? Un singur Dumnezeu şi viaţă veş­nică! Dacii se bucurau la înmormântări şi plân­geau când un nou născut era condamnat la viaţă. Ei ştiau ceva ce noi am uitat, că viaţa adevărată e din­colo. Când ştii că ai trăit frumos, că n-ai făcut rău şi ai dăruit, moartea e doar o trecere cu zâmbetul pe buze.


sursa:  http://www.asociatiaeduvit.ro/univer%C2%ADsul-e-o-oglinda-daca-zambesti-iti-zam%C2%ADbeste-si-el-academician-ovidiu-bojor/

Borna mea de împlinire

Împlinire sau satisfacție?

M-am tot gândit de la un timp la deosebirile între  satisfacție față de împlinire?

Și m-am luat ca de obicei la studiat ca să nu vorbesc așa abstract. Vorbesc de și din punctul meu de vedere. Nu vreau să demonstrez sau să fiu convingătoare ci mă tot gândesc să înțeleg și să-mi înțeleg punctele de vedere și un anume  aspect al trăirilor mele de zi cu zi. 

Decide tu, dacă e minor sau nu? Dacă e interesant sau nu?

Știi, eu nu mă consider o femeie satisfăcută doar, fiind eu la acest moment și această vârstă și la această stare  de acum.

Satisfacția e doar  starea de bine. O mică stare de bine. E o înălțare temporară. Mai apoi, ea cere din nou și  din nou să te reîntorci la ea. S-o ajungi.  S-o atingi. 

Sună ciudat, căci gradul de satisfacție (al unei femei) e mai tot timpul privit dintr-o singură latură aceea legată de conotație sexuală sau dintr-una materiala. Lexical vorbind, satisfacția e la fel ca și  satisfacerea, îți imprimă în minte o nevoie periodică. Înseamnă îndemnul la asigurarea unui stoc. Înseamnă consumul permanent și mai ales dependență. Înseamnă reîmprospătare. De asta, și tot ce ține de fericire (un anume tip de fericire) este  iluzoriu dacă o privim la nivel material. 

De asta, mă gândesc și eu,  încercăm, de fiecare dată alte variante. Altele și altele. 

De asta suntem  nesătui. 

Mai tot timpul devenim căutătorii altor variante. Mai tot timpul trăim cu frica cuibărită în noi: "aoleu, dacă am pierdut ce e mai bun!!!"”, vai, vai vai!!! dacă eu, tocmai eu, am scăpat ocazia. Oh, cum de n-am avut oferta cea mai bună? Cum de n-am prins-o? Privind în jur, asta suntem învățați. Asta vedem. Având mintea plină cu astfel de întrebări grele și dușmănoase  ne scapă  esențele adevăratului depozitul al fericirii. Exact ca mentalitatea versurilor:

"când s-o'mpărțit norocu' / fost'am eu dus la lucru, măi"...

Oarecum, cred că avem spaima ancestrală față de lipsa de provizii. Nu crezi că oare de asta ne uitam cu invidie pe la vecini? ( nu contează care vecin, cât a strâns, câte sunt ale lui din câte, cât e de satisfăcut el în comparație cu). Cum ne raportat noi la ei și ei la alții. 

Am fost învățați că depindem de satisfacție, să oferim satisfacție...  Imaginea asta abundă peste tot: că femeia trebuie să fie mulțumită când e satisfăcută. ( Hmm, nu e un exemplu legat de gen ci doar că mi se întâmplă să vorbesc despre mine). 

Am fost dresați că întotdeauna celuilalt trebuie să i se dea... Și de fiecare dată să i se dea "necesarul"! Măsurăm. Stabilim. Aliniem. E vorba de ”deajuns”. E vorba de egal. Atât: potolește-i foamea, satură-i nevoia! Cu frica de mai puțin. Cu frica de nemulțumire. Niciodată mai mult. De prea puține ori fără să îl lași pe celălalt să aleagă. 

Nu mă deranjează că devenim dependenți unul de altul, dependent de interacțiunea unuia cu celălalt. Relația de autonomie și interdependență, comportă alte legi și e un alt subiect. 

Ci mă supără, și mă supără rău dependența de a cere, având mereu o frică în spate. Frica de lipsă. Frica față de neputința de a satisface. 

De asta îți spuneam ca eu nu mă consider (doar) satisfăcută. Crezi că poate sunt doar o norocoasă? Ce-încerc și simt, s-a întâmplat în mod natural și atemporal. Într-un fel, nici eu nu știu cum să  definesc momentul. Când să-l marchez. E momentul când am simțit că am trecut la alt stadiu. Așa zic eu! Așa îmi zic eu, și-o s-o numesc "borna mea de împlinire". Bănuiesc că pentru lumea din exterior ar avea poate alt nume dar lasă-l așa. Am intrat într-o astfel de etapă. Mare bucurie că pe aici sunt o sumedenie  de alți oameni.  Sigur, ceea ce definesc, e doar punctul meu de vedere și vorbesc pentru mine. Sunt la început dar sunt în altă etapă. Și asta s-a întâmplat în primul rând în momentul când am plecat de la premiza că voi fi de acord să ofer oricui mai mult decât "nevoia". Pentru că nu am cerut. Am construit relații omenești, fără să cer. Pentru că nu am gradat (of, nu e o chestie definitivă căci eu doar încerc să nu gradez). Pentru că nu am "plătit" or "am răsplătit" toate gândurile, toate actele noastre reciproce.

Cum văd eu împlinirea? E ca atunci, când umpli un vas, și îl tot  umpli  iar dacă iei, ce iei e nesemnificativ.  Teoretic e ca la principiul după care merge  termometrul cu mercur. Ar trebui sa fie ceva, un sistem interior asemănător atunci când mercurul trece de linia maximă și nu se mai poate întoarce înapoi în rezervor. (Ți-aș vorbi de surplus  la pompele de irigații dar  mă complic, complicându-te ). Ei bine, când o cantitate devine destul de mare și peste ea se tot adaugă, la un moment dat,  ajungi la preaplin.  Și  "tot ce e socotit preaplin", intră într-un alt circuit, nu pe  cel normal. Un circuit în care, vorbind spiritual, nu mai ai teamă de "lipsă de stoc". Asta elimină legile materiale și (+) și (-). Se întâmplă doar în ecuații de spirit. În combinații de mistic. 

Împlinirea, cea pe care o văd și o simt eu, e o stare care nu are revers, e ca un fel de "iluminare" care nu are pierderi. În vorbe, așa simțită și pusă  ca termen pe bietul meu spate sună prea pretențios.

Mă tot gândesc la o atare stare. S-a eliminat teama de suspans, frica  de necredulitate față de alți oameni. Asta nu însemnă cu personal nu  mai am  o stare de căutare de altceva. Altcineva-uri, pe lângă căutarea mea numai interioară. 

Rămân cu întrebarea cum înmagazinăm atâta dragoste?

- Ca într-un lac de acumulare, bănuiesc.




.  

depinde de noi ( construcții VII)

....................................
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
.....................................
 (”Sunt un om viu” - Nichita Stănescu)

Depinde de noi să ne prefacem că totul e bine sau să prefacem totul în bine! 

Depinde de noi ce facem când vedem mizeria din jurul nostru. Pentru că numai într-o astfel de stare de sărăcie ne arătăm noi nouă, cât de abandonați suntem dezamăgirilor în loc de a înțelege tocmai prin asta cât de minunat este să trăiești. 

Depinde de noi să ne limităm la dorința coconului călduț, întunecos, familial, din mlaștina vâscoasă a egoismului nostru de judecător a tot și a toate, dar mai ales a arbitrajului pe care-l facem cu nemilă față de cruda  realitate.

Până la urmă, depinde de noi cum ne înțelegem datoria noastră de a ne folosi șansa de a trăi din plin. 

De noi atârnă și auto-considerația și mai ales plăcerea de a trăi mereu ca ”noi cu, noi-înșine” și nu  legați de viețile, opiniile, legile, limbile, limitele impuse și improprii nouă. De ce? Pentru că sunt ale lor și nu ale noastre și pentru că o astfel de stare ne impune cu încetul o simplă anesteziere a memoriei.

E în puterea noastră, la fel ca un cal răpciugos după ce a mâncat jăratic, să ne scuturăm de oamenii care vor să salveze lumea s-o facă mai bună dar doar, sub umbrela gândurilor și acțiunilor lor.
 
 

Trăite-ai !!!

- Ei precauții, din prea marea lor dorință de protecție se concentrează, apărându-se de ceea ce este în afara lor și, hmmm, tocmai  atunci atacul le vine surprinzându-i, din interior. Iar voința, biata lor voință, le trage clapa. Fără să-și dea seama de ce - zidurile  ridicate să-i apere - sunt cele ce le împiedică  ”realitățile” să intre și să-i pătrundă. Solar. 

- Vrem noi să controlăm totul!!! Chiar vrem?

- Nu simțim că acest automatism ne diluează făcându-ne serbezi și atât de plictisitori, atât de anoști că nici nouă nu ne mai place de noi!

- Pentru că motivul - unul dintre ele - poate cel mai aprig, este că suntem obsedați de fricile noastre, doborâți de ele, și prin asta ne-am limitat singuri creșterile interioare. Mai rău chiar, ne-am inhibat creșterea!

- Remedii??? Ce știu eu? De ce-aș avea eu ceva mai aparte? Pentru mine, semnalul de alarmă e atunci când încep să-mi confund dorințele cu nevoile. Atunci, înțeleg cât de simplu e să nu-mi mai manifest viața cu pasiune. Scormoniciul acela de emoții delicioase care mă decalcifică și care-mi decopertează voința de trăi și energia de a continua.

- Mă uit în jur la câtă lume e afectată!!! Se cred (ei) dezamăgiți de tot ce-i în jur dar sunt doar ”intoxicați” de propriul lor eu. Cum vor ei să mănânce din pâinea bucuriei dacă nu e curățit lăuntrul lor? 

- Eu m-aș apuca de dereticat, zău :)


.

Pârleaz și-un iepure

Aceste ultime zile, le-am dedicat tăcerii din mine. Un fel de ”post” de cuvinte. Paradoxal ore și ore, în care mi-au ajuns Cuvintele și necuvântătoarele. 

A fost un fel de călătorie, în care să mă uit pe mine prin locuri atât de simple cum ar fi foșnetul unei livezi cu iarba încă necosită sau să mă pierd în contemplarea parfumată a unei flori nou-născute lângă o fântână bătrână. 

În aceste zile, am șters nenumărate clișee. Și mai ales, mi-am ascultat inima cum bate în ritmul  reverenței audierii unui concert adevărat.

Mi-am pus zăgaz torentului gândurilor și am lăsat în mine de deasupra mea, să picure doar muzica lumii de prinprejur. Mi-am odihnit ochii departe de stridențe și urechile de toxinele unor tonuri prea tăios alcătuite.

 Am spart! Am îndrăznit să încep! Ce spun eu, am detonat acele  încrustări care mă pietrifică! În aceste zile, am plecat în căutarea unor  mici Paradisuri cu care să mă inoculez. Locuri de popas în care să îmi diluez mâlurile grosiere adăugate și  timpi, în care să-i pot vedea și iubi pe oameni fără declarații, fără zâmbete, fără atingeri, fără bagajul dăruirilor. 

În aceste zile, când am fost doar o dâră pentru ceilalți, în mine am construit autostrăzi.
 

Mi-am luat noaptea-n cap și un trenuleț arhaic până undeva în fundul unei așezări provinciale. M-au întâmpinat un soare blând și un albastru de cer atât de pur că l-am simțit direct din copilăria mirărilor mele. Iar orașul era până-ntratât de uitat că șinele trenului înverziseră. Străzile calme și înguste ale dimineții mele, s-au umplut de tei bătrâni înfloriți. Doar crinii și albăstrelele dovedeau iarba buiacă. Oh, oh, iarbă cu rouă încă! Zău de nu am verificat să văd dacă nu am picat în vre-o reclamă kitsch-oasă. O așezare a sării, unde lacurile sunt ca în povești: unul roșu, unul verde, unul mocirlos. 

Și primul lucru dar primul lucru, e că am luat un bilet (aproape prin semne) și apoi o mașină ce m-a coborât în adânc. De 11 ori ne-am rotit prin pântecul pământului.  Gustul de cocleală că ne-am putea rătăci la fiecare răscruce, atârna deja asupra mea. Am coborât și în mine, tot 200 de metri de drum, până la senzațiile mele primare, până la o copleșitoare claustrofobie, până la temerile catastrofice, până la accelerarea pulsului și sentimentul că a respira, e singurul meu semn de viață.  Și acolo zgribulită, mi-am găsit un loc ferit  în bogăția și catifelarea tenebroasă a întunericului și departe de toate ecourile și neoanele, m-am ghemuit pe o băncuță de lemn bătrân și mi-am stins toate luminile nefolositoare din mine. 

Am decopertat  apoi de au rămas cotloane întregi în mine, pusti. Un loc unde a venit doar frigul și întunericul. Și de unde, asta n-am înțeles-o niciodată, ca dintr-o plapumă de fertil semințele speranței mele au început să încolțească.

- ”Doamne, azi e ziua în care mă voi ruga pentru mine însumi. E oare asta un fel de a-mi pune viața în ordine? Căci până acum am încercat să învăț după cum mi-am dozat eu puterile. Doar eu. Cu prea puțină izbândă se pare. Ți-am arătat Ție, pentru că știu cât de des mă mint eu pe mine, câtă trudă am depus! Nu înțeleg de ce m-ai condamnat să îmi scriu gândurile, nu să le rostesc? Și dacă asta mă ajută pe mine? Și pe mine, oare? Cum pot țese eu prin cuvinte, legături omenești, în numele Tău? Cum pot eu să fac din trainic, etern? Și dintr-o relație umană, o relație divină? Iubirile, nu se leagă decât prin doruri. Și dorul e năzuința ce ne leagă cu adevărat doar prin Tine, doar când Tu hotărăști și doar, când Tu îngădui.

   De ce când ai hotărât să fiu sămânță, Mi-ai rezervat ofilire? De ce ai vrut să-Mi cruți surâsul acela pe care nu-l ofer nimănui, pentru că bietul meu surâs, el  e destinat cuiva care n-a ajuns încă la mine? Simt câteodată, că îndepărtezi de mine ora când Tu, vei binevoi să-Mi permiți să aparțin iubirii mele! Fără îndoială, știu, nu sunt îndeajuns de pură, îndeajuns de coaptă, îndeajuns de motivată, ca să-mi acorzi voia Ta, aceea de a mă contopi cu cel ce-i aparțin. Poate pentru că snopul de scântei ce-l simt trupește ca om nevolnic, e doar simpluț, e o ghirlandă de artificii pentru înfrumusețarea cărnii și nu ardere de ”mine însumi” întru podoaba Ta!

Am atâția ani în spate. Am atâta așteptare în spate. Atâtea experiențe. Fără să vreau mă compar. Am adunat prea multă dezamăgire. Și azi, mă uit și la oboseala mea și la dorințele mele. Nedomolite. Provocatoare. La fel de incitante. Poate mai rafinate.  Nici nu știu dacă să vorbesc de dorințele mele sau de nevoile mele? Sunt atât de primare că par la egalitate. Mă gândesc care din ele sunt trecătoare? Ele, ca toate încercările sunt sporadice, efemere. Oboseala e din ce în ce mai prezentă. Oboseala vine din inutilul lucrurilor. Ea devine mai puternică decât fiorul trupesc. Preget,  până ce dorințele răsar și mă fac să trăiesc cu adevărat. Oboseala și dorința, ca două laturi ale unei balanțe. Nu le ignor dar nici nu le izgonesc. Nu ține de bătrânețe, ci de înțelegerea mea asupra vieții. În nici un caz, un continuum sinuos cu progres și o lină pantă a regresului ci sigur, o linie  în urcare.

Poate e normal. Poate așa e normalul pentru mine! E normal ca mereu să cer ceva și să nu mi se dea! Poate țintesc prea sus, vrând absoluturi? Poate că voia Ta, a Ta doar, nu mi-a fost dezvăluită?  Am crezut că M-ai pus să creez o punte peste abis și mai cred că nu e ușor. M-am simțit aptă pentru așa ceva. Încrezătoare. Mă bizuiam că sunt curajoasă. Poate că mă simțeam chiar mândră că Mi-ai dat darul acestei încercări! Poate prea mândră? Așa îmi văd eu viața. O punte peste un abis. Unii văd în asta  o viață trăită în periculozitate. Eu văd numai o punte ce duce la noutate și diversitate.

Dar... ai făcut asta pentru ca să mă regăsesc pe mine însămi pe tărâmul de dincolo? Doar atât? Sau atât e partea mea? Să mă simt roșie de emoție că am (voi fi) reușit să întind o frânghie în ajutorul destinului, unui alt chip de lut, semen mine, care s-ar ilumina, amintindu-și odată cu mine gustul iubirii? al Iubirii? Experiența remarcabilului.

Numai Tu ști dacă aceste destăinuiri erau importante de știut și împărtășit. Eu n-am aflat încă cauzele dar voi fi știind cu încetul, efectul.  Numai Tu, poți vedea străfundul  inimii mele și dacă acolo mai sunt resurse. Și ce fel! Și când! Și care! Știi că aș dori să am puterea și umilința  să-mi duc munca la bun sfârșit și s-o fac cu entuziasm. Deplinul, să fie munca pe care mi-ai destinat-o. Munca de a iubi. Tu știi tot despre inima mea și despre aspirațiile mele secrete și de limbajul cu care îmi alimentez rădăcinile. 

De-abea aici, în aceste adâncimi înțeleg că sarea lacrimilor mele chiar dacă au fost prea multe nu e nimic față de imensitatea altor lacrimi că mâinile mele înghețate de nemișcare sunt așa doar temporar. Așa cum, după plecata și adânca mea rugăciune, eu știu tot ce-mi vei destina în încă lungul drum al învățării iubirii. Și că acesta nu e răsplată, ci împăcare! 

Și mai știu că-Mi vei asculta ruga. Voi da iarăși de soare și-mi va re-veni anotimpul re-învierii. Și-atunci o să pot să-mi împodobesc inima iar cu gânduri, ca pe-o grădină de flori.

Și încet, m-am reîntors la mașină, am urcat înapoi cele 11 etaje, rotocol. Apoi m-am așezat într-un  fund de  grădină pe o bancă de lemn. Scârțâia la fiecare mișcare. Și toate s-au legat la loc. Ciripitul păsărelelor de seară cu cel al păsărelelor de zi, mirosul de balegă cu mirosul de foc de lemne, ”Mâna Maici Domnului” în floare cu parfumul florilor de soc. Și undeva în zare, un pârleaz și-un iepure...

.

Cer eliberarea

,,Te iau în braţe: mersul meu să fie mersul tău. Îţi cânt ceva. Cântecul meu să fie vibraţia ta. Scriu o carte: emoţia mea în idee să fie a ta. Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporeşte e adevărat.”-Constantin Noica

Sunt păstrătorul iubirii noastre. 
Nu,
nu am rămas în ghipsul ei etern, 
doar că nu era nimeni altul s-o facă.

Și nu,
nu-i o ultimă disperată pledoarie,
prin asta, cer eliberarea
și dacă n-aș face-o
e ca și cum n-aș respira.

Chestia e că iubirea omenească 
nu-mi iese niciodată uzată;
ea știe cărarea
spre o nouă reașezare în matcă 
până când sufletu-mi topit 
e ademenit să se scurgă
prin sinapsele cele mai adânci 
ale minții,
sporindu-mi înțelegerea lumii 
și tot ce-i frumos în viață.

Și-atunci sunete aurii, 
curg lin ca mierea
absorbite de trup
ca întreg,
iar ochiul nevăzut 
detonează, 
fulminant ziduri închise încă
iar suflul brăzdează incizii de mai departe 
în mine
paradoxal, cerând eliberare. 

Iar tu nu ai decât obligația de a fi clar. 
clar, ultima intimitate a amândorura, 
clarul,  ultima oglindire a ta în mine.

.