”Più regni
comandi, di più regni sei schiavo.” (Marcello Veneziani)
Azi dimineață mi-am dat seama cât timp acordat mi s-a scurs. Lucruri care le-am iubit și respectat și care m-au posedat nejustificat de mult. Unilateral. Toate adevărurile care mi s-au negat, mi-au stat în gât ani întregi. Cohorte întregi de încălcări vizibile sau ascunse, ale celorlați care mă zgârie pe ochi și le țin minte și le enumăr cel puțin în gând, ani mulți după. Injustiția, derapajele și mai ales nerecunoștința lăsă asupra mea dungi negre de separare emoțională cu alții și îmi împodobește cunoscuții sau necunoscuții, cu aureole gri. Înghit cu greu nulitățile premiate și minciuna servită în față mă blochează. Nici nu mai știu dacă eu aș avea curajul să plec în căutarea adevărului pe de-antregul ajungând să văd că îmi place mai mult adevărul meu. Pe câți din jurul meu i-am descalificat, pentru o singură greșeală de caracter, pentru că m-au desconsiderat și mai ales pentru discontinuități în relațiile noastre reciproce.
Până la urmă, viața procedează invers. Exact invers. O văd mai des. O accept mai mult. Viața procedează invers atunci când prosperă, nu atunci când subzistă. Eu nu vreau să cresc așa cum o fac azi ”mulții”, comparându-se doar cu cei care stagnează. Asta nu e creștere.
Mi-e greu însă să înțeleg care e calea fără să am dezamăgiri. E un drum care se numește abdicare. Abdicarea ca artă când este a celor puternici. Contează că viața cu normele ei rămâne să freamăte în mine. Contează însă ca aceste norme să nu îmi mai rămână rigide. Și nu pentru a le încălca ci pentru a le lărgi. Acesta e avansul. Așa procedează viața, lasă să înflorească greșeli peste tot în jur. Și mă face de cele mai multe ori să simt că nu mă mai pot atinge de lumea asta care se duce de-a dura spre eșec. Nu mă încântă să rămân moralistul intransigent, justițiar cu alții dar în același timp să nu mă mai simt niciodată liber pentru că nu vreau să abdic de la acele domenii care mă țin îngenunchiat. O astfel de abdicare, voluntară nu înseamnă resemnare. Nu e o renunțare, cu generozitate acordată mie însămi, de a nu mai privii de sus fațete ale lumii cărora le acord prea mult timp. Cu cât controlez mai multe regate cu atâta mai des le sunt aservit.
.
- De ce te bagi și tu? Ia taci!
Nu vezi că ești deja reprezentat!?!
Nici nu trebuie să plătești!
Ești în statistici!
Am fost aruncată-n aer
în jocuri fără avocat
ca la circ,
nici măcar nu sunt o valută
nici măcar nu sunt de dat la schimb.
Uneori, de multe ce sunt,
mutările, nici nu le detectăm.
Am zis și io că-s o partitură
căci văd că mă consumă ”prea sordidul”
și-s conștientă că fără să evadez
îmi rămân doar traumele,
și senzația de frig social.
Și-n jur, doamne ferește,
în jur, toți sunt pare-se, sub șocuri electrice ...
În continuu...
Ce grozăvie,
ce grozăvie
ne vindecăm doar prin extirpare .
Gheața ne cuprinde
Vremea rea se-ntinde
Țurțuri îmi desprinde.
Nu mi se mai prefac în gheață
glorioasele mele gânduri
și cad în sunete pianoforte
pe trupul meu ca la un pian dezacordat.
și undeva departe-n mine
în clocot
mustesc febril emoții.
Ochii nu ți se mai aprind ca altă dată
Și mă faci să alunec prin tot felul de semnificații înghețate în sensuri.
Nu, nu m-am săturat
tot mai aștept să se-mblânzească vremea dintre noi.
Chiar dacă nu văd semne clare
de dezprimăvărare
o să continui să-ți caut malurile
o să mă uit după o punte subțire
și o să stau în continuu de veghe
chiar dacă oftez.
Simt că mai avem de stat așa în frig împreună
Chiar dacă știu că în curând
o să curgă și pentru noi la streșini...
Vremea bună se amână
Frigul încă dorește să rămână.
.
Suntem așa o lume captivă, dacă nu mă credeți uitați-vă la emisiunile
meteo. Suntem tratați cu cuvinte sfătoase și dai acolo ori
peste o dădacă cu rol de cloșcă ori peste un oracol care-ți toarnă vești
înspăimântătoare, ambalate și recitate de nu te mai lasă să te uiți pe
fereastră. La sfârșitul fiecărei emisiuni - în care neapărat nu uiți să admiri
și hainele prezentatorului - ai acumulat atâtea frustrări de rămâi o
bună bucată de timp într-o atmosferă izolată ca de azil.
Nu zău, chiar dacă e sfârșit de săptămână, avem deschis și astăzi! La minte mă refer...
.
De ce vrei toate mură-n gură?
Pentru că în sinea ta crezi că eu sunt pentru tine
o vale unde îți poți arunca toate plângerile!
Chiar crezi că mai aștept mult?
Crezi că mai pot face asta?
Mă uit cum îți tergiversezi viața,
clipă de clipă.
Amâni
până la gustul încercănatului gând
până ieși din improvizații
până te asculți atunci când nu te mai ascunzi
până te reașezi
până te pui în papucii mei
până faci un decupaj de la viața reală
până începi să mă sărăcești
până la neîndurare.
De ce vrei toate mură-n gură?
Imaturitatea e o cale foarte grea
și gravitează numai în jurul celor ce o iau în serios
Ea, nu e un sac plin de mistere
să-l car în spate viața toată,
ci un miracol
o nou descoperită magie
care se hrănește cu mângâieri și cu zâmbete. Neapărat reciproce.
Orele sunt dense și pline
de perisabilități continue,
de imaturitate,
o cale foarte grea
fără fantezii,
pe care prea mulți o iau în serios
și nu li se mai dă din spinare jos.
M-am săturat să mă simt inventată
ca ingredientul secret pus
în rețetele tradiționale;
nimenea nu mă cunoaște cu adevărat
căci inclusiv umbrele
mi le-am amanetat
dar azi mă simt inspirată,
nu voi mai accepta nimic mură-n gură
așa că îmi iubesc greșelile,
și improvizațiile,
și amărăciunile ,
și emoțiile toride
și întreagă, substanța mea imperfectă
de la care fața mi se luminează
la simpla fantezie
că mă voi trezi
pierdută-n punga de cadouri a cuiva.
.
Vino să te privesc
să te văd în noua ta lumină!
Știu că liniștea sunetelor
se adună în tine
și-ți compun expresia feței,
noua expresie,
ce țâșnește azi ochilor mei
din ochii tăi.
Știu că am în față
o altă fațetă a chipului tău omenesc
necunoscută
chiar și ție
și așa cum este de proaspătă,
plină de dorință de aventură
ea va călătorii în jurul lumii
de aici înainte
plină de însuflețire
până va fi pescuită de păpușarii mânuitori.
Ce dacă-i iarnă
Printre sentimente
Ce dacă vom fi prinși în capcane de ghețuri
și vom trăi o perioadă din surâsuri congelate
eu, mă simt fără frică
pentru că am înțeles
din ce lut și din ce amprente
te plămădești
și că odată fiind sub lumina ochilor mei
te vei reinventa.
Din nou și din nou.
Vino odată în fața ochilor mei!!!
.
Mă văd ca un nomad
pe drumuri cețoase
în care plutește frustrarea pe lângă mine.
Te-mbie.
- Și nici nu am aflat povestea ta?
- Nu știu ce vrei de la mine? Varianta scurtă? Cea cu detalii?
- Cea adevărată! Așa cum îți aduci acum aminte că ai trăit-o,
înainte ca s-o faci să plângă
înainte să-ți plângă de milă.
Nu vreau să-ți fie milă de tine,
povestind
ci să descoperi
că uneori când doare
chiar atunci vocea ta atinge cerul
și că munca ta a avut un sens,
a meritat efortul.
și că de asta vei merge înainte
ca să duci mai departe ce te-au învățat anii
și că de fapt te încarci cu daruri.
Continuu.
Dacă vrei ca oamenii să te iubească,
pornește iar la drum.
Ca un fluviu prin deșert.
- Ce idee? Cum să fac asta?
- Ca și cum tu ești ”marele trofeu” nu o simplă linie de plutire.
.
Vai de capu' nostru
Vai de capu' nostru
În ce lume trăim!
Am devenit în toate felurile,
nu mai știm să folosim vorbele
pentru că suntem dibaci, d'aia!
Și pentru că totul e la derută!
Și nu (ne) vedem că suntem pe bandă rulantă.
Da' de ce nu? întreb,
doar avem o viață de salvat;
avem motoare puternice,
totul ține de consistență,
de dezvăț uneori,
și-o rezervă veridică de sens în arhitectura vieții
cu multă, multă blândețe în ea.
S-adăugăm și o bună măsură de fluturii în stomac pe când aruncăm priviri misterioase
pe cornu'lunii.
.
Chiar în clipa asta mă gândeam eu
că nu sunt aici
ca să iubesc o singură persoană
ci să iubesc cam tot ce există
prin prejur.
Spun asta
și dintr-o dată mă simt
misterioasă orchestră
din care nu,
nici măcar nu știu ce instrumente îmi sună
și-mi strigă
în adâncul meu.
E atât de greu să văd
că port înăuntru mereu
o mică fărâmă de nebunie
și nu un simplu gunoi în ochi.
.
