Borna mea de împlinire

Împlinire sau satisfacție?

M-am tot gândit de la un timp la deosebirile între  satisfacție față de împlinire?

Și m-am luat ca de obicei la studiat ca să nu vorbesc așa abstract. Vorbesc de și din punctul meu de vedere. Nu vreau să demonstrez sau să fiu convingătoare ci mă tot gândesc să înțeleg și să-mi înțeleg punctele de vedere și un anume  aspect al trăirilor mele de zi cu zi. 

Decide tu, dacă e minor sau nu? Dacă e interesant sau nu?

Știi, eu nu mă consider o femeie satisfăcută doar, fiind eu la acest moment și această vârstă și la această stare  de acum.

Satisfacția e doar  starea de bine. O mică stare de bine. E o înălțare temporară. Mai apoi, ea cere din nou și  din nou să te reîntorci la ea. S-o ajungi.  S-o atingi. 

Sună ciudat, căci gradul de satisfacție (al unei femei) e mai tot timpul privit dintr-o singură latură aceea legată de conotație sexuală sau dintr-una materiala. Lexical vorbind, satisfacția e la fel ca și  satisfacerea, îți imprimă în minte o nevoie periodică. Înseamnă îndemnul la asigurarea unui stoc. Înseamnă consumul permanent și mai ales dependență. Înseamnă reîmprospătare. De asta, și tot ce ține de fericire (un anume tip de fericire) este  iluzoriu dacă o privim la nivel material. 

De asta, mă gândesc și eu,  încercăm, de fiecare dată alte variante. Altele și altele. 

De asta suntem  nesătui. 

Mai tot timpul devenim căutătorii altor variante. Mai tot timpul trăim cu frica cuibărită în noi: "aoleu, dacă am pierdut ce e mai bun!!!"”, vai, vai vai!!! dacă eu, tocmai eu, am scăpat ocazia. Oh, cum de n-am avut oferta cea mai bună? Cum de n-am prins-o? Privind în jur, asta suntem învățați. Asta vedem. Având mintea plină cu astfel de întrebări grele și dușmănoase  ne scapă  esențele adevăratului depozitul al fericirii. Exact ca mentalitatea versurilor:

"când s-o'mpărțit norocu' / fost'am eu dus la lucru, măi"...

Oarecum, cred că avem spaima ancestrală față de lipsa de provizii. Nu crezi că oare de asta ne uitam cu invidie pe la vecini? ( nu contează care vecin, cât a strâns, câte sunt ale lui din câte, cât e de satisfăcut el în comparație cu). Cum ne raportat noi la ei și ei la alții. 

Am fost învățați că depindem de satisfacție, să oferim satisfacție...  Imaginea asta abundă peste tot: că femeia trebuie să fie mulțumită când e satisfăcută. ( Hmm, nu e un exemplu legat de gen ci doar că mi se întâmplă să vorbesc despre mine). 

Am fost dresați că întotdeauna celuilalt trebuie să i se dea... Și de fiecare dată să i se dea "necesarul"! Măsurăm. Stabilim. Aliniem. E vorba de ”deajuns”. E vorba de egal. Atât: potolește-i foamea, satură-i nevoia! Cu frica de mai puțin. Cu frica de nemulțumire. Niciodată mai mult. De prea puține ori fără să îl lași pe celălalt să aleagă. 

Nu mă deranjează că devenim dependenți unul de altul, dependent de interacțiunea unuia cu celălalt. Relația de autonomie și interdependență, comportă alte legi și e un alt subiect. 

Ci mă supără, și mă supără rău dependența de a cere, având mereu o frică în spate. Frica de lipsă. Frica față de neputința de a satisface. 

De asta îți spuneam ca eu nu mă consider (doar) satisfăcută. Crezi că poate sunt doar o norocoasă? Ce-încerc și simt, s-a întâmplat în mod natural și atemporal. Într-un fel, nici eu nu știu cum să  definesc momentul. Când să-l marchez. E momentul când am simțit că am trecut la alt stadiu. Așa zic eu! Așa îmi zic eu, și-o s-o numesc "borna mea de împlinire". Bănuiesc că pentru lumea din exterior ar avea poate alt nume dar lasă-l așa. Am intrat într-o astfel de etapă. Mare bucurie că pe aici sunt o sumedenie  de alți oameni.  Sigur, ceea ce definesc, e doar punctul meu de vedere și vorbesc pentru mine. Sunt la început dar sunt în altă etapă. Și asta s-a întâmplat în primul rând în momentul când am plecat de la premiza că voi fi de acord să ofer oricui mai mult decât "nevoia". Pentru că nu am cerut. Am construit relații omenești, fără să cer. Pentru că nu am gradat (of, nu e o chestie definitivă căci eu doar încerc să nu gradez). Pentru că nu am "plătit" or "am răsplătit" toate gândurile, toate actele noastre reciproce.

Cum văd eu împlinirea? E ca atunci, când umpli un vas, și îl tot  umpli  iar dacă iei, ce iei e nesemnificativ.  Teoretic e ca la principiul după care merge  termometrul cu mercur. Ar trebui sa fie ceva, un sistem interior asemănător atunci când mercurul trece de linia maximă și nu se mai poate întoarce înapoi în rezervor. (Ți-aș vorbi de surplus  la pompele de irigații dar  mă complic, complicându-te ). Ei bine, când o cantitate devine destul de mare și peste ea se tot adaugă, la un moment dat,  ajungi la preaplin.  Și  "tot ce e socotit preaplin", intră într-un alt circuit, nu pe  cel normal. Un circuit în care, vorbind spiritual, nu mai ai teamă de "lipsă de stoc". Asta elimină legile materiale și (+) și (-). Se întâmplă doar în ecuații de spirit. În combinații de mistic. 

Împlinirea, cea pe care o văd și o simt eu, e o stare care nu are revers, e ca un fel de "iluminare" care nu are pierderi. În vorbe, așa simțită și pusă  ca termen pe bietul meu spate sună prea pretențios.

Mă tot gândesc la o atare stare. S-a eliminat teama de suspans, frica  de necredulitate față de alți oameni. Asta nu însemnă cu personal nu  mai am  o stare de căutare de altceva. Altcineva-uri, pe lângă căutarea mea numai interioară. 

Rămân cu întrebarea cum înmagazinăm atâta dragoste?

- Ca într-un lac de acumulare, bănuiesc.




.