Un alt fel de incubator personal de amintiri

 

Probabil cea  mai importantă parte a autenticității noastre stă în spiritul mâncării pe care o preparăm și mai ales cum și pentru cine gătim.

Instinctiv, pentru că mă pregătesc de o întâlnire emoționantă cu familia extinsă, mi-am pregătit un fel de mâncare  pe care-l fac rar dar care are gust de copilărie. Adică într-un fel, pregătindu-mă mental pentru ziua de azi, am accesat cutiuța secretă cu amintiri. Nu este o cutie a Pandorei ci un simplu caiet de rețete jerpelit, al bunicii.

Gătitul dacă realizez bine, a fost întotdeauna despre timp și despre loc. Chiar dacă trăim într-o eră depărtată, de multe ori în locuri diferite și distanțe apreciabile de locul de baștină, gătitul, e cel care ne leagă cel mai mult de înaintași. 

La mâncarea de azi am folosit un set diferit de ingrediente pentru că pe timpuri era doar ”o mâncare de vară”. La fel, știu că am și alte limite ale gustului acum după atâtea călătorii prin lumea largă și totuși pohta ce-am pohtit mă duce înapoi în bucătăria cu sobă Vesta, uitându-mă cu ochii mari, la cum gătea bunica. O înghițitură doar și mă simt ca o muscă pe perete, înregistrând fiecare amănunt pe care-l crezusem uitat. Da, acele clipe din copilărie au fost momentul când s-au format bănuiesc legături durabile între emoțiile permanente și amintiri. Am studiat un pic epigenetica și în special cum se transmit la urmași, unele trăsături. Poate ați observat că noi în epoca modernă acționăm doar la nivelul arborelui genetic pe orizontală adică între rubedeniile în viață dar atunci când conștient, legi emoții de la cei din care ”te tragi”, până la urmă, te înțelegi tu, mai bine. 

Ceea ce nu fac sau facem foarte rar este să și transmitem aceste trăsături mai departe. Adică să conștientizăm semnificațiile din spatele hranei, a utilizării unor anumite alimente, exact cele folosite de ”ai noștri”, arătând anumite legături sociale de coeziune și stimulând pentru generația viitoare  memoria afectivă și pe cea culturală. Nu e deajuns, îmi spun, să îmi asigur foamea de a-mi ști rădăcinile dacă nu observ și dezechilibrul: o anume punte lipsă, de a transmite emoția și sensul propriu, generaților din viitor. Întrebarea mea este de ce ai vrea să-i văduvești pe urmași de o parte pe care tu o găsești atât de plăcută? 

În familia noastră când ne apucă dorul, pregătim   rețete vechi și ne complicăm cu moduri tradiționale de a le găti. Nu vă ascund că miroase tare plăcut în bucătărie. Pe de-o parte este bine pentru că ne împrospătăm simțurile și de aici  scoatem la iveală o poveste interiorizată care de cele mai multe ori ne alină. Mă tot gândesc scriind aceste rânduri care e felul de mâncare de care mi-e dor? Care era felul care îi aducea pe toți la masă? Ce evenimente aveau loc când l-am mâncat? Ce gust a avut? Miroase ca și ... ? Arata la fel ca... ? Eu așa pornesc să scriu o amintire. Îmi arunc multe întrebări, apoi prind cu o undiță interioară priveliștile, mirosurile sau sunetele apărute. Adaug locuri, oameni și tradiții pe care le împleteau ai mei cu acel fel de mâncare. E clară starea de bine pe care am simțit-o azi, mâncând un fel de mâncare pe care-l devoram și acum 60 de ani. Nu are nici o semnificație că mi-am pregătit doar o porție ”pour la bonne bouche” iar pe timpuri, în familie cantitățile săturau câteva zile, 4 persoane.

Îmi aduc aminte cum mama se tocmea la piață. Mergeam împreună. Eram uneori curioasă și alteori jenată de acest exercițiu. Nu l-am preluat. Dar de fapt acum, vizualizând acel dialog îmi dau seama că era un ”joc”.  Și că gătitul începea la cumpărături. De asta încerc să pot reface atmosfera preparării unei mese, intrând în munca de detectiv. Am o cunoștință, fost vecin și coleg de școală care spune că niciodată nu a mâncat niște cartofi prăjiți mai buni ca la noi acasă. Și acum salivează când  își amintește de aromele ce întâmpinau alți locatari la ușa apartamentului. Așa uite, mi se face și mie dor de cartofii prăjiți din tigaia înnegrită de fontă. Caracteristic familiei nu este un fel anume de mâncare ci marea diversificare și combinațiile de dulce, sărat, de post sau de harți. Eu prepar variat pentru că de ani de zile am în repertoriu multă mâncare internațională dar nu pot să nu-mi aduc aminte cum se valorifica cu grijă fiecare aliment, fiecare coltuc, fiecare bucățică de fruct. Ca și faptul că aceeași mâncare avea variantă de vară și variantă de iarnă și că la mare cinste stăteau nenumăratele posibilități de păstrare și conservare a alimentelor, într-o perioadă cu pivniță dar fără frigider sau congelator. Doar în manualul de procesarea produselor horticole, am întâlnit o așa varietate și de fapt ceea ce povestesc este chitul unui manual al supraviețuirii.

Chiar dacă azi avem munți de cărți, bloguri, canale specializate și emisiuni de gastronomie, totul în familie se transmitea specific, printr-un anume canal. Avem fiecare clan, felul de a adăuga carnea în mâncare și a discuta despre calitatea ei, o varietate de modele pentru a dimensiona legumele, un mod de a presăra condimentele, un timpul de pregătire notat cu conștiinciozitate. Cu toate că nu mai e necesar, mie mi-au rămas imprimat în minte că ziua de ”gătit” trebuie să fie alta decât ziua de ”spălat”. Am reticențe la folosirea unui anume castron pentru salate, aspicuri sau spume, dacă nu are dimensiunile exagerate sau mă împiedic în  denumiri învechite. 

Nu mă impresionează atmosfera de spectacol de la concursurile de master-chef, mi se pare artificială dar urmăresc câteva filme cu bucătari, unde există mereu câte o rețetă secretă,  câte  un ingredient aparte și cum leagă ei identitatea locului, cu  dragostea și cu familia. Fiecare rețetă devine o tapiserie țesută specific unde fiecare component sau tehnică gastronomică este un fir care se conectează la întreg, într-un mod foarte complex.

Istoria culinară a familiei este o cronică. E scrisă în povești și poate în rețetare pline de pete de maioneză și sosuri gustoase dar trăiește și în simțurile noastre și în ritmurile noastre corporale. Până la urmă, istorie se numește și dusul dumicatului la gură, la fel ca tatăl meu, ținutul furculiței cu o mișcare specifică a mâinii, la fel ca mama mea, faptul că-mi place chimenul și nu macul pe sărățele, la fel ca bunica și că prefer oțetul și nu sucul de lămâie în salată, la fel ca bunicul.

Până la urmă, simplul act de a găti și de a împărtăși mâncarea ta cu alții, ne leagă de cei care au venit înaintea noastră și de cei care ne vor urma. Că ne place sau nu, acest lucru, el, se întâmplă.

 

O să închei cu o glumă, găsită într-o caricatură:

”E timpul să ne întoarcem la rădăcini: Țelină, morcovi , păstârnac...” (Costel Pătrășcan) 

 

Ps. Am fost provocată de cei ce mă citesc să spun și despre ce fel de mâncare e vorba: mâncarea de bame.

 

.

.