Gânduri în suspensie

Mă revăd.
Reflecția mea-i suspendată
într-o suspensie cu straturi. 
Densități diferite de gânduri. 
de la jegoase la sublim.
I-o glazură,
de straturi din mine
ce-mbracă frumos
premeditat,
răspunsurile
pe care nu le am. 
Nu le am 
pentru că ți-e lehamite să mi le dai.
Nu te-ai obosit să gândești că-mi trebuie
urgent îmi trebuie,
altfel nu înaintez;
dialogul nostru de fapt nu suferă întârziere!
 
Mă cert cu mine însumi
ca să nu vezi cât de enervată sunt de asta,
dar mă bosumflu. Atât. Că, poate vezi!
Și nici nu ți le cer,
de ce eu prima?
De ce nu ști să dăruiești? Eu, așa fac cu tine.
Și asta, 
la un moment dat dă în  haos
iar eu, îngropat în prea târziu
nu sunt în stare să îmi generez puterea de a înfrunta obstacolele adunate de atâta amar de vrem.
Sunt ca o împietrire
sau mai rău
ca statuia dreptății,
cu balanța atârnând tot timpul spre mine. 
Te măsor ca ca orice judecător
Ca responsabil pe utilizarea inadecvată a vieții tale.

Și-atunci rămânem pe dinafară: 
Tu pentru că nu ți-a păsat. La timp nu ți-a păsat.
Eu, încătușată în revoltă dar fără nici o acțiune, 
încălecată de  gânduri fără rost, total fără rost
și tardive,
simțind că mi se confiscă destinul
și nu știu de către cine.
că doar n-oi da vina pe mine!
 
E ceasul al treisprezece-lea
când de fapt
de fapt simt că eu nu renunț.

Lângă marea tăcerii ar trebui să mă bucur de scufundări
și când vine așa un val ca o tăcere lungă lungă
mi-aduce fierbințeala aceea care-mi aprinde mintea,
și simt magica atingere a lui ”eu pot”.


.