Câți ani am?

 ”Am acea vârstă,  în care  lucrurile se observă cu mult calm, dar și cu intenția de a continua să le cresc.
Am acei ani când voi începe să-mi mângâi visele cu degetele și când iluziile, devin speranță.
Am anii în care dragostea, uneori, e o nebunie, un flash fierbinte, nerăbdător să fie consumat în incendiul unei pasiuni în așteptare. Alte ori, ea e un colț plin de pace ca un apus de soare pe plaja.
 
Câți ani am, eu? Nu am nevoie ca ei să fie încorsetați în numere, pentru ca dorințele - mi să devină realitate, pentru ca lacrimi-mi vărsate pe drum să-mi vadă iluziile și să înțeleagă că valorează mult mai mult decât ele.
 
Ce contează dacă împlinesc douăzeci, patruzeci sau șaizeci! Ceea ce contează este vârsta pe care o simt. Am anii de care am nevoie pentru a trăi liber și fără teamă. Anii prin care-mi continui fără teamă propriul drum, pentru că am experiența și puterea câștigată prin visele mele.

Câți ani am, eu? Cui îi pasă! Anii, care-mi trebuie  ca să renunț la frică și fac ce vreau şi ceea ce simt.”
 

José Saramago


.

Percepții IV - Fără creșteri

                   Look up to the sky/You'll never find rainbows/ If you're looking down. (Charlie Chaplin)

Tinerețea, înseamnă înflorire. Înflorirea înseamnă risc. Când ne hotărâm să nu mai înflorim, să nu mai riscăm să creștem, pentru că ele, creșterile ne-ar duce în alte direcții. Alte direcții înseamnă necunoscutul sau în afara normei, în afara rutinei zilnice. Ne temem că n-o să mai funcționăm așa cum am crede noi că trebuie să funcționăm bine. Ne e teamă că dacă greșim ni se va... (imputa, îi vom deziluziona, ne vor certa..., ...)

Ne e frică să mergem până la capăt, să nu fim păcăliți, să nu fim luați pe nepregătite de ziua de mâine. Ne spunem că evităm pericole neașteptate. Și atunci încetăm să mai înaintăm.

Atunci dispar între noi relațiile firești și senine, comunicarea adâncă și semnificativă. Pentru că unii privesc spre viitor și alții spre trecut. Cum Dumnezeu să ai aceiași priveliște? Și apoi apar maeștrii aparențelor, de la care cumperi cu asiduitate.  Ei sunt întotdeauna doldora de stimulente care par să (îți) facă totul foarte simplu. Simplu și repede. Și rămâi captiv. Îți anihilezi propria dorință. Îți ascunzi propriile idealuri și nici nu mai ști cum e starea aceea în care ar trebui să fi însetat de frumusețe.

Uneori tinerețea înseamnă să nu te temi de necunoscut. Iar eu nu-ți spun toate astea ca să-ți reproșez, îți spun ca să îți reamintesc ceea ce deja știai și poate ai crezut că n-o să ți se întâmple și ție.

.

Sforțări - pentru ce trăim de fapt?

Astăzi, am repetat cu voce tare, tabla înmulțirii. A fost greu (ca să nu spun de fapt că a fost foarte greu la limita renunțării). Hmmm.

Nu am făcut-o cu nobilul scop de mă verifica. Asta facem noi de la un timp. Cerem amănunte de la viață și ”precizii”. 

Am făcut-o din cauza lui Nichita. 
Spune el:

”Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
 
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.”

și mai spunea:

” (...) Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.”

Tabla înmulțirii: e și ăsta un drum. Credeam că o știu. Credem noi că știm toate informațiile învățate. Credem că deținem. E prima dată când am văzut-o ca pe un drum al multiplicării, al proporțiilor, o cufundare în infinitul posibilităților. Și acolo printre numere și ”x”-uri, îmi dau seama că fără astfel de semne de control, ei da, s-ar putea să fi crezut deja că infinitul meu e mai important decât infinitul altuia. Și că eu sunt mai aproape, sau mai mare, sau mai în Centru. 

Azi, am repetat tabla înmulțirii cu voce tare. Introspecție dar și punerea în condiția de ”lecție”! Să îmi dau seama că ceva la care aș răspunde în mod obișnuit oricărui test că ”e știut și ”încorporat” mie, este atât de ruginit în mine și atât de greu accesibil că stă la limita de ”a nu-l mai știi”.  Și că, prin similaritate, același lucru se întâmplă și cu ”nevorbitele” noastre emoții și sentimente. 

Azi, am repetat specific încă de două ori tabla înmulțirii, pentru că am perceput ideea că cu ea, am reușit să reînvăț să mă mir. 

Și am reușit azi în câteva minute, să dau sens nou, sensului. Și să simt că parcă drumul meu e înainte și nu va mai fi așa de vertiginos precum îl crezusem. Și am reușit să mă recunosc, eu în multiplele mele oglindiri de ființă umană...
1x1=1
1x2=2
1x3=3
.... 

Și în cele din urmă am aflat, în simpla mea înțelegere a lui azi, un mod de a-mi dizolva barierele ce-mi limitau accesul la faptul că eu sunt o expresie a frumuseții spirituale și un simbol al iubirii. 

Altă lumină . În altă lumină.

.

Mario Andrade

”Mi-am numărat anii și am descoperit că mai am puțin timp de a trăi înainte de aici încolo decât am trăit deja.

Mă simt ca acel copil care a câștigat o cutie de bomboane și care la început le-a mâncat repede dar atunci când a descoperit că mai are câteva, a început să le savureze cu calm.

Oricum nu mai am timp de întâlniri interminabile unde se discutăm statute, norme, proceduri și regulamente interne știind că de fapt ele, nu folosesc la nimic.

Acum nu am timp să stau alături de oameni absurzi  care, în ciuda vârstei lor cronologice, încă nu a crescut.

Acum,  nu am timp să mă ocup de  lucruri de mediocre. Nu mă veți găsi la  întâlnirile unde oamenii merg pentru paradă umflată a propriului ego.

Nu mai tolerez manipulatorii și oportuniștii. Mă deranjează invidioșii, cei care caută să discrediteze pe alții, cei ce-ar putea fi mai în măsură să ia în stăpânire locurile, talentele și realizările.

Urăsc, dacă mi se întâmplă să asist la defecte care generează luptă, pentru un loc impresionant. Persoane care nu discută despre conținut ci doar pentru că cel din față are titlul de valoare. Am prea puțin timp pentru valori neimportante mie.

Vreau esență, sufletul meu este în grabă... Fără prea multe bomboane de proastă calitate în cutie.

Vreau să trăiesc alături de un popor uman, foarte uman. Care știe să surâdă propriilor eroi. Care nu se umflă victoriilor proprii. Care nu se dau scăpați de propriile responsabilități. Care nu se consideră elite înainte de a merita să fie. Care apară demnitățile umane și doresc să fie numai de partea adevărului și a cinstei.

Esențial este ca viața să merite să fie trăită.

Vreau să mă înconjur de oameni care vor să ajungă la inima oamenilor.

Oameni, care au primit lovituri puternice de la viață și au învățat să crească sub subtilele atingerii ale sufletului .

Da... nu pot să aștept... să trăiesc cu intensitatea pe care numai maturitatea mi-o poate da.

Pretind de la mine să nu stric nici măcar o bomboană din cutia rămasă.

Sunt sigur că este cea mai delicioasă dintre cele pe care le-am mâncat.

Obiectivul meu este să ajung la final, în pace cu ci dragi mie și cu conștiința mea. Sper că și a ta va fi așa la final pentru că într-un fel sau altul acolo vei ajunge...

.

 
MARIO ANDRADE - Poet, prozator, eseist și muzicolog brazilian

Percepții III - Se poartă drăguțul, călduțul ...

Ce ironie perenă!!!

Am fost învățați, de a ascunde sau a masca sau a farda imperfecțiunile. Suntem atât de îmbrobodiți, că am ajuns la măiestria miilor de selfi-uri, în care să ne autocontrolăm masca drăguță. Se poartă drăguțul, călduțul...

- Hei tu, cum îți vine azi masca cea nouă? Să mai punem un zâmbet perfid? Sau poate unul disprețuitor? Ori superior? Ca cel din serialul ”x” la modă?

Tocmai cei ce o practică cu perseverență, o fac cu mai mare abilitate și tocmai ei, se întreabă de ce nu sunt înțeleși?

Iar răspunsul e simplu: chiar ei, nu se mai simt bine să fie transparenți. Vălul ce-i înconjoară e din ce în ce mai gros. Și îl consideră confortabil.  Suntem din ce în ce mai competenți în aranjatul pe lângă noi, a ambalajului.


Ne ascundem sentimente, trăiri și emoții. Eșecurile și dorințele. Și totuși, ne amenajăm o vitrină frumoasă: plină de trofee personale în care-și au loc acumulările vizibile, arătând-o  grupurilor din care facem parte sau celor din care am vrea să ajungem să facem parte...


Și tocmai cei ce o fac cu o mai mare măiestrie, se frământă de ce nu sunt înțeleși. Trăind în aparența că aia suntem! Vitrină și ambalaj... Și că ceilalți ne percep doar așa și atât.

Ascundem așa adânc despre cine suntem și la ce aspirăm.

Uneori deloc dar în majoritate foarte, foarte rar, avem ceea ce se numește o conversație semnificativă.  Discuții despre ce, când și cum ”se cuvine sau nu”, despre intimitate și fragil, despre ”adânc” sau despre ”sus și jos” nemânjindu-le, acceptându-le, acceptându-ne. Despre cum ai voie să faci greșeli și gafe și ai voie să lași reziduri în urmă atunci când ele apar ”fără să vrei”.  ”Fără să vrei” -ul înseamnă intenție pură și e fundamental de pus la baza oricărei acțiuni.

Acest ”nu se cuvine” limitativ nu înseamnă să tragi cu ochiul prin gaura cheii ci să accesezi neștiutele și nefăcutele de demult. Nefolositul. Sensul. Miezul. Ați lua pulsul în chiar miezul tău propriu.


Vulnerabilitatea și dorințele neexprimate și dorul și mai ales fricile și slăbiciunile omenești ale caracterului suferă, în frustrări neexprimate. Doar sinceritatea frustă îți arată cum ne rușinăm interior, de cât de puțina ne e dorință de transformare și probabil cât de de puține întâmplări, și de locuri, și de oameni cu totul dragi, cuprindem. Adâncul nostru e totul altfel decât vitrina noastră. Și conexiunile pornite de acolo sunt altfel. Pentru că accesează umanul fără de care de fapt nu interesăm pe nimeni.

În jur, vedem acuze perpetue  spre ”ceilalți” că ei, cei din exterior, nu se forțează să ne scoată la lumină. Când colo, e lipsa proprie de transparență, voită - personală și personal responsabilă pentru că zilele ni se scurg nu în treziri și uimiri ci în respingeri și auto-sabotare. Timp spulberat, timp pierdut în luptă cu convingerile pe care nu le-ai mai reîmprăspătat de amar de ani.

Inima, domniță la fereastra celui mai de sus turn, vede cum cavalerii bat la ușa castelului. Le face cu mâna dar în același timp își/îți construiește o nouă baricadă, mai anevoios de trecut. Căci așa a fost învățată ea de mică, să creadă că trebuie să se ascundă acolo în cel mai de  necucerit spațiu. Apoi, strigă după ajutor, de ai ce spune o poveste întreagă! Și după cum știți, unul la 100 de ani probabil că reușește să ajungă până sus în turn. Unul mai perseverent, nu mai interesat. Pe când domnița noastră deține cheia, în chiar buzunarul de la inimă. 

O conversație semnificativă spuneam!

.

Percepții II

Există oameni care cred ei, că dacă iau poverile grele, de pe umerii apropiaților lor - aceia, îi vor iubi mai mult.

Nu își dau seama că  printr-o astfel de manevră,  nu-i lăsăm să crească și mai ales să aleagă. Și se miră nespus de mult, când simt zbaterile celorlalți pentru eliberare.

Ei nu înțeleg că trăiesc în locul celorlalți.  Mai apoi, uite! Se întreabă de ce nu sunt apreciați, de ce recunoștința nu devine veșnică, definitivă și fără limite. 

Motivul de după cortină al dedicări lor perene și prioritare, nu e generozitatea ci că uneori, când lor le e greu, ei, vor să-și amâne propria construcție sau  să amâne să meargă pe drumul propriei vieții. 


Amânarea - ca proprie neputință - una din variatele simptome ale dezamăgiților! 

Amânarea nerecunoscută.

Percepții II

Există oameni care cred că dacă iau poverile grele, de pe umerii apropiaților lor - aceia, îi vor iubii mai mult.

Nu își dau seama că  printr-o astfel de manevră,  nu-i lăsăm să crească și mai ales să aleagă. Și se miră nespus de mult, când simt zbaterile celorlalți pentru eliberare.

Ei nu înțeleg că trăiesc în locul celorlalți.  Mai apoi, uite! Se întreabă de ce nu sunt apreciați, de ce recunoștința nu devine veșnică, definitivă și fără limite. 

Motivul ascuns e că uneori ei, vor să-și amâne construcția sau  să meargă pe drumul propriei vieții. 

Amânarea - ca proprie neputință - una din variatele simptome ale dezamăgiților!

Percepții I

Micilor noastre vanități, le găsim întotdeauna justificări. Hmmm ferească Sfântul să te atingi de ele!!! Și nu înțelegem că holbatul fioros la cel ce ne-ar pune problema, nu e tema, pe care ei ar trebui să ne concentreze...