în fața celor flămânzi

„Voi sunteți asemenea păsării care, cu întreaga forță a puternicelor sale aripi și plină de încredere și voioșie, se înalță în nemărginitul cerurilor, până ce silită să-și potolească foamea, se întoarce avidă la apa ș i lutul pământului pentru ca apoi, prinsă în mrejele dorințelor sale, să descopere că nu-și mai poate relua zborul spre tărâmurile de unde a venit. Fără a mai fi în stare să lepede povara de pe aripile murdărite, această pasăre, care până atunci a sălășluit în cer, este acum silită să caute un adăpost în țărână ”. (Analecte din Scrierile lui Bahá’u’lláh pag 200)

Am avut un vis, lumea era la dispoziția tuturor flămânzilor. Și eu, singură, în fața lor.

- O s-o pățești! 
- Ți s-a explicat asta de prea multe ori!
- Cine ești tu să fi mijlocitor?
- Ce vrei? 
- De ce tu? 
- Ce profit ai din asta?
Mă năpădesc tot felul de portavoce sociale.

Și undeva în străfunduri stau singură și mă gândesc  că pot. Pot să le potolesc foamea. Chiar dacă s-ar putea cu ușurință, să arunc ani de sârguință intelectuală și ani de viață ”onorabilă” și ani de bunăstare materială, doar pentru a-mi satisface acest puseu de gând care îmi flutură emoțiile în stomac.

 Recunosc că era un timp când a trebuit să învăț cum se pătrunde în laboratorul meu intim dar acum nu mai mi-e frică să mă rătăcesc. Întunericul de care mă rușinam s-a risipit.

 Acum când sunt acolo, primul lucru pe care-l fac este să oftez de ușurare. Locul nu este doar prietenos. E ca și cum aș spune că știu că m-am trezit din viața mea leneșă ca dintr-un somn. Somn greu.  

Mintea mea pare bătură de vânt de furtună, gânduri noi mi se cuibăresc și eu intru iar în grădina secretă a inimii. Nu la adăpost ci doar într-un loc de prefacere. Și variantele se frământă, se dospesc, și cresc învolburat până ce vijelia din mine pare a se domoli născând un frumos, final, curcubeu. 

V-a încălzit vreodată un gând? Mie doar aici, ca într-o vatră a neliniștii mi se trezesc gânduri  speciale. Armate. Stimulate de focul speranței. Nebănuite. Neînțelese. Dar dorite. Și am sentimentul că clocotesc pe dinăuntru. Așa că, nu mai mi-e frică să mă întreb cine sunt eu ca să salvez, ca să îndrept, ca să ajut? E pasul firesc. E forța acelui proces care te face să te înomenești.

Am spus-o! Depinde cum privești lumea la dispoziția tuturor flămânzilor și eu în fața lor!


.