Înverșunare

 ...eu caut un timp anume și un mister nedivulgat...

- Și tu te simți depășit? Eu, mă înverșunez când nu reușesc să prind toate avantajele. Viața mă depășește de fiecare dată. Și asta, cu cât înțelegerea mea și așa zisa-mi înțelepciune devin mai încăpătoare.

Parcă, în fiecare dimineață, încă ceva mă ajunge și mă depășește. Mă ia în curenți repezi. Înaintez fără să înțeleg priveliștea. Fac cunoștință ca din fuga trenului cu lucruri străine. E noul ce nu-mi pare nou în bucuroasa uimire a aventurii ci ca ceva nedigerat încă. Umplută în cap de informații! Umplută prea devreme de noi senzații strepede! Nu ține de rapiditatea cu care reacționez. Nu ține de lipsa ritmului pe care îl am și pe care îl cresc sau descresc și nici de flexibilitate. M-am gândit că poate eu n-aș fi având destulă putere ori destulă capacitate. Și asta mă face să cred că sunt insignifiantă. Celor din jur și vieții însăși, o oarecare, fără însemnătate.

Și nici nu mă dezmeticesc bine așa purtată de val, că văd cum viața îmi vine și din față, cu necunoscutul ei, cu nebunia ei, cu degringolada ei, cu natura ei schimbătoare.  Și parcă sunt prinsă la mijloc. Nu mai simt curgerea, nu mai am forță,  e doar un destin prădat, îmi zic. Sau lepădat. E o invazie în care nu-mi mai știu cursul, direcția, îmi zic iar. E copleșitor atunci când simt că nu-mi mai rezistă ancorele. Și sufăr intens. Și îmi spun că niciodată n-o să mai fiu liberă. Îmi simt minele intolerabil în zbucium.

Nu mă regăsesc în normalitate, în nici una din dimensiunile ei. Pentru că normalitatea, în sinea mea înseamnă alegeri și priveliști. Dar e greu să accept că asta poate însemna  varianta resemnată de a  rămâne la mal sau cea și mai lamentabilă de a eșua. Și până mă voi regrupa voi continua încă să mă hazardez în neînțelegere căci realizez tardiv că stabilitatea mea venea din încastrarea unor vechi stereotipii calcifiate. Ca și când eu peste ancora mea se adunase osatura unui recif.

Și mi se pare că trec prin toate chinurile iadului, până să văd că această plutire, la care eu mă las greu, greu de tot, e una din formele prin care îmi găsesc propriile dimensiuni și că de fapt prin asta îmi găsesc propria și noua mea libertate. 

În lumea existenței, doar în stagnare, planurile devin estetice și oferă  tihnă!

Și am învățat că cel ce suferă mult are și bucurii pe măsură.


.