Strigăt de bucurie ( Margaret Atwood - Penelopiada)

”Cine spune că rugăciunile au vre-un efect? Pe de altă parte, cine zice că n-au? Mi-i imaginez pe zeii care trăgeau unii de alții pe sfoară în Olimp, tăvălindu-se prin nectar și ambrozie și prin mirosul de oase și grăsime arse, răutăcioși, precum o ceată de copii de zece ani jucându-se cu o pisică bolnavă, având la dispoziție tot timpul din lume. „La ce rugăciune să dăm curs azi?” Ăstuia să-i dăruim speranțe, celuilalt disperare, și în vremea asta ia hai să distrugem viața femeii de colo, făcând dragoste cu ea în chip de rac!” Cred că făceau atâtea pozne numai din plictiseală. 

N-am primit nici un răspuns în douăzeci de ani de rugăciuni. Până la urmă, însă, lucrurile s-au schimbat. Nici nu am apucat bine să fac ritualul obișnuit și să vărs lacrimile de rigoare, că Odiseu intră, târșâindu-și picioarele, în curte.Bineînțeles, târșâitul picioarelor făcea parte din deghizare. Nici nu m-aș fi așteptat la altceva din partea lui. Evident, evaluase situația la palat - pețitorii care îi tocau averea, intențiile criminale în legătură cu Telemac, faptul că își însușiseră slujnicele lui pentru servicii sexuale și că voiau să mă ia cu de-a sila - așa a luat decizia înțeleaptă de a nu intra, pur și simplu, în palat anunțându-i că e Odiseu și poruncindu-le, apoi să elibereze locul. Dacă ar fi încercat să facă una ca asta, în câteva minute ar fi fost un om mort.

Așadar, se îmbrăcase ca un cerșetor, bătrân și murdar. Se putea baza pe faptul că majoritatea pețitorilor habar nu aveau cum arăta, fiind prea tineri sau, poate, chiar nenăscuți atunci când plecase el cu corabia. Se deghizase destul de bine - speram că ridurile și chelia să facă parte tot din scenariu, să nu fie reale - dar, îndată ce i-am văzut pieptul acela ca un butoi și picioarele scurte, m-a cuprins  o bănuială care s-a transformat în certitudine după ce am auzit că i-a rupt gâtul unui cerșetor certăreț. Așașa era el, ascuns - e drept, doar când era necesar - fără însă să se dea vreodată îndărăt de la a aplica metoda atacului direct atunci când era sigur de reușită.

N-am arătat că l-am recunoscut. L-aș fi pus într-o situație  premejdioasă. De asemenea, dacă un bărbat se mândrește cu talentele sale în ale deghizării, numai o soție tâmpită ar spune că l-a recunoscut: totdeauna e imprudent să te pui între un bărbat și imaginea propriei deșertăciuni.

Telemac se lăsase dus de nas - mi-am dat seama de lucrul acesta. Prin natura lui, era, ca și tatăl său un urzitor de minciuni, dar nu atinsese încă perfecțiunea. ....”( Margaret Atwood - Penelopiada)

departe de ochii lumii

Trimit gânduri 'nainte
buzdugane, buzdugane!!!

Mii de imagini
Mii de voci
Mii de cuvinte
Mii de roiuri în zbor
roiuri de neliniști
departe de ochii lumii
despărțindu-le de clipele mele cuminți
sălcii
când îmi mușc buzele
departe de foșnetul stupului
departe de mucegaiul clipelor
înainte de a le infecta
cu mine însămi.

clipa de eternitate I

Azi dimineață m-a trezit un vis. Mai frumos decât visele mele cu zboruri: auzeam clipocitul fiecărei ființe.

Și cu gândul ăsta că trebuie să fac ceva iminent cu gândurile astea să nu mi le acopere ferigile ori bălăriile ...


apoi logic mi-am recunoscut  undeva din străfunduri  un "mic adaus de Nichita”

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

și m-am bucurat că poate mai există în mine o ”fertilitate nemaipomenită”. Sau cine știe e doar un dor neexprimat....



 

Hibernală

 

în ochiul liniștii unei furtuni

frunze-n vânt vagaboande

plutesc grațios,

peste marea mea de dinăuntru

unde muguri de gânduri dorm somn de iarnă.

Tristele

- Amantele sunt cele mai triste femei din lume.
Vorbele curgeau peste mine dis-de-dimineață. Era 7.30. Eu eram deja îmbrăcată, stând la masa lungă din bucătărie, așteptând mâncarea. Sculatul devreme era semn de vrednicie. Aveam patru ani și locuiam în aceeași casă cu bunicii. Mă trezeam devreme cu o poftă nebună de joc, să nu pierd nimic, să pot desluși și să pot cotrobăi cum stau treburile în lumea asta. Înțelesesem de mult că nu trebuie să te arăți „mâncată de curiozitate”, adică curioasă, scotocitoare și să taberi plină de întrebări, ci doar să tragi subtil cu urechea, fără să te uiți atent la cei ce vorbesc. Era cea mai tare strategie: să te prefaci că te joci și să le dai sentimentul de siguranță. Ei, cei mari, cred că un copil e în lumea lui de joacă, dar tu îți puneai hotărât ocheanul acela cu care înțelegeai lumea și, hop, când nu erau atenți, îi prindeai ca într-o plasă de păianjen în gândurilor tale și le furai expresiile și mimica și tonalitățile și poveștile. Apoi, undeva la distanță de ei, fie noaptea înainte de culcare, fie în magazia de după casă, cum o făceam eu cel mai des, culegeam totul, deșertam totul, depănam totul și le arajam ca pe niște scoici la mare. Puneam toate întâmplările una după alta, după ispita de înțelesuri. Le păstram în gând, să mă întorc la ele iar și iar, ca la niște comori, să le pricep după înțelegerea mea, să le pătrund tainele care la început nu mi se revelau. Diminețile de iarnă erau perfecte pentru așa ceva. Devenise un fel de specialitate a mea să cercetez și să descopăr lucruri „care nu erau pentru copii”, mai ales pentru copiii mici.
Azi eram pe cale să descopăr lucruri esențiale și total noi pentru mine: că oamenii mari își pun măști când spun adevărul. Că răstălmăcesc cuvintele și, mai ales, că sunt fățarnici. Chiar și cu cei dragi. Sau mai ales cu cei dragi. Că, uneori, nu-ți mai poți nici cere iertare când ai rănit rău pe cineva, dar cumva trebuie să treci mai departe. Ăsta e momentul când se nasc legendele familiei ori se reînnoiesc poveștile care ascund ori care primesc tâlcuri aparte și care își pun amprentele asupra unei generații. Adevărul și povestea variantelor lui se prind de tine, ca și când ai fi trăit mai multe vieți deodată.
Pentru omul cel mare e mult mai complicat să-și ceară iertare de la cei cu care trăiește zi de zi, pentru că ridurile lor și surâsul plin de amărăciune rămân oglinda vie și zilnică a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Uneori, așa copil cum ești, găsești lucruri dulci și interzise, pe care oamenii mari le numesc vicii. Despre ele toată lumea știe, dar avem consens să nu le vorbim. Le ocolim sau le acceptăm, dar rămânem cu obiceiul de a-i îndemna pe cei mici să ia aminte și să nu le experimenteze.

*

Bunicii mei, trecuți bine de 60 de ani, se sfădeau. Zilnic. De fapt, azi s-ar numi sfadă. Atunci, era un mod normal de a continua dialogul conjugal. Normalitatea celor care-au rezistat în căsnicie mai mult de 40 de ani. O întreagă țesătură de spuse și nespuse, reproșuri, negocieri, lăsări când de la unul, când de la altul, care se încheiau invariabil cu un zâmbet. Un anume zâmbet. Nu de capitulare. Nu de război. Ci de o mai adâncă înțelegere a naturii umanului din fiecare. Luau o amintire la scărmănat și o rejudecau. Vedeau acum lucrurile „la rece”. Hmm, râdeam eu în barbă, în barba mea de patru ani, cum o fi aia la rece? Că doar nu ieșeau s-o discute afară în frig, la dat zăpada. Și de unde atâta „la rece”? Căci lucrurile se înfierbântau, vedeam până și eu asta, încât aerul dintre noi vibra. Erupeau și așa învățam eu ce înseamnă frustrarea și lacrimile tardive. Și-mbufnarea. Și-n spatele lor stăteau chisele mari de tristeți nedigerate. Astfel învățam eu pe zi ce trecea cum arată acel fel de intimitate dintre oameni care se numește căldură umană; poate aspră la prima vedere, dar mângâietoare în final. Învățam și despre răbdare, care poate nu se arăta din vorbe, dar era protectoare. Și despre sacrificiu. Că mamaie și tataie, fie cearta lor cât de tensionată, ar fi fost în stare să își dea viața unul pentru altul.
În timpul ăsta, eu îmi vedeam de ceai. Negru. Rusesc. Ceaiul acela pe care-l bea toată lumea, din pliculețe mari, roșii, dungate, puse într-un samovar aburind. Îmi băgam nasul în cana cu aburi, unde erau puse trei picături de esență de rom și încercam să izolez, dincolo de mirosul de tanin și aroma de ceai, adaosul infim al unui sfert de feliuță de lămâie. Apoi luam pâinea, o bucată mare, groasă, ce fusese păzită pe plită și pândită să devină crocantă atât cât trebuie. Mă uitam cam cu neîncredere la feliile mici de slăninuță rosé, de casă, care pe atunci nu mă prea îmbiau cu sarea lor grunjoasă pe șorici și pline de aroma de cimbru. În fața mea, trona pântecos un borcan de magiun. Încă plin, avea capacul de celofan rupt de-o linguriță de alpaca trântită-năuntru. Tataie îl adusese din pivniță și încercase o diversiune. Mai bine să se lase certat pentru modul în care înfipsese lingurița ca să guste mai repede magiunul, decât să-i lase bunicii răgazul să-i apară alte idei pentru care l-ar putea învinovăți.
Mamaie avea trei nivele de a te pune la punct dacă nu te purtai bine: fie erai mojic, asta în cel mai bun caz, fie mahalagiu, fie, ultima, cea mai degradantă insultă pentru ea, erai numit mârlan. De data asta, tataie, care aștepta o cât de mică insultă ca să se considere nedreptățit și să dispară, primise doar o uitătură de dispreț pentru impolitețea și „barbaria” cu care mutilase celofanul. Mamaie, femeie „șireată ca o vulpe”, cum o descria tataie, știa unde să se focalizeze. Se uita la pâine cum se perpelește și, chiar atunci când înfigea furculița în felie, punea și întrebările cele bune. Neașteptat. Glasul catifelat prindea dintr-odată țurțuri ș-apoi își pironea ochii ca de reflector direct pe el. În felul ăsta, află ea, acum de dimineață, după vreo cincisprezece-douăzeci de ani, cam ce făcuse dumnealui, împricinatu’ când plecase cu trenurile foametei, în ’46–’47. Ehei, fusese oleacă de șef la trenurile de după Război, acelea care veneau tocmai de la Arad, pline cu sacii de cereale, și se pare că, om bun și darnic, mai ales „darnic”, apăsa ea de i se subțiau buzele, mai ajutase ceva vădane pe traseu. Trecusem de Arad și Deva, ne oprisem la Sighișoara și ajunsesem acum deja cu povestea în Brașov, unde se pare că ceva „dudui cu nevoi și cu copii mulți” păreau mai muncite de grija foamei și se bucuraseră de generozitatea lui nesperată. Aici povestea se împotmolise.
- Mariko dragă, da’ cum îți închipui tu? spunea dârz și-ncruntat. Scurt și neconvingător.
Tataia avea niște ochi frumoși, limpezi, care te radiografiau când se îngustau sub sprâncenele groase și, cu toate că era cărunt, își păstrase mustața încă neagră, „ca a lui Bran fără de Stan”, spuneam eu. Eu muream de frica lui. Eram nepoata cea mai mică și trebuia să stau smirnă, mai ales în după-amiezile lipsite de joacă, când mi se înterzicea să fac vreun zgomot, ca să nu-i stric „tihna”. Dar acum era așa de dimineață, că tataie nu putea să invoce dusul la chioșcul de ziare. Moment în care, de obicei, evada din casă și dădea o tură. Cea mică. Până la cititul ziarului. Și până la înjuratul politicienilor. Două lucruri simultane. Așa că rămase în fața mea la masă, mâncând. Eu ronțăiam pâinea și ascultam neluată-n seamă argumente pro și contra. Ea îi reproșa „amantlâcurile”. El se apăra. Ea le punea pe degete. Eu mă uitam la mână, cum își dansa degetele supărate. Lista era mai lungă decât degetele de la o singură mână. Nu știu de ce, cuvântul ăsta, amantlâc mi se părea după gesturi că seamănă cu o sacoșă spațioasă, care trebuie umplută. Așa că mi-l imaginam pe tataie, în trenul marfar, cu peste șase–șapte sacoșe de ață împletită pline în fiecare mână. Iar în ele cumpărături felurite și mai ales delicatese.
Deja nu mai mâncam, mă uitam la ei ca la un meci de tenis și fix când „Marika lui” era atentă la ibricul de cafea să nu dea în foc, el își mijea ochii pișicher, cu un zâmbet dulce, al aducerilor aminte. Făcea cu ochiul. Cui? Nu știu. Poate mie? Ca un fel de justificare: „Ei, n-o lua în seamă, că așa e mă-ta-mare”.
Până să se întoarcă mamaie, lua o mutră sobră, spășită și neguroasă, de om nedreptățit, dar sătul să se justifice și care, până la urmă, lasă de la el. Ofta din rărunchi și aștepta continuarea. Își scotea pachetul de țigări, dovadă că știa cât de lungă va fi „polologhia” (așa zicea); mamaie lua ceașca specială de porțelan, cea cu flori albastre fine și cu farfuria așa de subțire de părea translucidă, și turna cafeaua. Momentul ăla era plin de taină, căci toți tăceam dintr-odată. Tăceam și ne uitam la lichidul fierbinte, aspirând aroma de cafea proaspăt râșnită; mă uitam cum era turnată în ceașcă cu gesturi domoale, ca să nu se piardă din caimac. Apoi ceașca era așezată cu reverență în fața lui tataie. El își dregea gâtul, zicea un „săru' mâna” gros cât caimacul, se uita dacă are „bănuți” în ceașcă, își aprindea țigara și apoi cuvintele începeau din nou să curgă pe vechiul lor făgaș.
Îi asculta toate reproșurile, trăgând cu sete din țigară și verificând în gând cu mare atenție ca ei să nu-i fi scăpat nicio vină de-a lui și să rămână necontabilizată. Creșteau vorbele, creșteau și acuzele, picurând amăreală și de-acolo de sus, din vârtej, plonja câte-o întrebare anapoda, de nu-i prindeam eu logica. Ca de exemplu:
- Da’ cât a costat mobila pe care i-ai lăsat-o la Brașov amărâtei ăleia?
Amărâta cu pricina nu avea nume. Niciodată nu avea un nume al ei. Era ori Mița, ori Zoe. Veta ori Zița. Că așa era la Ploiești: femeile nerușinate, cele prost crescute, cele orgolioase sau mojice, îmbogățiții, cei fără educație, mincinoșii nu erau pomeniți cu numele lor. Erau scoși de prin operele lui Caragiale. La Ploiești, toată lumea știuse cine a fost ea, adevărata Veta, ori Zița, ori Zoe. Ori mahalagioaica de Mița. Similitudinile cu opera literară erau normalități, fie că erai acasă, fie că erai la piață cu zarzavagii bulgari, fie că erai la școală. De asta târgoveții nu-l iubiseră pe Caragiale. Făcuse Ploieștiul de râsul țării. Din cauza asta, localnicilor de treabă și principiali li se dusese buhu. Negustorilor cinstiți, ca bunicul „ălălaltu’”, le scăzuse cota.
Eu am trăit cu teroarea asta toată copilăria, nebănuind că uneori se vorbea de oameni diferiți, că poveștile n-aveau personaje, ci se foloseau întotdeauna aceleași nume și că erau cu toții sub acoperirea unui pseudonim comun. Așa le-am cunoscut și le-am purtat eu pe toate personajele lui nenea Iancu. Ba îmi erau colege, ba erau vecini. Ce să mai zic de domnu’ Goe? Cu el, bietul, am început clasa întâi, nu? Iar în clasa a patra, la despărțire, el era tot repetent, iar eu rămăsesem încă personajul serbării dintr-a doua. Erau și eram cu toții tipare. Tipare ce nu trebuiau imitate însă. Era bine că treceam totul sub pseudonim, altfel, cine știe, mai venea vreun coate-goale, scriitoraș și bețivan, să scrie și despre tine, ori despre metehnele alor tăi, de ajungi de data asta chiar tu să fii personaj și așa să afle și cel din Focșani și cel de la Baia Mare cine mi-ai fost de-adevăratelea.
În focul acelor discuții, simțeam că trebuia să mă lămuresc. De ce „Mița” din Brașov era „amărâtă”? Pentru că tocmai aflasem că primise o mobilă de dormitor și, în plus, o divanetă cu catifea verde deschis, alături de două fotolii îmbrăcate în piele și o măsuță cu blat de marmură. Se vede bine că mamaie descoperise pe undeva o chitanță exactă.
- Noi n-aveam în casă divanetă, amintea mamaie.
Și nici măsuță cu marmură, verificam eu în gând. Când balanța înclina neverosimil de mult spre a ține și eu cu mamaie, tataie bea ultima gură de cafea mai să se înece cu zațul, stingea apăsat țigara, se ridica și înainte să își pună șuba să plece, mi se justifica. Mie, nu ei! În ochii mei nu voia el să scadă:
- Amantele sunt cele mai triste femei! Pentru că la sfârșit ele rămân să bea singure cafeaua la măsuța de marmură. Chiar dacă e în porțelan fin, cafeaua aia e așa amară că se îmbolnăvesc. Și bărbații nu se întorc neapărat la neveste și la copii și la datorie. Se întorc la femeile la care țin. Și-o zbughea. Pentru cel puțin trei ore.
Mamaie se uita la mine, apoi se-ntorcea să-i facă dumnealui mâncarea preferată. Și-l aștepta cu ea caldă, pe marginea plitei:
- Mda! mormăia încetișor. Mai dă-le-n amaru’ lor, că mult venin aduc, spunea ea, parcă numai pentru sine.
Venin, vedeam eu, care nu se diluase nici după cincisprezece–douăzeci de ani. O înțelegeam pe mamaie, așa instinctiv, fără să văd de unde venise frisonul ăla de tristețe ce-i cutremura acum spatele. Mă dumiream într-un fel că Mițele, cu divanetele lor vernil cu tot, nu vor primi niciodată iertarea. Apoi, după ce o-mbrăcam „ca la Paris”, îi puneam păpușii mele să servească la masă cafea și șerbet. Ori dulceață de trandafiri, că doar aveam noi trandafiri speciali în curte pentru asta. Musafirei îi puneam mai puțină dulceață, așa ca „de-o prună,” nu „de două”, pentru că musafira păpușii mele era o „Miță”. Cu zâmbetul ei de plastic tare, Mița tocmai se îneca cu o cafea amară, amară, ca fierea:
- Vezi, Mițo? Vezi? îi spunea păpușa. Ești tare tristă, dragă. N-ai cum. Știu eu. Mă pițigăiam ca mamaie. N-ai cum să-nțelegi logica ăluia cu pantaloni, repetam eu la masa mică, cu blat de marmură.

Țesătoarea propriilor iluzii în trei ipostaze

I. ”Vicleanul Odeseu! ...Cât de norocos ai fost să cucerești o nevastă de-o asemenea virtute! Fără cusur credința Penelopei, fiica lui Icarius, ți-a fost! Și cât de loial, a păstrat ea amintirea soțului tinereților sale! Gloria virtuții ei nu se va șterge odată cu trecerea, ci înșiși zeii cei nemuritori au să făurească o cântare minunată pentru urechile muritoare, cinstea credincioasei Penelopa. (cândva în sec VIII îH, Odiseea , Cartea 24 (191 - 194)

II ”Să luăm de pildă un cuplu regal, Ulise și Penelopa. Regatul, la drept vorbind, nu-i mare, vre-o treizeci de bordeie, un sătuc de doi bani. În vatră satului, capre (despre găini nici  nu poate fi vorba, s-ar părea că încă n-au fost domesticite), regina încheagă brânză și țese rogojinile... pardon, pânza... La drept vorbind, se trage dintr-o familie bună, unchiul ei e rege de felul lui, iar verișoară îi este acea Elena care a dezlănțuit cel mai crud război al Antichității. Că veni vorba, Ulise se afla și el printre pretendenții la mâna Elenei dar - șiret! - a cântărit toate argumentele pro și contra și a luat-o în căsătorie nu pe cea mai frumoasă dintre femei, superstarul cu principii morale îndoielnice, ci pe Penelopa, femeia de casă care până la adânci bătrâneți le-a frânt tuturor inima cu fidelitatea ei conjugală provocatoare și încă de pe atunci cam depășită. Și toate astea, în vreme de el renumit pentru iscusitele-i născociri, capabil să se întreacă în istețime și perfidie cu zeii - cum îl socotea Pallas Athena - se preface că se întoarce acasă. Se-nvârte decenii de-a rândul prin Mediterana, jefuind relicve sacre, seducând vrăjitoare, regine și servitoare ale acestora... mincinos mitic al acelor vremuri antediluviale când roata, vâsla și ocheanul fuseseră deja inventate dar nu și conștiința.

În cele din urmă, zeii înșiși hotărăsc să potrivească lucrurile  în așa fel încât să-i asigure revenirea în Itaca, de teamă că , dacă nu-l ajută, Ulise se va întoarce în sat de capul lui, în ciuda destinului, făcându-i astfel de ocară pe olimpieni ...

Între timp naiva noastră mincinoasă îmbătrânește, desface noaptea ce a țesut ziua , își pierde în lacrimi culoarea ochilor ei vii din tinerețe, își apucă sânii, fleșcăiți și nerâvniți, cu degetele ei subțiri umflate la încheieturi din cauza artritei și își alungă pretendenții, interesați de o bună bucată de vreme doar de regatul ei, așa mic cum era, de  vreme doar regatul ei, așa mic cum era, de avere, și cu siguranță nu de farmecele ei apuse... 

Prostească încăpățânare feminină. Cinstit vorbind, ea nici nu știe măcar să mintă. pretendenții sunt gata - gata să-i demaște înșelătoria. Dintr-o clipă într-alta ar putea-o jigni de-a binelea pe bătrâna doamnă, dând-o de nevastă celui mai nesătul dintre toți nespălații de-acolo ...

În cele din urmă, Ulise  a obținut tot ce-și dorește: și-a pus numele pe cultura neamului omenesc așa cum cândva și-l pusese pe calul troian, a lăsat urme pe întinsul tuturor mărilor, și-a risipit sămânța în nenumărate insule, i-a părăsit pe toți ca să se întoarcă la momentul potrivit pe jilțul său regal, în scumpa-i patrie. I-a înșelat pe toți aceia pe care destinul i-a scos în calea lui. Mai puțin destinul însuși: într-o frumoasă zi de toamnă, la țărmul Itacăi acostează un tânăr erou aflat în căutare tatălui său, care îl părăsise, și confundându-l cu un altul își rănește iubitul tată, nelăsându-i între viață și moarte destul răgaz pentru o ultimă reacție. E una din versiunile mitului lui Ulise (...) În schimb Penelopa a rămas fără nimic. Și-a continuat torsul cu multiple întrebuințări, a continuat să țeasă și să desțeasă, iar minciunile ei asemenea lucrului său, erau nestatornice și imprecise... În ciuda strădaniilor întinse zadarnic pe mai mulți ani, n-a ocupat un loc la fel de important ca al soțului său sau al verișoarei ei. ... Îi lipsea o calitate feminină specială, arta fabulației ... (Ludmila Ulițkaia - Minciunile femeilor - prefață) 

III ”Sindromul Penelopa se refera la persoane care au tendința să aștepte la infinit să vină spre ei ceea ce își doresc - poate fi vorba despre Prințul mult visat, de fostul soț care s-a dus să se bată cu zmeul și între timp are de salvat o alta prințesă rănită, un loc de muncă, o relație mai buna, etc.” (din informații psihologilor din internet)

Cred ca povestea Penelopei este una dintre primele  povești pe care le-am reținut în copilărie. Era povestea  Penelopei și nu a lui Ulise. Din cauza unei vecine cu același nume cred. Mie mi-era dragă pentru că mă lăsa să-i folosesc parfumul ei cel scump dar pe care adulții de pe stradă, o comparau cu Circe. Până la urmă nici nu vreau să speculez doar avem și o vecină Sabina, cu nasul pe sus și distantă și ca urmare asta nu m-a făcut să am o părere mai proastă despre povestea răpirii Sabinelor ...

IV În volumul „Aşteptarea Penelopei“, psihologul Aurora Liiceanu spune că, în lumea contemporană, reuşim cu greu să găsim un echilibru între autonomie şi dependenţă, subliniind că bărbaţii par să se raporteze la realitate într-un mod mai pământesc decât femeile, dar şi că iluziile au importanţa lor. Ştiri pe aceeaşi temă FRAGMENT „Toţi copiii librăresei“, cel mai recent roman al scriitoarei... Cum se prepară celebra mămăligă boierească. Reţeta din bătrâni specifi... O nouă seară de carte la Biblioteca Judeţeană Aurora Liiceanu (78 de ani) încearcă să înţeleagă, în volumul „Aşteptarea Penelopei“, publicat recent de Editura Polirom, că aşteptarea este o alegere voluntară care ne modelează destinul. Psihologul se îndreaptă către lumea mitologiei şi a literaturii, punând sub lupă câteva personaje a căror viaţă a fost marcată de aşteptare, dar şi personaje grăbite, care nu ştiu să aştepte. Poveştile de la care autoarea porneşte îi au ca protagonişti pe Penelopa, mitica soţie a lui Ulise, pe Ernest Hemingway şi pe prima lui soţie, Hadley, pe Gatsby al lui Scott Fitzgerald, pe cunoscutul niponolog Donald Keene şi pe Florentino Ariza, eroul lui Gabriel García Márquez din „Dragostea în vremea holerei“. „Weekend Adevărul“: De ce aţi făcut o carte despre condiţia aşteptării? Penelopa a lăsat un exemplu bun sau prost de urmat pentru femei? Aurora Liiceanu: De fapt, cartea este despre raportul dintre viaţa unei persoane şi timp. Ce faci cu timpul, cum îl gestionezi ca o constantă a vieţii este o problemă căreia nu prea îi dăm importanţă, mai ales când suntem tineri. Aşteptarea, durata ei, răbdarea şi nerăbdarea, graba sunt stări complicate psihologice care ne determină chiar viaţa. Lumea aşteptărilor este vastă. Una este să aştepţi un tramvai şi alta este să aştepţi pe cineva, adesea cineva drag. Aşteptările ne determină, de asemenea, regretele şi remuşcările, alte stări psihologice legate de memorie şi identitate. Oamenii diferă în raport cu aşteptarea, unii sunt răbdători, alţii sunt grăbiţi. Temperamentul şi sistemul de valori sunt legate de aşteptare. Interesant este că se consideră că femeile sunt mai răbdătoare, că bărbaţii sunt mai puţin răbdători. Dar, astăzi toată lumea este grăbită şi asta se vede în lipsa de calm şi amabilitate din viaţa publică. Interesant este că mitul Penelopei este legat de feminitate. Nu avem ca mit un „Penelop“. În cartea mea, un singur bărbat este „aşteptător“, dar el a trăit disociat, adică viaţa lui printre oameni, şi viaţa lui, ca secret, cu cea pe care o iubea. Lucrurile nu se amestecau. În ce lumina, din ce perspectivă nouă o prezentaţi pe soţia lui Ulise?
Soţia lui Ulise era o femeie a altor timpuri, acum cred că femeile nu aşteaptă şi nu-şi confundă existenţa cu o stare de aşteptare.
De aceea este un mit, pentru că este o frumoasă aspiraţie, dar intangibilă. Sunt situaţii la care se aspiră, dar viaţa ne pune cu picioarele pe pământ, ştim că e scurtă şi trăirea timpului s-a schimbat
Cât de bine ne fac miturile şi exemplele acestor femei care se sacrifică? Sunteţi de acord că iubirea presupune jertfă? Dacă iubirea ca jertfă devine temă a vieţii înseamnă că este alegerea ta, că este o versiune a vieţii tale, unică, pentru care optezi. Dar, uneori, apar regrete că ai lăsat timpul să se scurgă, ţinând morţiş de ceva şi sacrificând astfel alte versiuni posibile ale eului tău. Acest tip de sacrificiu e valabil pentru femeile contemporane? Nu e demodat acest model? Sigur că este demodat, astăzi când relaţiile sunt grăbite, consumabile, schimbările par să nu afecteze mult psihologia oamenilor. Se acceptă să nu aştepţi, să încerci o altă versiune a vieţii. Deşi, există excepţii, acestea alimentează aşteptarea ca aspiraţie, ca mit. De pildă, romanul recent apărut al autorului britanic Orlando Figes, „Să-mi trimiţi un cuvânt din când în când“, vorbeşte despre o iubire care a însemnat, de ambele părţi (Svetlana şi Lev), un timp de 14 ani de aşteptare, el fiind într-un lagăr stalinist, ea aşteptându-l cu fidelitate „penelopică“. Şi-au scris peste 1500 de scrisori, culmea, necenzurate, de dragoste, de viaţă, de trai separat şi, evident, diferit. Între mit şi realitate Ce o poate determina, totuşi, pe o femeie să-şi aştepte bărbatul decenii de-a rândul, 20 de ani în cazul Penelopei? Greu de zis. Probabil o definiţie a relaţiei dintre iubire şi viaţă, o alegere, un proiect de viaţă cu totul personal. Scriitoarea Ludmila Uliţkaia deconstruieşte mitul, îl aduce pe pământ, îl priveşte realist, nu idealist. Penelopa seamănă puţin cu personajul Florentino al lui Marquez, din „Dragoste în vremea holerei“. Este vorba despre o disociere, dar constantă rămâne nerenunţarea la speranţa revederii. Ce replică îi dă Penelopei personajul principal din „Dragostea în vremea holerei“, Florentino Ariza? Replica ar fi că aşteptarea este o jertfă preţioasă, numai că mulţi o evită, căzând în realismul vieţii. Mai înţelegem că spaima de regrete este mare, chit că unele regrete devin cu timpul palide, apărând altele. Povestea de dragoste scrisă de Marquez ne învaţă că mitul se amestecă cu realitatea, că omenescul este complicat, este gri, nu alb şi negru, că trebuie să cooperăm cu contradicţiile şi limitele noastre, că facem, psihologic, pacturi. Astăzi toată lumea este grăbită şi asta se vede în lipsa de calm şi amabilitate din viaţa publică. „Viaţa de lux l-a smintit pe Hemingway“ În memoriile sale, scriitorul Ernest Hemingway mărturiseşte că ar fi trebuit să moară înainte de a mai iubi pe altcineva în afară de Hadley, prima lui soţie. De ce această părere de rău? Cred că o parte din identitatea lui Hemingway regreta, dar cred că regretul său nu era legat de Hadley, ci de tinereţea lui. Regreta un eu al lui care, bătătorit de viaţă şi încercări, nu mai exista. Ce credeţi că, de fapt, a destrămat acest cuplu în Parisul anilor '20? De ce totuşi Hemingway a ales o femeie mai bogată şi a făcut acest compromis de a o înşela pe Hadley? Cred că a contat mult contextul, anii aceia tumultuoşi care ascuţeau orgoliile, ambiţiile şi graba de a fi reuşit în viaţă, care împingeau oamenii către comparaţia socială. Statutul financiar al celei de care s-a îndrăgostit Hemingway îl făcea să ocolească aşteptarea de a fi celebru şi a avea o viaţă în care sărăcia nu exista. Hemingway era nerăbdător, viaţa de lux l-a smintit şi l-a atras, era ceva departe de modestia şi răbdarea pe care o simţea trăind cu soţia şi copilul lui. El a simţit adevărata plăcere a banilor şi acest lucru l-a rătăcit de Hadley. Totuşi, Hadley nu l-a aşteptat 20 de ani, ci i-a dat lui Hemingway numai 100 de zile să se gândească ce femeie alege. Se afla Hadley la polul opus de Penelopa? Hadley este nemitică, este pămâneană, pe când Penelopa rămâne ceva irealizabil sau realizabil doar în excepţii care ne amintesc de mit şi de aspiraţiile omului de a se ridica la înălţimi, nu de a sta pe pământ. Aici apare ceva interesant, în sensul că femeile, se zice, au o ambivalenţă, sunt mai pragmatice, mai organizate, mai gospodine, dar în acelaşi timp sunt şi mai romantice şi poate idealiste. Hadley avea motive raţionale să nu aştepte să se sfârşească turbulenţele erotice ale lui Hemingway, cred că şi-a pus picioarele în apă rece şi a luat o decizie care-i ordona viaţa şi-i dădea liniştea şi siguranţa pe care ea şi le dorea. În „Moştenirea Eszterei“, Sandor Marai a descris o poveste de dragoste recuperată după 20 de ani. Totuşi, cât de mult poate mercantilul ucide dragostea? Cred că în cartea lui Sandor Marai este vorba despre partea mizeră a iubirii, când se amestecă ceva frumos, înălţător, cu abjecţia vieţii, este ca o monedă cu două feţe. Este mult realism şi seamănă puţin cu gândurile oarecum, vag, cinice ale Ludmilei Uliţkaia. Personajul Lajos este josnic, dar are o forţă de convingere, un talent de a manipula fermecător şi o inteligenţă vicleană, perversă, demnă de admirat. E greu de construit ca personaj. El stăpânea perfect mintea Ezsterei, îi întărea iluziile şi-i ocolea raţiunea. Ce exemple ne oferă bărbaţii în privinţa asteptării, cum o înţeleg ei? Poate că aici am putea vorbi despre relaţia între omenesc şi supraomenesc, între realism şi aspiraţie, dorinţă, între iluzie şi realitate. Bărbaţii par să se raporteze la realitate mai omenesc, mai realist, decât femeile, deşi şi femeile au accesul lor la realism.

Discuțiile astea, cu dublu sens din casa bunicilor, mi-au deschis apetitul spre poveștile mitologice dar oricum ei nu doreau să-mi citească, bănuiesc pentru reproducerile din interior. Dar cartea mă atrăgea chiar doar să o răsfoiesc și să o miros: coperți maro cartonate, foaie velină și mirosul acela de lipici specific... Gorgona și Hermes, toate zeitățile, cu nasuri   și brațe lipsă ... Oricum dacă mai primeam ceva vești despre povești, trebuia să țin cu Atena nu cu Afrodita, așa eram atenționată de bunica. Și Doamne ferește să n-o prefer cumva pe Hera, îmi spunea tataie! 

Și apoi cine știe, cum s-au fixat în mintea mea de copil care nu știa să citească, reproșurile bunicii aruncate în multele dimineți când tataie pleca în turul lui de cartier  ”ca Ulise” cu diverse motivații ...


.
 

Ție cine-ți va aduce aminte de muguri în toiul iernii?

Ție cine-ți va aduce aminte de muguri în toiul iernii?


Dacă gerul e mare, mugurii vor îngheța. Dar prin capacitatea plantelor de a se regenera, vor apare muguri secundari. Dacă gerul este constant și vor îngheța inclusiv mugurii secundari sau vor fi distruși, planta are capacitatea de a scoate la iveală și mugurii terțiari, care stau acolo, latenți, poate cât viața unui pom...
(Fiecare din noi) avem resurse inepuizabile, în stare latentă !!!

 Știu, mă veți întreba de ce vorbesc despre primăvară de acum din luna ianuarie? Și apoi îmi veți spune povestea cea veche: cu o floare nu se face primăvară. 

Dar vă întreb: dacă nu așteptăm și căutăm ”vestitorii” cum să înțelegem de pe acum că există ”semne” și că uneori bucuriile le putem presimți ceea ce ne face să le putem ”degusta îndelung”? 
La fel ca în dragoste. În orice dragoste.