Ne copleșesc știrile false. Spunem că am intrat în epoca ”adevărurilor alternative” și privim acest lucru ca pe o normalitate. Ne lăsam lingușiți pentru a ne ”crește stima de sine”! Sau acceptăm minciunile apropiaților ca ceva cuvenit. Ne apărăm ostentativ viciile, minimalizându-le și aruncăm lumina reflectorului pe alții focalizând-o, de obicei pe cei pe care nu-i simpatizăm sau cei incomozi nouă sau pe cei care nu se pot apăra. Scotocindu-i în vulnerabilitățile lor și devalorizându-i. Sub sloganul tactic:
”- Nici tu nu ești perfect, de ce vorbești!!!”
Avem pașii și strategii inoculate din copilărie. Avem măști. Avem modele. În jur numai modele. Modele cu nu mare în față. Avem fețe nespus de inocente de expus și clocot de nerăbdare interior ce nu se potolește.
Turnăm minciuni și minciunele în cele mai variate forme și trăim cu frica de a fi desconspirați și de a pierde respectul social.
E forma cea mai mare de control pe care ne-o dorim. A noastră spre alții. Venită din simplul motiv că undeva în adâncul copilăriei, am învățat să comparăm. Ne place să fim stăpâni pe dreptate. S-o împărțim noi! Să departajăm noi. Noi, de sus. Noi, mai sus. E micul elitism, janghinos de a-i înfrânge pe ceilalți. Cu orice preț. Cu toate prețurile.
Vrei să fi cel potent. Cel a cărei opinie o transformi în dreptate absolută și personală. Știi că traseul nostru neuronal își formează opiniile după cum creierul a fost impresionat de știrea cea proaspătă. Așa că ataci primul. Strigi ”hoții”, mai tare. De la înălțimea orgoliului tău așa se vede și așa simți, că ai această responsabilitate: să împarți singur dreptatea. Să te înfurii. Să judeci. Iubești vociferatul.
Am o bună prietenă, (ardeleancă cei drept :) ), care spune că timpul și judecata liniștită scoate uleiul la suprafață și-l departajează de apă. Și numai atunci poți să-i simți oribilul miros de rânced ce ar fi trebui să te atenționeze. Dar noi nu avem timp. Și mai ales nu avem timp de reîntoarceri și reevaluări. Când de fapt, ar trebui să fim învățați, de mici învățați că o înfrângere suferită luptând dar una cu mijloace cinstite este infinit mai de preț decât o victorie obținută pe căi necinstite.
Noi nu și nu, ne considerăm îndreptățiți, altfel am rămâne veșnic păcăliții. Găsim chițibușuri și oferim cinisme nedisimulate. Și nu descoperim că nu mai creștem. Nu există nici o justificările pentru a continua să perpetuezi structuri, reguli și sisteme care eșuează să servească interesele tuturor. Și așa cum știm de mici, cum stă treaba cu principiul vaselor comunicante așa știm, că orice segment din jurul nostru, îmbunătățit, oferă bunăstare întregului. Nu există fundație trainică dacă nu este inerent morală. Iar fiecare decizie pe care o iei, în orice calitate, lasă o urmă. Și o datorie. De care n-ar trebui să facem paradă. Doar să o trăim cu noblețe.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu