Pârleaz și-un iepure

Aceste ultime zile, le-am dedicat tăcerii din mine. Un fel de ”post” de cuvinte. Paradoxal ore și ore, în care mi-au ajuns Cuvintele și necuvântătoarele. 

A fost un fel de călătorie, în care să mă uit pe mine prin locuri atât de simple cum ar fi foșnetul unei livezi cu iarba încă necosită sau să mă pierd în contemplarea parfumată a unei flori nou-născute lângă o fântână bătrână. 

În aceste zile, am șters nenumărate clișee. Și mai ales, mi-am ascultat inima cum bate în ritmul  reverenței audierii unui concert adevărat.

Mi-am pus zăgaz torentului gândurilor și am lăsat în mine de deasupra mea, să picure doar muzica lumii de prinprejur. Mi-am odihnit ochii departe de stridențe și urechile de toxinele unor tonuri prea tăios alcătuite.

 Am spart! Am îndrăznit să încep! Ce spun eu, am detonat acele  încrustări care mă pietrifică! În aceste zile, am plecat în căutarea unor  mici Paradisuri cu care să mă inoculez. Locuri de popas în care să îmi diluez mâlurile grosiere adăugate și  timpi, în care să-i pot vedea și iubi pe oameni fără declarații, fără zâmbete, fără atingeri, fără bagajul dăruirilor. 

În aceste zile, când am fost doar o dâră pentru ceilalți, în mine am construit autostrăzi.
 

Mi-am luat noaptea-n cap și un trenuleț arhaic până undeva în fundul unei așezări provinciale. M-au întâmpinat un soare blând și un albastru de cer atât de pur că l-am simțit direct din copilăria mirărilor mele. Iar orașul era până-ntratât de uitat că șinele trenului înverziseră. Străzile calme și înguste ale dimineții mele, s-au umplut de tei bătrâni înfloriți. Doar crinii și albăstrelele dovedeau iarba buiacă. Oh, oh, iarbă cu rouă încă! Zău de nu am verificat să văd dacă nu am picat în vre-o reclamă kitsch-oasă. O așezare a sării, unde lacurile sunt ca în povești: unul roșu, unul verde, unul mocirlos. 

Și primul lucru dar primul lucru, e că am luat un bilet (aproape prin semne) și apoi o mașină ce m-a coborât în adânc. De 11 ori ne-am rotit prin pântecul pământului.  Gustul de cocleală că ne-am putea rătăci la fiecare răscruce, atârna deja asupra mea. Am coborât și în mine, tot 200 de metri de drum, până la senzațiile mele primare, până la o copleșitoare claustrofobie, până la temerile catastrofice, până la accelerarea pulsului și sentimentul că a respira, e singurul meu semn de viață.  Și acolo zgribulită, mi-am găsit un loc ferit  în bogăția și catifelarea tenebroasă a întunericului și departe de toate ecourile și neoanele, m-am ghemuit pe o băncuță de lemn bătrân și mi-am stins toate luminile nefolositoare din mine. 

Am decopertat  apoi de au rămas cotloane întregi în mine, pusti. Un loc unde a venit doar frigul și întunericul. Și de unde, asta n-am înțeles-o niciodată, ca dintr-o plapumă de fertil semințele speranței mele au început să încolțească.

- ”Doamne, azi e ziua în care mă voi ruga pentru mine însumi. E oare asta un fel de a-mi pune viața în ordine? Căci până acum am încercat să învăț după cum mi-am dozat eu puterile. Doar eu. Cu prea puțină izbândă se pare. Ți-am arătat Ție, pentru că știu cât de des mă mint eu pe mine, câtă trudă am depus! Nu înțeleg de ce m-ai condamnat să îmi scriu gândurile, nu să le rostesc? Și dacă asta mă ajută pe mine? Și pe mine, oare? Cum pot țese eu prin cuvinte, legături omenești, în numele Tău? Cum pot eu să fac din trainic, etern? Și dintr-o relație umană, o relație divină? Iubirile, nu se leagă decât prin doruri. Și dorul e năzuința ce ne leagă cu adevărat doar prin Tine, doar când Tu hotărăști și doar, când Tu îngădui.

   De ce când ai hotărât să fiu sămânță, Mi-ai rezervat ofilire? De ce ai vrut să-Mi cruți surâsul acela pe care nu-l ofer nimănui, pentru că bietul meu surâs, el  e destinat cuiva care n-a ajuns încă la mine? Simt câteodată, că îndepărtezi de mine ora când Tu, vei binevoi să-Mi permiți să aparțin iubirii mele! Fără îndoială, știu, nu sunt îndeajuns de pură, îndeajuns de coaptă, îndeajuns de motivată, ca să-mi acorzi voia Ta, aceea de a mă contopi cu cel ce-i aparțin. Poate pentru că snopul de scântei ce-l simt trupește ca om nevolnic, e doar simpluț, e o ghirlandă de artificii pentru înfrumusețarea cărnii și nu ardere de ”mine însumi” întru podoaba Ta!

Am atâția ani în spate. Am atâta așteptare în spate. Atâtea experiențe. Fără să vreau mă compar. Am adunat prea multă dezamăgire. Și azi, mă uit și la oboseala mea și la dorințele mele. Nedomolite. Provocatoare. La fel de incitante. Poate mai rafinate.  Nici nu știu dacă să vorbesc de dorințele mele sau de nevoile mele? Sunt atât de primare că par la egalitate. Mă gândesc care din ele sunt trecătoare? Ele, ca toate încercările sunt sporadice, efemere. Oboseala e din ce în ce mai prezentă. Oboseala vine din inutilul lucrurilor. Ea devine mai puternică decât fiorul trupesc. Preget,  până ce dorințele răsar și mă fac să trăiesc cu adevărat. Oboseala și dorința, ca două laturi ale unei balanțe. Nu le ignor dar nici nu le izgonesc. Nu ține de bătrânețe, ci de înțelegerea mea asupra vieții. În nici un caz, un continuum sinuos cu progres și o lină pantă a regresului ci sigur, o linie  în urcare.

Poate e normal. Poate așa e normalul pentru mine! E normal ca mereu să cer ceva și să nu mi se dea! Poate țintesc prea sus, vrând absoluturi? Poate că voia Ta, a Ta doar, nu mi-a fost dezvăluită?  Am crezut că M-ai pus să creez o punte peste abis și mai cred că nu e ușor. M-am simțit aptă pentru așa ceva. Încrezătoare. Mă bizuiam că sunt curajoasă. Poate că mă simțeam chiar mândră că Mi-ai dat darul acestei încercări! Poate prea mândră? Așa îmi văd eu viața. O punte peste un abis. Unii văd în asta  o viață trăită în periculozitate. Eu văd numai o punte ce duce la noutate și diversitate.

Dar... ai făcut asta pentru ca să mă regăsesc pe mine însămi pe tărâmul de dincolo? Doar atât? Sau atât e partea mea? Să mă simt roșie de emoție că am (voi fi) reușit să întind o frânghie în ajutorul destinului, unui alt chip de lut, semen mine, care s-ar ilumina, amintindu-și odată cu mine gustul iubirii? al Iubirii? Experiența remarcabilului.

Numai Tu ști dacă aceste destăinuiri erau importante de știut și împărtășit. Eu n-am aflat încă cauzele dar voi fi știind cu încetul, efectul.  Numai Tu, poți vedea străfundul  inimii mele și dacă acolo mai sunt resurse. Și ce fel! Și când! Și care! Știi că aș dori să am puterea și umilința  să-mi duc munca la bun sfârșit și s-o fac cu entuziasm. Deplinul, să fie munca pe care mi-ai destinat-o. Munca de a iubi. Tu știi tot despre inima mea și despre aspirațiile mele secrete și de limbajul cu care îmi alimentez rădăcinile. 

De-abea aici, în aceste adâncimi înțeleg că sarea lacrimilor mele chiar dacă au fost prea multe nu e nimic față de imensitatea altor lacrimi că mâinile mele înghețate de nemișcare sunt așa doar temporar. Așa cum, după plecata și adânca mea rugăciune, eu știu tot ce-mi vei destina în încă lungul drum al învățării iubirii. Și că acesta nu e răsplată, ci împăcare! 

Și mai știu că-Mi vei asculta ruga. Voi da iarăși de soare și-mi va re-veni anotimpul re-învierii. Și-atunci o să pot să-mi împodobesc inima iar cu gânduri, ca pe-o grădină de flori.

Și încet, m-am reîntors la mașină, am urcat înapoi cele 11 etaje, rotocol. Apoi m-am așezat într-un  fund de  grădină pe o bancă de lemn. Scârțâia la fiecare mișcare. Și toate s-au legat la loc. Ciripitul păsărelelor de seară cu cel al păsărelelor de zi, mirosul de balegă cu mirosul de foc de lemne, ”Mâna Maici Domnului” în floare cu parfumul florilor de soc. Și undeva în zare, un pârleaz și-un iepure...

.