Kitsch-ul argumentări permanente

Am obosit în fața atâtor confruntări, în fața atâtor ”testări” între noi. Încep să mă distanțez de astfel de comparări. Clasări. Nu pentru că nu simt că fac față unei astfel de situații. Ci pentru că în relațiile naturale nu ar trebii să pornim suspectându-ne. Mai ales între noi cei cunoscuți, cei ce facem or încercăm să facem o comunitate, o comuniune, o interconectare între noi, cei ce ne vedem fețele și sperăm cumva să ne știm, cândva, inimile. E ca și cum dimineața ieși și  presupui că toți din jurul tău sunt potențiali dușmani. 

Exercițiul invers ne-ar prinde bine! Dar dacă într-o zi ne-am știi noi cu ei, de rost și inimile? 

Nu mă mai las impresionată de limbaj, mai ales de cel care mă descrie, și mă ”conduce”, și mă ”educă”.  Mă așează mai tot timpul pe drumul parodiilor, pe drumul măsluirilor sociale, pe calea rețetelor arhaicizate. Pe drumul lui ”doar așa”. 

- Ce risipă! Ce risipă!

Văd atâta tristețe și mai ales furie a neputinței, în măștile celor ce se concurează și se compară, a celor ce vor să se cucerească. Reciproc să se cucerească. Pentru că adevărata noastră față n-ar trebui să arate dorință de cucerire unui loc sub soare și special ”la umbra impuse de mine” ci de la un bine actual la mai binele potențial. Nu al meu ci al nostru. 

Și mai rău e când în jur nu sunt văzută ca ”luptător” ci folosită ca armă, în ceea ce în jur o privim ca epidemie a contaminării morale. Ploaie c mocirlă a cuvintelor. Cunoscuții, folosesc înțelesurile lor - la spusele mele, la conduita mea, asupra gândurile mele. Ca armă, repet și vorbesc de micul război, zilnic căci nu sunt și nu mă cred personaj public.

Cea mai supărată sunt pe acei oamenii care privesc totul cu și prin sarcasm. Și nu causticitatea lor mă deranjează ci orgoliul ascuns sub acest strat. Pentru cei la care sarcasmul a devenit strat și nu scut. Noi nu suntem atinși, vor să (îmi, ne, vă) spună!!!  Și privirea lor distantă de ” non mi tangere” vorbește despre neputințele lor. Și despre capacități lor autentice și neexplorate. Mie-mi scutură-n cap firimituri, de la strâmtele lor ferestre de superioritate, prin care privesc lumea. 

Toate astea îmi aduc aminte de gag-urile râsului trist, ale filmului mut. Gag-uri? Alegeri. Șanse. Limitări.  Prea nerăbdători? Prea multă irosire. Fără timp de a fi înțeleși? Prea prinși? Până la urmă, devenim și ne simțim murdăriți. Și nu cotează dacă e noroi sau o simplă bătaiei cu frișcă. 

Și e atât de larg locul nostru sub soare. Și atât de infinit drumul.