În inima casei e nevoie tot timpul de boboci

Deunăzi, discutând despre înfloriri am atins un subiectul delicat. Știți ce este ”inima casei”?

S-au născut multe întrebări: Ce înseamnă? Ce înseamnă pentru fiecare? Care-i legătura unui spațiu din casa ta cu ”împlinirea umană” și cu ”nemărginirea universului”? Unde e așezată? O mutăm? O putem muta? O putem transfera? O putem mări? O putem lua cu noi, în vacanțe? Dar cel mai important, o conștientizăm oare? O folosim oare?

Inima casei, e vie, îmi spun eu când e în legătura cu inima noastră. O casă, se definește și se diferențiază fie într-o ”casă vizuină” (adăpost și hrană) fie o ”casă cămin”.

Pe mine, mă preocupă să îmi fac un cămin, nu o vizuină luxoasă și bine utilată. Și apoi, nu spun, Doamne ferește, că la mine conceptul a atins perfecțiunea! Casa mea e personalizată în așa fel încât să se știe că mă reflectă pe mine. Încerc periodic să o revăd în acest plan. Nu vreau un depozit. E spațiul unde să le vorbesc amicilor, nu numai de perfecțiunea gresiei sau ultima draperie la modă și de cele mai noi rețete. Trebuie să-mi construiesc, îmi spun, foamea de absolut din mine, un loc unde să îmi recunosc identitatea și să nu-mi neg rădăcinile, unde visez, unde am năzuințe pe care le pot vizualiza împlinite și unde îmi adun împăcările. Și mai ales, unde să fiu capabilă să învăț lecția iubirii! Și să primesc lecțiile cunoașterii! Și pe cele ale veseliei! Unde să-mi servesc oaspetele, ca pe cel mai important musafir avut vreo dată, să-l așez în locul de onoare și unde meniul cel mai mai simplu să fie format din căldură umană.
Aveți așa ceva sau ca cei mai mulți ”seniori” singuratici din jurul meu, casa nu mai e un loc unde calcă multă lume, unde se aud vorbe de străin? Mai trag cu ochiul în jur, mai ales dimineața, uite pe la ora asta matinală în parc sunt o mulțime de vecini. Observ cum refulările din discursurile lor scutură aleile și pică zdrențe, unde vocea e dată prea tare de atinge cote alarmante. Nu numai că și-au umanizat companionul canin dar îl fac responsabil sau părtaș la toate relele zilei. Să auzi cum un cățel este făcut responsabil de relele politici din ziua respectivă, poate fi deopotrivă haios și bizar în același timp.

Descoperirea și identificarea spațiului din propria locuință ca ”inima casei” este de fapt o pledoarie timidă la conectare și inter-conectare. Firească. Dar descopăr că mulți ar trebui să își desferece mai întâi, obloanele blindajelor proprii. Dar dacă ei trăiesc într-un spațiu steril? Sterilul nu înseamnă curățenie și igienă ci un spațiu care să te (ne) definească. Cei din jur consideră că simpla modernizare, renovare și buna utilare sunt îndeajuns. Deci avem nevoie de un timp de pregătire mentală pentru schimbări!

Cum (ne) mobilăm o casă cu amintiri, cu trăiri, cu sacru, cu magie, cu viață? Cum facem ca din când în când să ștergem praful și acolo?

În jur, între noi, prea multe ziduri, prea groase văluri! Dacă am vrea să facem transferul către deschidere, nu e normal să ne înlăturăm și scuturile de protecție? 

 

*

Aranjament floral: hibiscus, tufănele, fructe de măceș.

 

”Prea mulți boboci care n-au aflat că afară,

oamenii au decretat că e toamnă.

Florile,

se iau după alte semne

și după cât de mult le iubește soarele.”

..

Construcții XXI - Apatia

Ha, mi-am spus asta de un milion de ori!!!

Mie nu mi-e așa frică de ”prea târziu”. Pentru că fiecare moment al vieții mele este un răspuns la: cine sunt eu oare?.

Cea mai rea e apatia. Apatia e ca o casă părăsită.

Am fost educați să locuim în țara neputinței și să rămânem în propriul confort. Și cu timpul aceasta devine identitatea noastră.
 
Și nimeni nu ne--a învățat cum să investim în noi.

Cea mai rea e apatia vă zic. Ea începe cu ”nu”, cu refuzul de noi înșine.

Ha, de atât de mult timp mi-am spus asta și totuși ...



.

povestile sunt pentru copii și pentru adulți deopotrivă

            PRIVIGHETOAREA SI TRANDAFIRUL de Oscar Wilde

      - A zis că va dansa cu mine dacă-i voi aduce trandafiri roşii, se plânse tânărul Student, dar în grădina mea nu există nici măcar un trandafir roşu.
Din cuibul ei, aflat în gorun, Privighetoarea îl auzi şi se uită printre frunze, minunându-se.
- Nu-i niciun trandafir roşu în grădina mea! se plânse el şi frumoşii lui ochi se umplură de lacrimi. O, de ce lucruri neînsemnate depinde fericirea! Am citit tot ce au scris înţelepţii şi filosofia nu mai are secrete pentru mine. Cu toate astea, pentru ca nu am trandafiri roşii, viaţa mea este ruinată.

- Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. Nopţi la rând am cântat despre el, deşi de cunoscut nu-l cunoşteam; nopţi la rând i-am spus povestea stelelor, iar acum am ajuns să-l văd. Are părul ca floarea de hiacint, iar buzele-i sunt ca trandafirul pe care-l doreste atât, dar pasiunea i-a făcut faţa palidă ca fildeşul, iar întristarea şi-a pus pecetea pe fruntea lui.
- Prinţul dă un bal mâine seară, murmură tânărul Student şi iubita mea face parte din suită. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, va dansa cu mine până în zori. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, o s-o ţin în braţe, îşi va pleca fruntea pe umărul meu şi mă va lua de mână. Dar la mine în grădină nu există nici măcar o roză roşie, aşa că voi sta de unul singur, iar ea va trece pe lângă mine. Nu-mi va acorda nicio atenţie, iar inima îmi va fi distrusă.
- Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. El suferă tocmai de ceea ce eu cânt, ceea ce pentru mine e bucurie, pentru el e durere. Nu-i nicio îndoială, iubirea e un lucru minunat. E mai preţioasă ca smaraldele şi mai scumpă decât opalul fin. Nu o poţi cumpăra nici cu perle, nici cu rodii, nici la vânzare în piaţă n-o poţi scoate. Nu o poţi cumpăra de la neguţători şi nici s-o măsori în aur.
- Muzicanţii vor sta la galerie, continuă tânărul Student şi vor cânta la instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa în sunet de harpă şi vioară. Atât de uşor va dansa ea, că nu va atinge cu picioarele podeaua, iar curtenii, în veşmintele lor vesele, vor roi în jurul ei. Dar cu mine va refuza să danseze, căci nu am un trandafir roşu să-i ofer; se aruncă pe iarbă, îşi îngropă faţa în mâini şi plânse.
- Dar de ce plânge? întrebă şopârla mică şi verde, după ce trecu pe lângă el cu coada în sus.
- Oare de ce? zise Fluturele, care zburda după o rază de soare.
- De ce, oare? şopti Margareta către vecina ei, cu o voce blândă.
- Plânge pentru că nu are un trandafir roşu, spuse Privighetoarea.
- Pentru un trandafir roşu? strigară ele, vai, ce ridicol! Iar mica şopârlă, care de felul ei era o cinică, râse pe faţă. Dar Privighetoarea înţelegea secretul tristeţii Studentului şi rămase tăcută pe creanga gorunului, gândindu-se la misterul Iubirii. Brusc îşi întinse aripile cafenii şi se avântă în aer. Trecu prin pădurice asemeni unei umbre şi ca o umbră pluti peste grădină. In mijlocul unui petic de iarbă creştea un trandafir frumos, iar când îl văzu, zbură deasupra lui şi coborî pe o crenguţă cu flori.
- Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile:
- Florile mele sunt albe, spuse el, ca spuma mării, mai albe decât neaua munţilor. Dar du-te la fratele meu, care creşte în spatele vechiului ceas solar şi poate el o să-ţi dea ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură până acolo.
- Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
- Florile mele sunt galbene, răspunse el, ca părul sirenelor care stau pe tron de chihlimbar, mai galbene decât narcisele din poiană înainte să fie răpuse de coasă. Dar du-te la fratele meu, care creşte sub fereastra Studentului şi poate că el îţi va da ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură spre trandafirul care creştea sub fereastra Studentului.
- Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai frumos cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
- Florile mele sunt roşii, spuse el, ca picioarele porumbiţei, mai roşii decât marele evantai de corali care se unduie în peştera din ocean. Dar iarna mi-a îngheţat venele şi gerul mi-a distrus bobocii, iar furtuna mi-a rupt crengile. Anul acesta nu voi da flori.
- Nu vreau decât un singur trandafir, strigă Privighetoarea, doar un singur trandafir roşu! Cum aş putea să-l obţin?
- Există o cale, răspunse trandafirul, dar e atât de teribilă, că nu îndrăznesc să ţi-o spun.
- Spune-mi, zise Privighetoarea, nu mi-e teamă.
- Dacă vrei un trandafir roşu, trebuie să-l construieşti cu muzică în timpul nopţii şi să-l colorezi cu sângele inimii tale. Trebuie să-mi cânţi cu pieptul înfipt într-un ghimpe. Toată noaptea va trebui să-mi cânţi, iar ghimpele îţi va străpunge inima şi sângele tău va curge prin venele mele, devenind una cu al meu.
- Moartea e un preţ prea mare pentru un trandafir roşu, striga Privighetoarea şi Viaţa ne e dragă tuturor. E plăcut să stai în pădurea verde, să urmăreşti soarele trecând în carul lui de aur şi luna în cel de perle. Ce dulce miroase păducelul şi ce drăgălaşi sunt clopoţeii care se ascund în vale şi iarba neagră de pe deal, bătută de vânturi. Si totuşi, iubirea este mai importantă decât viaţa; şi ce însemnătate are inima unei păsări în comparaţie cu inima omului?
Işi întinse aripile cafenii şi se avântă spre cer. Trecu peste grădină ca o umbră şi ca o umbră pluti prin pădurice. Tânărul Student stătea întins pe iarbă, acolo unde îl lăsase, iar lacrimile încă nu se uscaseră în ochii lui cei frumoşi.
- Nu mai fi trist, strigă Privighetoarea, fii fericit, pentru că vei avea trandafirul cel roşu. Ti-l voi face eu, cu muzica mea, în lumina lunii şi îl voi colora cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îţi cer este să iubeşti cu adevărat, pentru că Iubirea este mai înţeleaptă decât Inţelepciunea şi mai puternică decât Puterea. Aripile-i sunt de flacără şi flacără-i este trupul. Are buzele ca mierea şi răsuflarea ca tămâia.
Studentul privi în sus, ascultă, dar nu înţelese ce-i spunea Privighetoarea, pentru că el ştia doar ce era scris în cărţi. Dar gorunul înţelese şi se întristă, pentru că îi era dragă mica Privighetoare, care-şi construise cuib în ramurile lui.
- Mai cântă-mi un cântec, ultimul, şopti el. O să mă simt singur când nu vei mai fi.
Privighetoarea îi cântă gorunului, iar vocea ei era ca apa înspumată dintr-o cană de argint.
După ce Privighetoarea îşi termină cântul, Studentul se ridică şi scoase din buzunar un carnet şi un creion cu mină de plumb.
“Forma, îşi zise el depărtându-se prin pădurice, nu i se poate nega, dar are, oare, sentiment? Mă tem că nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artiştilor: are stil dar nu şi sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru alţii. Se gândeşte doar la muzică şi toată lumea ştie că arta e egoistă.Totuşi, trebuie să admitem că vocea ei emite câteva tonuri superbe. Ce păcat că nu înseamnă nimic şi nu fac niciun bine practic!”. După aceea, intră în camera lui, se lungi în patul cu saltea de paie şi începu să se gândească la iubirea lui, apoi adormi.
Când luna apăru strălucind pe ceruri, Privighetoarea zbură la trandafir şi îşi înfipse pieptul în ghimpe. Cântă întreaga noapte, iar luna rece asemenea cristalului se aplecă şi ascultă. Intreaga noapte cântă, în vreme ce ghimpele îi pătrunse adând, tot mai adânc în piept, iar sângele se scurse din el.
Mai întâi cântă despre cum se naşte iubirea în inima unui baiat şi a unei fete. Si pe crenguţele de sus ale trandafirului înflori o roză minunată, petală după petală, aşa cum şi cântecele se depănau unele după altele. La începu fu palidă ca ceaţa deasupra râului, palidă ca geana dimineţii şi argintie ca aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir în oglinda argintie, ca umbra unui trandafir în apele iazului, aşa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a trandafirului.
Dar trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
- Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Aşa că Privighetoarea apăsă şi mai mult, iar cântul ei deveni mai puternic, pentru că acum cânta despre naşterea pasiunii în sufletul unui bărbat şi în cel al unei fecioare.
Iar frunzele trandafirului fură străbătute de o tentă roz, ca aceea de pe faţa mirelui când sărută buzele miresei. Totuşi, ghimpele nu ajunsese încă la inima Privighetorii, aşa că miezul florii rămase alb, pentru că doar sângele din inima Privighetorii poate înroşi miezul unei roze.
Trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
- Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Privighetoarea apăsă şi mai puternic şi ghimpele îi atinse inima, iar ea fu sfâşiată de un chin cumplit. Cu cât mai amarnică îi era durerea, cu atât mai sălbatic şi cântul, pentru că acum cânta despre Iubirea care este desăvârşită de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici în mormânt.
Minunata floare deveni sângerie, asemenea trandafirilor din cerurile orientale. Sângeriu era cercul de petale, iar miezul sângeriu ca un rubin.
Dar vocea Privighetorii slăbea, micile ei aripi se zbăteau, iar peste ochi i se puse un văl. Mai slab, tot mai slab îi era cântul şi simţi cum ceva o îneacă.
Apoi, din pieptul ei ţâşni un ultim şuvoi de muzică. Luna cea albă îl auzi şi uită de zori, adăstând pe cer. Trandafirul roşu îl auzi şi se cutremură în extaz, deschizându-şi petalele în aerul rece al dimineţii. Ecoul îl purtă spre peştera lui purpurie din dealuri şi-i trezi pe păstori din visare. Pluti printre trestiile râului, iar ele duseră vestea spre mare.
- Priveşte, priveşte! strigă trandafirul, floarea noastră s-a desăvârşit.
Dar Privighetoarea nu răspunse, pentru că zăcea moartă printre firele lungi ale ierbii, cu ghimpele înfipt în inimă.
La prânz, Studentul deschise fereastra şi se uită afară.
- Vai, dar ce noroc! strigă el, uite un trandafir roşu! Nu am mai văzut niciodată un asemenea trandafir. E atât de frumos că sunt convins că are un nume lung, latinesc.
Se aplecă şi smulse trandafirul, apoi îşi puse pălăria şi alergă spre casa profesorului, cu el în mână.
Fiica profesorului stătea în uşă, înfăşurând mătase albastră pe un mosor, iar căţeluşul era întins la picioarele ei.
- Mi-ai spus că vei dansa cu mine dacă îţi voi aduce un trandafir roşu, spuse Studentul. Iată, îţi dăruiesc cel mai roşu trandafir din lume. Il vei purta deseara lângă inimă şi, în timp ce vom dansa, îţi voi spune cât de mult te iubesc.
Fata, în schimb, se încruntă.
- Regret, dar nu se asortează cu rochia mea, răspunse ea. In afară de asta, nepotul şambelanului mi-a trimis nişte bijuterii adevărate şi toată lumea ştie că bijuteriile costă mai mult decât florile.
- Pe cinstea mea, eşti foarte nerecunoscătoare, zise Studentul înfuriat şi aruncă trandafirul pe stradă, unde roata unei căruţe îl strivi.
- Nerecunoscătoare! exclamă fata. Stii ce? Eşti foarte grosolan şi, până la urmă, cine eşti tu? Un Student şi atâta tot. Nu ai nici măcar catarame de argint la pantofi, ca nepotul şambelanului. Apoi se ridică şi intră în casă.
- Ce lucru de nimic mai e şi Iubirea! spuse Studentul în timp ce se depărta. Nu foloseşte nici pe jumătate cât Logica, pentru că nu dovedeşte nimic şi mereu vorbeşte despre lucruri care nu se vor petrece niciodată, făcându-te să crezi în ceva care nu este adevărat. De fapt, e destul de nepractică şi, în timpurile noastre, a fi practic e totul. Mă voi întoarce la Filosofie şi voi studia Metafizica.
Se întoarse în camera lui, scoase un tom mare şi prăfuit şi începu să citească.

citat - Lev Tolstoi

« Daca îi întrebi pe oameni îti vor spune în ce an te-ai nascut si cati ani ai. Dar despre tine însuti nu poti spune când ai început sa fii: despre tine stii ca ai existat dintotdeauna, ca daca tu n-ai fost, nimic n-ar fi fost. Acelasi lucru si despre moarte: oamenii spun ca vei muri, dar tu stii ca nu poti muri. Trupul tau a început sa fie, creste, va îmbatrâni, va muri dar ceea ce nu este trupesc si traieste în trupul tau, duhul lui Dumnezeu, nu poate muri.» LEV TOLSTOI



.

Construcții XVIII - Marile noastre neajunsuri

Se poartă să fi în război cu toată lumea. Se poartă încruntarea și neîncrederea.  Se poartă ridicatul din sprâncene a”las că te știu eu!!!
Se poartă răutatea planificată, regizată, scotocitul prin intimități, rănirea spectaculoasă dar nu pe față, ”spălatul rufelor” altundeva decât între cei implicați, adică cruzimea la nivel mic. 

Se poartă lezatul și pedepsitul înainte de a se fi întâmplat, ca tactică de bază.

- O să le arăt eu!!! spune mândria noastră. 

- O să le arăt eu cât de proști sunt! spune disprețul nostru.

- O să le arăt eu unde greșesc! spune inteligența noastră secată.

O să le arăt eu că dedesubtul la orice și oricine, la orice gândesc, la orice fac, la orice s-ar mai gândi să facă..., eu știu ( și știu și de ce), că nu au intenții  bune, reacții bune, fapte bune, spune ego-ul nostru întărâtat... Bănuiesc deja și sursa de unde-ți cumperi ”blana de miel”s-ți acoperi mojicia lupească.

Trăim într-un curent de frică față de celălalt ceea ce ne aduce o igienă incertă, neevaluată. Iar cei prea preocupați  cu fricile-n sân,  sunt leneși sau paralizați și nu fac decât să arunce priviri furișe. 

Și te uiți la ei, pentru că ei vor să li se-ntâmple, ei rabdă, cerșesc să li se întâmple diverse răutăți tocmai ca să-și legitimizeze spusele.  

Din cauza acestui război primitiv, nu mai ajungi la punctele esențiale, aceea tensiune minunată dintre privirile omenești- numită uneori uman.


.

Construcții XVII - matinalul semnificativ

 
Matinal, un scurt rezumat ca urmare a unei discuții pentru mine, semnificative:

”O scoică dacă nu a fost rănită nu poate produce perle. Perlele se formează pe cicatrice interioare.
Și totuși în mare, o grămadă de scoici goale.

La fel, omul reacționează ”fabricând perle”. Doar pe rănile deja cicatrizate, iertând. Și totuși în jur, o grămadă de ....

Perlele de care vorbim, ne sunt simbolul perfecțiunii... poate azi, doar un singur gând îndreptat în căutarea matricei frumuseții ...

... ce chestii mărețe și interesante! Memorabilul ți se pot întâmpla și mergând doar la piață...

.

Maeștrii aparențelor

Există o voce mincinoasă
În colțul minții mele
O voce ce cântă nimănui:
”- Sărmanii de voi!
Ce vă afundați în pretenții inutile
Și care nu știți
Costurile adevărate ale vieții.
Viața costa în cuvinte,
Costul în fapte, minciuni,
Îs ambientul singurătății,
Doar.

(Alda Merini) 

Când deapănă amintiri, oamenii, au o memorie foarte selectivă și ele întâmplările se depărtează de realitate și de consecințele ei, după cum ne convine, după cum ne ajută.
- Ne ajută să ce, în fața ascultătorilor?
- Oh, oh, oh oamenii sunt întotdeauna niște ,,maeștrii aparențelor!

*****

Sunt sătulă de postări, de citări și de ”provocări” care doar fac ”trafic” în rețeaua de socializare și cresc algoritmul vizualizărilor.

Cei care preiau, mereu ”preiau de la alții”, își au viața doar într-un singur sens, de ”culegători”. Sunt și cei care răspund ”provocărilor”; aceia cărora li se ating puncte vulnerabile, nevralgice: boli, pierderi, frustrări, răzbunări ascunse.

Cu toții suntem manipulabili. De aceea ne trebuie o gândire critică. Unii se laudă că, vezi Doamne, ei se lasă mai greu. Știu ei, și mestecă refulări. Întrebarea e, la ce? La cine? Și când? Suntem așa selectivi, evident.

Mirarea mea este de ce când faci ceva, nu-ți pui întrebări interioare? Atunci, pe moment. Toate aceste provocări care te țin prins, (câți sunt de acord cu tine, câți au văzut, câți te aprobă...) și te țin clar în afara realității. Aceste ”provocări” nu sunt ”acțiune” să-ți domini, să-ți oblojești, să-ți rezolvi problemele. Dacă te gândești, să pui o postare sau să trimiți un slogan ca de exemplu că îți pasă de copilașii săraci, acel slogan nu ajută copiii cu probleme și tu nu înaintezi în cunoașterea și mai ales în mila și în generozitate pentru ei; îți dau doar sentimentul mulțumitor că ”sunt și eu aici ...”.

Pentru mine se trag două concluzii:

1) Între a gândi de ”bine” și a face ”binele” e o uriașă distanță. Și între cele două, e muncă și dăruire...

2) Ne e mai comod, să ne adaptăm cameleonic masei decât să fim distincți. Dar asta înseamnă camuflaj. A gândi că deghizarea sau disimularea în care trăiești (trăim), cu frica ce ne-o aduce, ne face să îmbătrânim prematur, oare asta, nu îți (ne) dă frisoane?
 

.


.

Alda Merini

E un loc în această lume
unde inima-mi bate mai puternic
unde rămân fără suflare
la cât de multe emoții mă  face să simt
unde timpul se oprește și nu mai are vârstă
acel loc este între brațele tale
când inima mea nu mai îmbătrânește
în timp ce mintea-mi, nu încetează să viseze
de aici, să fug nu sunt capabilă
din moment ce fantezia mă farmecă
afectată de căldura ce ne răzbate
și nu, nu-mi permit deloc să renunț
la cel ce știe cum dragostea mă face să zboare.

***********

Și azi voi fi înăuntrul poveștii
vieții mele.
dar n-a fost ziua
pe care o voiam pe când eram fetiță
azi e o zi diferită, fără țipete
afone și gri ca o fântână.
azi-ul, e azi-ul de ieri manifestat
numai în respirația mea, prizonieră.
nori mari vor turna picuri de bună voie
peste fiecare pas
în interiorul unui cer care deține
toată adversitatea destinului meu.

Acum am nevoie de tăcere, prea am vorbit mult.

E  a venit timpul tăcerii, recoltez gânduri vesele, dulci, triste, amare

Sunt atât de multe în fiecare dintre noi. Prietenoase cu adevărat? Câteva sau măcar unul?

Știu că ele pot asculta și liniștea, știu să aștepte, să înțeleagă

Cât despre cuvinte, din partea mea am avut destule și nu le mai vreau, 

și ele ca și și mine au nevoie de  tăcere.

Formulele dragostei sunt infinite, e suficient s-o alegi pe cea care te face fericit.

.

.