Ca într-o zi de sărbătoare

 

   Nici nu știu ce să zic? Pentru mine azi e o zi de sărbătoare. Mă uit în jur, altora, azi, le e o zi oarecare de mai, în care doar se urnesc mai greu pentru că nu au găsit motivația zilei de luni.

 - Afară e o ziua luminoasă dar înăuntru ce fel de zi îmi este mie?  Care ar fi modul cum ar trebui să ne trăim noi sărbătorile? 

 - Să le însorim, adică?

 

 - Poate s-o trăim ca pe o bornă? 

 - Uitându-ne înainte și înapoi!

 

 - S-o trăim ca pe un ospăț?

 - Mulți așa fac! Hrană îndestulătoare! Hrana  mai deosebită pentru ochii, pentru inimă și pentru creier. Neapărat pentru toate trei! Altfel, e numai îmbuibare.

- Vorbind cu cei de alături îmi dau seamă că într-o zi, o să ne transformăm în niște butoane de alarmă. Pentru a face atenți, pe acei însetați care nu au avut  impactul trăirilor definitorii. Pentru cei care nici  măcar nu simt ”setea” nevoi de elevare. Trăiesc din plictiseli și se hrănesc cu surogate. Azi, mi-ar place să fiu eu acel buton de alarmă apăsat la maxim. Pentru că o zi de sărbătoare nu are nimic în plus față de o zi obișnuită dacă nu are un plus de dăruire în ea. De dăruire de sine.

 

- De ce o alarmă panicardă într-o zi de sărbătoare? Pentru că nu am atins procentual o masă critică care să producă schimbarea. Pentru că schimbarea nu se face cu o inimă rece ci cu motorul turat  la viteză mare.

 

Și reține, eu însumi o făptură ca toate celelalte, oferind și oferindu-mă, voi fi schimbare. Între primul zumzet al glasului până la uraganul de foc. Cu ultima bătaie a inimii mele. 

 

Și ca mine, în jur nenumărați... Multe butoane de alarmă.

Aceste gânduri mi s-au hrănit din ceea ce citesc zilele acestea, un text de acum 155 de ani despre ”oamenii erorii” și despre ”Luminători” într-un remarcabil stil oriental mistic, ”Cartea Certitudinii” (Bahá’u’lláh). Aici, răspunsul pare simplu căci ”ei ar găsi doar dacă caută” fie că e un suflet inferior sau superior și singura condiție pusă este să nu mai sălășuiască în colbul ignoranței. Și singurul văl de dat la o parte este faptul că tuturor le e  predestinat să aibă și să-și dorească să-și stingă setea, cu cunoaștere. Fie ca oricine să își caute calea!

”Această Pasăre a Cerului care acum sălășluiește în colb, poate pe lângă aceste melodii, cânta miriade de cântece și în afara cuvintelor rostite, poate dezvălui numeroase taine. Fiecare notă în parte a ceea ce n-a fost pronunțat este cu mult mai presus decât ceea ce s-a revelat până acum și incomparabil mai slăvit decât ceea ce a izvorât din acest Condei. Să lăsăm viitorului să dezvăluie ceasul când Miresmele sensului lăuntric se vor revela și se vor grăbi să iasă fără vre-un văl din sălașurile lor și se vor revela pe tărâmul existenței...”

 

.

Înverșunare

 ...eu caut un timp anume și un mister nedivulgat...

- Și tu te simți depășit? Eu, mă înverșunez când nu reușesc să prind toate avantajele. Viața mă depășește de fiecare dată. Și asta, cu cât înțelegerea mea și așa zisa-mi înțelepciune devin mai încăpătoare.

Parcă, în fiecare dimineață, încă ceva mă ajunge și mă depășește. Mă ia în curenți repezi. Înaintez fără să înțeleg priveliștea. Fac cunoștință ca din fuga trenului cu lucruri străine. E noul ce nu-mi pare nou în bucuroasa uimire a aventurii ci ca ceva nedigerat încă. Umplută în cap de informații! Umplută prea devreme de noi senzații strepede! Nu ține de rapiditatea cu care reacționez. Nu ține de lipsa ritmului pe care îl am și pe care îl cresc sau descresc și nici de flexibilitate. M-am gândit că poate eu n-aș fi având destulă putere ori destulă capacitate. Și asta mă face să cred că sunt insignifiantă. Celor din jur și vieții însăși, o oarecare, fără însemnătate.

Și nici nu mă dezmeticesc bine așa purtată de val, că văd cum viața îmi vine și din față, cu necunoscutul ei, cu nebunia ei, cu degringolada ei, cu natura ei schimbătoare.  Și parcă sunt prinsă la mijloc. Nu mai simt curgerea, nu mai am forță,  e doar un destin prădat, îmi zic. Sau lepădat. E o invazie în care nu-mi mai știu cursul, direcția, îmi zic iar. E copleșitor atunci când simt că nu-mi mai rezistă ancorele. Și sufăr intens. Și îmi spun că niciodată n-o să mai fiu liberă. Îmi simt minele intolerabil în zbucium.

Nu mă regăsesc în normalitate, în nici una din dimensiunile ei. Pentru că normalitatea, în sinea mea înseamnă alegeri și priveliști. Dar e greu să accept că asta poate însemna  varianta resemnată de a  rămâne la mal sau cea și mai lamentabilă de a eșua. Și până mă voi regrupa voi continua încă să mă hazardez în neînțelegere căci realizez tardiv că stabilitatea mea venea din încastrarea unor vechi stereotipii calcifiate. Ca și când eu peste ancora mea se adunase osatura unui recif.

Și mi se pare că trec prin toate chinurile iadului, până să văd că această plutire, la care eu mă las greu, greu de tot, e una din formele prin care îmi găsesc propriile dimensiuni și că de fapt prin asta îmi găsesc propria și noua mea libertate. 

În lumea existenței, doar în stagnare, planurile devin estetice și oferă  tihnă!

Și am învățat că cel ce suferă mult are și bucurii pe măsură.


.

Gânduri în suspensie

Mă revăd.
Reflecția mea-i suspendată
într-o suspensie cu straturi. 
Densități diferite de gânduri. 
de la jegoase la sublim.
I-o glazură,
de straturi din mine
ce-mbracă frumos
premeditat,
răspunsurile
pe care nu le am. 
Nu le am 
pentru că ți-e lehamite să mi le dai.
Nu te-ai obosit să gândești că-mi trebuie
urgent îmi trebuie,
altfel nu înaintez;
dialogul nostru de fapt nu suferă întârziere!
 
Mă cert cu mine însumi
ca să nu vezi cât de enervată sunt de asta,
dar mă bosumflu. Atât. Că, poate vezi!
Și nici nu ți le cer,
de ce eu prima?
De ce nu ști să dăruiești? Eu, așa fac cu tine.
Și asta, 
la un moment dat dă în  haos
iar eu, îngropat în prea târziu
nu sunt în stare să îmi generez puterea de a înfrunta obstacolele adunate de atâta amar de vrem.
Sunt ca o împietrire
sau mai rău
ca statuia dreptății,
cu balanța atârnând tot timpul spre mine. 
Te măsor ca ca orice judecător
Ca responsabil pe utilizarea inadecvată a vieții tale.

Și-atunci rămânem pe dinafară: 
Tu pentru că nu ți-a păsat. La timp nu ți-a păsat.
Eu, încătușată în revoltă dar fără nici o acțiune, 
încălecată de  gânduri fără rost, total fără rost
și tardive,
simțind că mi se confiscă destinul
și nu știu de către cine.
că doar n-oi da vina pe mine!
 
E ceasul al treisprezece-lea
când de fapt
de fapt simt că eu nu renunț.

Lângă marea tăcerii ar trebui să mă bucur de scufundări
și când vine așa un val ca o tăcere lungă lungă
mi-aduce fierbințeala aceea care-mi aprinde mintea,
și simt magica atingere a lui ”eu pot”.


.

Eu pot renaște

- Unii mă cred sevă 
mizeră, din mine însămi
când de fapt e ispita aventurii
iscată din
magicul ”eu pot”!

(Într-o traducere pentru mine însumi:
uneori când mă simt portal
între saturație și inovație
simt că-mi sporesc averea inimii
și devin regele naturii care începe prin a interpreta primăvara).

- Cum? 

- Arătând că pot renaște.

în fața celor flămânzi

„Voi sunteți asemenea păsării care, cu întreaga forță a puternicelor sale aripi și plină de încredere și voioșie, se înalță în nemărginitul cerurilor, până ce silită să-și potolească foamea, se întoarce avidă la apa ș i lutul pământului pentru ca apoi, prinsă în mrejele dorințelor sale, să descopere că nu-și mai poate relua zborul spre tărâmurile de unde a venit. Fără a mai fi în stare să lepede povara de pe aripile murdărite, această pasăre, care până atunci a sălășluit în cer, este acum silită să caute un adăpost în țărână ”. (Analecte din Scrierile lui Bahá’u’lláh pag 200)

Am avut un vis, lumea era la dispoziția tuturor flămânzilor. Și eu, singură, în fața lor.

- O s-o pățești! 
- Ți s-a explicat asta de prea multe ori!
- Cine ești tu să fi mijlocitor?
- Ce vrei? 
- De ce tu? 
- Ce profit ai din asta?
Mă năpădesc tot felul de portavoce sociale.

Și undeva în străfunduri stau singură și mă gândesc  că pot. Pot să le potolesc foamea. Chiar dacă s-ar putea cu ușurință, să arunc ani de sârguință intelectuală și ani de viață ”onorabilă” și ani de bunăstare materială, doar pentru a-mi satisface acest puseu de gând care îmi flutură emoțiile în stomac.

 Recunosc că era un timp când a trebuit să învăț cum se pătrunde în laboratorul meu intim dar acum nu mai mi-e frică să mă rătăcesc. Întunericul de care mă rușinam s-a risipit.

 Acum când sunt acolo, primul lucru pe care-l fac este să oftez de ușurare. Locul nu este doar prietenos. E ca și cum aș spune că știu că m-am trezit din viața mea leneșă ca dintr-un somn. Somn greu.  

Mintea mea pare bătură de vânt de furtună, gânduri noi mi se cuibăresc și eu intru iar în grădina secretă a inimii. Nu la adăpost ci doar într-un loc de prefacere. Și variantele se frământă, se dospesc, și cresc învolburat până ce vijelia din mine pare a se domoli născând un frumos, final, curcubeu. 

V-a încălzit vreodată un gând? Mie doar aici, ca într-o vatră a neliniștii mi se trezesc gânduri  speciale. Armate. Stimulate de focul speranței. Nebănuite. Neînțelese. Dar dorite. Și am sentimentul că clocotesc pe dinăuntru. Așa că, nu mai mi-e frică să mă întreb cine sunt eu ca să salvez, ca să îndrept, ca să ajut? E pasul firesc. E forța acelui proces care te face să te înomenești.

Am spus-o! Depinde cum privești lumea la dispoziția tuturor flămânzilor și eu în fața lor!


.