Așa cum aș vrea eu

Mă frământă mereu gândul că nu pot să mulțumesc îndeajuns oamenilor din jurul meu așa cum aș vrea eu. Aceia care știu eu că fac minuni ascunse și schimbă în bine alți oameni. Dacă nu  aveți aceiași senzație oare nu ar fi bine  să vă întrebați în ce anturaj vă ”învârtiți”?

După rugăciune

Azi dimineață după un moment de reflecție care mi-a priit, mi-am făcut o listă despre ce am învățat eu în zilele astea. Probabil m-a ajutat și combinația asta de cer noros plângăcios și ciripit vesel, de afară:

despre puterea pauzei, despre fragila pojghiță a ființei, despre cum am încurcat lucrurile, despre vinovăția că nu am vinovății la fel ca alții, despre puterea simplității, a amănuntului, a detaliilor, a neputinței, a morții, a legăturilor omenești, a intenției pure, a schimbărilor neașteptate și definitive, a schimbărilor așteptate care nu-și mai au rostul, a obișnuinței, a rezistenței, a liniștii ființei, a neliniști ființei, despre distopie, despre permanenta necesitata a căutării de sine,despre amânare care uneori înseamnă desființare .....

Până la urmă întrebarea nu este unde și cum au încăput atâtea în zece, cincisprezece minute ci cum îmi recunosc schimbările pe care le-am suferit și nu se văd în oglindă... în așa fel încât să mă plac eu pe mine....

.

Amos Oz ”Din ce e făcut un măr?”

....Uite pe de-o parte eu totuși știu, fiindcă trăiesc o existență de spion. Asta stă scris în ”Povestea despre dragoste și întuneric”, ascult conversațiile altora, privesc oameni străini și dacă aștept la o coadă la policlinică, sau într-o gară sau în aeroport - niciodată nu citesc ziarul. În loc să citesc un ziar, ascult ce vorbesc oamenii, fur frânturi de conversații și le întregesc. Sau mă uit la hainele oamenilor, sau mă uit la încălțări - încălțările îmi povestesc întotdeauna foarte multe. Mă uit la oameni și ascult.

Vecinul meu din Kibbutzul Hulda, Meir Sivahi, spunea: De fiecare dată când trec prin fața ferestrei odăii în care scrie Amos, mă opresc pentru o clipă, scot un pieptene și mă pieptăn, fiindcă dacă am să intru vreodată într-o povestire a lui, vreau să intru acolo pieptănat. Teribil de logic dar asta nu se întâmplă în cazul meu. Să luăm de exemplu un măr. Din ce este făcut un măr? Pământ, apă soare, un pom și puțin gunoi. Dar el nu seamănă cu ele. Așa și povestea, ea e făcută desigur din o sumă de întâlniri, și experiențe și ascultări

Cel dintâi impuls al meu e acela de a ghici ce-aș simți dacă aș fi el, ce-aș simți dacă aș fi ea, ce-aș gândi? Ce-aș vrea? De ce anume mi-e rușine? Ce, bunăoară ar fi important ca nimeni în lumea asta să nu știe despre mine?”

......
 “Cu anii îmi pierd treptat impulsul de a dispreţui credinţele şi ideile care, după părerea mea, n-au niciun temei. Să-i luăm, de pildă, pe cei care cred în minuni, în semne, în talismane sau în morminte sfinte. Îmi pierd treptat impulsul de a-i înfiera, pentru că lumea e un loc destul de neprielnic şi viaţa nu se termină cu bine, viaţa noastră a tuturor se încheie cu o stingere treptată, cu boli, cu demenţă, cu moarte, se termină rău. Iar pe drum sunt nu puţină suferinţă, şi decepţii, şi pierderi. Aşa că, de fapt, ce-mi pasă dacă un om găseşte o mică mângâiere în faptul că sărută amulete?... Orice om din lumea asta e liber să-şi găsească orice consolare care să-l mângâie, chiar dacă după părerea altcuiva aceea e o mângâiere hilară sau prostească. Nu cunosc aproape niciun om care să nu aibă două, trei superstiţii. Inclusiv laici. Inclusiv eu… Niciodată n-am să ridiculizez un om pentru superstiţiile lui, nici pentru o credinţă care nu e superstiţie, cât timp nu e în ea nimic care să dăuneze semenilor şi cât timp el nu încearcă să-mi impună să fac lucruri pe care eu nu vreau să le fac şi în care nu cred.”
 

“Mă folosesc de verbul “a ademeni” deoarece întotdeauna am considerat că educaţia şi învăţământul sunt o chestiune de ademenire. E ceva aproape erotic. Profesorul aspiră să-i îndrăgostească pe elevi de ceea ce iubeşte el, profesorul. Da. Să ademenească… Te-ai gândit vreodată că dicţionarul Ministerului Educaţiei e plin de verbe preluate din domeniul violenţei sexuale? Să introduci valori, să adânceşti cunoştinţele, să înrădăcinezi dragostea de patrie, să deschizi şi să înfigi, şi să lărgeşti, şi să semeni. De ce să nu schimbăm cuvintele astea cu verbe din domeniul curtării, al ademenirii şi al fermecării?”

.

Pânda, gherghinul din parc și efortul conștient

Mă gândeam în dimineața aceasta dacă sentimentele mele, angoasele mele, coșmarurile mele au aceiași intensitate cu cele ale bunicilor mei când au trecut prin unul sau două războaie, când s-au refugiat, când le-au murit copii, când a venit foametea, când a venit naționalizarea, când au avut domiciliu forțat . Mă refer la bunici și nu la părinți pentru că bunicii, ei, au avut la un moment dat vârsta mea în dramele trecutului. Adică nu mai ești tânăr să te iei cu lumea-n piept să fi flexibil, să o întorci ca la Ploiești, să te bagi ca struțu cu capul în nisip... Și ce faci? Că dacă nu faci nimic, atunci ai îmbulinat-o!!!

Și mă gândeam la intensitatea sentimentelor și nu la reziliență, cea care pare normal să scadă în timp, în timpul lung al războaielor de tot felul. Mă gândeam și la starea aceasta de pus platoșa, când ieși afară din casă, la gesturile mici precum atinsul feței ori ne-atinsul feței, la spionatul trecătorului cu care te întâlnești brusc, și ți se pare prea aproape, la prietenii, cunoștințele, care  reacționează altfel decât te-ai fi așteptat și la străduința mea de a nu judeca, de a nu avea așteptări, la discuțiile telefonice, lungile discuții telefonice, la ”întâlnirile vocale”, ”Zoom”-uirile de tot felul  și poveștile  despre nimicuri și despre rețete și ”ce-ai mai citit” și de ce nu ai chef de citit ori de uitat la seriale, ori altele. Convorbiri lungi, cu glasul mai tare, cu nevoia de a fi ascultați și nu de a asculta. Oameni care îți acoperă vocea sau glasuri ca de glaspapir, de oameni singuri care nu au vorbit cu nimeni în ziua aceea. 

Mă gândeam că mi (ni) s-a ascuțit mirosul și nici nu ne dăm seama! Prima data când m-a izbit lucrul acesta a fost când am trecut pe lângă gherghinul din parc. Cel care e în drum spre stația de autobuz. Îl știu acolo de când s-a plantat, în anii '80 probabil. Și a fost prima dată când mirosul mi-a luat-o înaintea văzului. Să te izbească mireasma de pom înflorit prin mască la fel de tare ca atunci când se cosește iarba prin parc. Un miros chemător. Ancestral. Obsedant. Să mergi pe dâra lăsată de miros la fel ca în copilărie.

Dar sentimentele mele? Și așa mă reîntorc la visele mele. Am visat că aveam în locul ușii de la apartament, o ușă care de-abia se ținea în țâțâni, din lemn, din scânduri văruite și distanțate între ele, ca vai de mama ei. O ușă care obsedant încercam s-o dreg, s-o sprijin, să mă baricadez. Oh știu, știu ce semnifică și ce mi-ar spune psihologii știu și de unde e ușa aceea, e ușa unui wc-eu de la ferma de legume din Ciorani, adică dintr-un timp, iarăși anii '80, în care eram acuzată de ”sabotaj împotriva populației” căci se arsese o cultură de prea mult erbicid. N-o arsesem eu, doar eram acuzată de asta. Da, ieri au  dezinfectat holul blocului și am simțit mirosul de  dezinfectant, iar memoria mea, a asimilată-o mirosului de ”DECIS” acel erbicid, și a descărcat povestea asta instant într-un vis chinuitor.

Ce concluzie trag? Nu că am devenit eu mai sensibilă ci mai logic,  corpul meu, cu creier  cu tot a intrat în starea de stres pe care n-o recunosc și nu mai iese din mine decât cu efort conștient și susținut, oricâte mesaje de vitejie a ieșitului pe stradă aș face eu față de mine, oricât încerc să mă comport normal. Normal însemnând la fel ca mai-nainte. Toate simțurile mele au ajuns la acuitate maximă. De asta nasul a bătut pipăitul (cu mănuși) și văzul (cu dioptri). Așa reacționează mamiferul, nu? Se numește pânda. În stare de pericol, pândești. Ești vigilent, prevenitor, alert. Nu libertatea sau lipsa libertății trâmbițată de mai toți prietenii mei ne împiedica să ne trăim ziua în armonie ci faptul că nu ieșim din starea de pândă personală. Libertatea începe cu o pregătire: stare de curaj și echilibru. Și nu se numește libertate fuga aceea făcută când ești aricit ori   încordat ca un arc și ți se întâmplă deja de o lună ori două. Verificați-vă răbdarea de exemplu.

Acum cam doi ani, când amețelile o luaseră razna și eu am intrat în panică, o doctoră (să-i dea Dumnezeu sănătate că o pomenesc încontinuu!) mi-a spus ceva foarte simplu: că atunci când ieșeam afară, nu făceam altceva decât să pândesc. Adică să-mi pândesc starea de amețeală când vine, să nu cumva să cad sau să mă dezechilibrez. Atunci, chiar din momentul când ieșeam pe ușă, și de cele mai multe ori eram în stare ”bună”, îmi încordam mușchii cefei, îmi încordam toți mușchii și erau ca un fel de bombă cu ceas. Așa îmi petreceam mare parte din zi. O pândă interioară, necontrolată, necontrolabilă și pe care nu voiam s-o recunosc. Acum asta facem, când stăm acasă  intrăm în letargie/ relaxare/ușurătate și când ieșim afară, ne stresăm, prin starea de pândă.  Înjurăm că nu suntem afară dar o să preferăm cei patru pereți de bună voie și ușurel din ce în ce mai mult.

Și iarăși zic, normalitatea n-o să mai fie cea de dinainte de februarie ci una nouă. Altele vor fi măsurile și de aceea trebuie să căutăm un echilibru nou. Iar oamenii din jur, vor fi oameni noi, o să le ști doar trăsăturile faciale și numele (dacă sub masca îi mai poți recunoaște) Primul dar primul lucru de după starea de urgență ar fi încercarea de a-i cunoște ori ai recunoște din nou. Și să începem cu  noi înșine. Noi cu noi înșine. Altfel nemulțumirea ta, a mea, a noastră nu va mai avea sfârșit, și lamentările, și aruncatul vinei asupra altora.


..

Gherghinul din parc

.

Confesiuni spirituale: Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau do...

Confesiuni spirituale: Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau do...: Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau doar deretici oleacă? De viața ta întrebam?

Mă înec în sentimentele mele încâlcite!

Îmi vine să plâng dar nu pot. Aerul s-a umplut de frică. Plânsul îmi stă pe buza de jos ca atunci când eram mică. Buza tremură, interior  undeva  mi s-a pus și nodul în gât dar lacrimile nu vor să iasă. Îmi doresc să plâng crezând că asta va fi starea eliberatoare cumva benefică, de a-mi păstra umanitatea. Măcar recunosc că mi-e frică. Și uneori, m-am surprins nu mai respir cum trebuie. 

Mi-e frică de mine de ce-o să scot la vedere, în aceste timpuri. Eu, mie. Mă rog și caut ardoarea și similitudinea unor clipe din trecut dar mi se pare totul teatral, căutat, nesincer. Eu, mie. Mă înec în sentimente contradictorii, încâlcite. Îmi aduc aminte  că odată de mult, am avut  părul atât de încâlcit încât au trebuit să mi-l tundă. Sentimentele mele sunt atât de încurcate. Mi-e frică ca de o întâlnire cu Gorgone reale. Mi-e frică de încercări  oricâte îmbărbătări ofer eu altora. Mi-e frică să scad eu în ochii mei și să-mi văd slăbiciunile. De fapt ce fac acum e să-mi aranjez un pic  și să-mi pun ordine prin învolburarea interioară.

Când sunt la mare ananghie, suferință, tristețe și mai ales când port cu mine o vină interioară de care nu pot scăpa, inventez un personaj imaginar, îi dau un chip cunoscut, dar nu dintre cei apropiați mie, poate cineva care mi-e simpatic sau pe care-l apreciez, personaj cu care devin familiară, confesivă, intimă (nu, nu e vorba de o intimitate senzuală) dar care nu mi-e în preajmă. Cred că într-un fel îmi inventez un prieten, pentru că cei care îi am în jur nu mă satisfac la nivelul acesta de discuție adâncă, de disecție sau pentru că prietenii mie adevărați nu sunt disponibili oricând acasă la mine.

Apoi încep un dialog  bogat și mai ales vehement, în general vehement, mă las surprinsă de mânie și dau un fel de note tuturor formelor mecanismului meu de apărare (cică așa de zice acum) raportate la valori pe care le am , gânduri ce mi le reprim din cauza că spuse tare ar fi tareee nepoliticoase. Dar singură nu am nevoie să fiu politicoasă. Și atunci mă las pusă la zid de mine și de acel imaginar interlocutor și nu știu care dintre noi devine mai dur. Ei scot din mine o colecție de lucruri tenebroase, mai ales la nivel de intenție și ăsta mi se pare cel mai dur, direct și punitiv dialog pe care mi-l permit eu cu mine. Fără măști. E o săpătură dureroasă un fel de chiuretaj în creier dar mă simt întărită de experiența aceasta și mult, mult mai curată.

 Apoi plâng. După aia încep să mă rog. Am observat că  plâng mai des de mila mea decât de mila celor din jur. Dar da, în sfârșit plâng și pot să respir mai adânc. Și țin minte. Ce fac eu, e o formă oarecare de umilire, fără martori. Dar apoi parcă nu-s așa de pierdută. Și parcă s-a făcut mai mult loc. Iar când ies pe stradă sau văd oamenii fără să vreau, le zâmbesc. Zâmbet neforțat cu mai multă încredere, fără tăișul din ochi pe care-l feresc sub ochelari. Sunt tranziții spre bine. Zâmbetul e semnul meu de bine. Nu știu dacă-s mai bună dar știu că pot continua.

Doar să nu mă întâlnesc cu personajul real al prietenului meu imaginar! El, cred că ar  cam încasa-o ... (la zâmbete mă refer bien sûr)

.

Mă tem de oamenii care trăiesc mai mult printre cărți decât printre oameni

Încep să mă tem de oamenii care trăiesc mai mult printre cărți decât printre oameni. Au o ranchiună nefondată, neprecizată asupra vieții  și dacă îi scuturi, cad coapte cărți, multe cărți și un dispreț total față de orice altceva. Îi vezi cum te judecă (vezi gândurile cum joacă pe fața lor)  prin prisma ultimului roman citit neapărat bun, neapărat excelent în ciuda altora care citesc ”prostii”, chestii superficiale, eliminând din tagma oamenilor pe cei care nu cumpără cărți, pe cei care nu ”înțeleg” nimic din ceea ce citesc. La ei funcționează un exclusivism prefăcut. Cum e  aia să nu ai habar în a-ți completa cultura, inteligența în a-ți apăra locul printre ”intelectuali”,  vorbim aici desigur numai de elite printre care se adaugă și se enumeră. Ei, se tutuiesc cu scriitorii consacrați, se înghesuie la serate, festivaluri, se pozează în prezența elitelor, adaugă plini de emfază cum că ”fac parte împreună” în povești pline de importanță a clipelor când au primit fie un autograf, fie au fost în contact cu cine știe ce scriitor la ceva, undeva la o coadă de exemplu, la un supermarket. Poate ai zice că asta e atitudinea provincialului, dar nu oricare provincial ci cel ajuns  ”sus”și nu face parte din masă de snobi provinciali care sunt din altă și altă categorie ...

Dar  în interior îi descoperi mânia, clocotitoare ascunsă, invidia neputinței toate ascunse sub ironia celui care jonglează cu vorbe. Te ironizează sau cum spunea bunica te ”jăvrește”. Desigur, ”oriunde și oricând te fac din vorbe”, aducând argumente nimicurilor, te creionează prin prisma propriilor gânduri. Dezamăgiți și lacomi însă se ascund din nou printre cărți. Printre cele bune evident, doar cele cu premii, cu recenzii foarte bune, recenzii din străinătate pentru că ce știu cei din jur cum să aprecieze un cititor de scriitor excelent. 

Când am fost în Albania, am intrat într-o moschee activă. După ceva târguieli, m-au pus de după paravan acolo unde e ”locul femeilor” și am privit totul printre gratii. Erau atât de dese zăbrelele și în același timp atât de subțiri încât după o perioadă de fapt mai mult îmi imaginam mai mult ce e dincolo. Am același trăiri față de acești oameni. Singuratici, chiar și într-o mare de oameni. Ochii lor (ochii minților lor) te verifică, oare nu ești tu, chiar tu bucățica din puzzle-ul lipsă, din  jocul ideilor lor? Dar vezi, niciodată chiar niciodată nu te potrivești. Niciodată nu ești bun, atât de bun încât să le devi prieten, companion, partener de discuție, scotocitor împreună, croitor al unor scenari de cărți, demn de a îndrăgi aceleași personaje,  de a încrucișa cuvinte, de a înălța idei. Pentru ei cuvântul ”împreună” nu există. Cel mult poți sta prin preajmă dacă ești bun ascultător,  tăcut, mereu admirativ, mereu respectuos, în umbra lui...


Pe de altă parte cine sunt eu, mă întreb, ca să fiu furioasă pe ei, ca să le pretind luptă? De ce oare îi văd ca pe un depozit, la fel ca propriile biblioteci, un fel de cămări plini de  trufandale expirate? 

Când o bibliotecă devine un depozit și în ce caz rămâne o bibliotecă?

Tot mă întorc la starea mea de agresivitate față de acești oameni singuri precum Robinson Crusoe .

Încep să  mă tem de oamenii care citesc mai multe cărți decât trăiesc. Ei inversează logic lucrurile, caută oameni și doar pe aceia ce potrivesc cărților care le-au plăcut.

Și ca eu să nu cad în plasa ispitelor de acest gen, observ, supărătoare mie, ei bine o să mă scutur bine să văd oare nu pică la scuturare nici o carte gata coaptă?

.