Cum ne construim un dușman, despre extazul hidos al fricii, cum e să trăiești în propriul iad și drumuri de ieșire

”A avea un dușman e important nu numai pentru a ne defini identitatea ci și pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori și să ne arătăm, înfruntându-l propria valoare. De aceea, atunci când dușmanul nu există, el trebuie construit.” (Umberto Eco - Cum ne construim un dușman)

Motivul e frica, frica pe care n-o recunoaștem, frica acestor luni cuibărită de care în loc să lupți să scapi de ea o hrănești. Când vedeți pe cineva spumegând de ură împotriva a .... nu are importanță ce sau un discurs binevoitor dar la limita invidiei să știți că asta face construiește un dușman.

Întrebarea bună pe care ar trebui s-o punem, nu este de ce o face? Sau cum recunoști acest proces? Întrebarea bună este cum faci să-l înțelegi pe celălalt? ”A căuta să-l înțelegi pe celălalt înseamnă să- i distrugi clișeul fără să-i negi sau săi anulezi alteritatea” ( Umbero Eco). Nu e de mirare că în acestă perioadă cartea cea mai cumpărată a fost 1984 a lui Orwell, acolo e unul dintre cele mai vizibile procese de construirea dușmanului. Oamenii spun că vor să înțeleagă. Dar după ce au înțeles ce fac? Devin mai înțelepți? Sau nu. Umbero Eco, spune că dacă nu acționezi contrariu și imediat, începi să te torturezi cu gânduri de ură? Dar cum acest lucru, uneori este peste puterile tale, fără să vrei, începi să-ți construiești propriul dușman.

Dacă aceste întrebări vi se par incomode, insuportabile, nesimțite, dehhh așa sunt eu de la un timp, pun întrebări incomode celor dragi mie, activați-vă semnalul de alarmă! Mai degrabă îl găsim insuportabil pe celălalt decât să lucrăm noi cu noi înșine spre reguli de conviețuire și de înțelegere. Și da, îmi veți spune, și tu, ce remediu ai? Lupt? Da, lup. Un gând plin de ură îl acopăr cu ce-am mai bun eu în mine în acel moment. N-am zis că e simplu, n-am zis că-mi reușește mereu dar n-am zis că renunț.

5 aprilie 1944 la Ploiești

Când eram mică, joia la 10.00 aveam o treaba foarte importantă și dispăream de acasă. De fapt doar traversam strada și mă ițeam după gardul din „spate” al unui foarte mare teren viran în care erau amplasate câteva barăci tip vagon. Joia la ora 10, 00 pe strada Democrației, în anii 60 era ședința de partid a gunoierilor. Era una dintre cele mai pitorești adunări la care puteam asista. Un fel de bâlci cu lozinci, cu lopeți, cu tomberoane, cu sticle de rom de la Piciu dosite chiar de după gardul unde-mi băgam eu nasul. De fiecare dată învățam cuvinte noi, gesturi noi. De fapt tot trăgând cu ochiul de acolo am învățat să fac șmecherește din ochi, să fluier (nu-mi iese deloc), să scuip prin colțul gurii (efect ce n-a mers decât când eram știrbă deci maxim pân-n clasa a doua) și să- mi ridic fustele în cap. Pentru ultimul gest am cam încasat-o. Norocul meu că toate astea le repetam întâi în curte și după aceea la colegii de grădiniță. Strada mea aveam multe zone libere, de fapt locuri unde după acele bombardamente grozave din 44 nu se mai construise nimic. Bunicii mei îmi tot spuneau ce norocoși au fost când la întoarcere, după refugiu, au găsit casa întreaga și la nici 20 de metrii, 3 case la rând făcute moloz.

***

Cea mai neagră zi din istoria Ploieștiului

Astăzi se împlinesc 76 de ani de la devastatorul bombardament din 5 aprilie 1944.

Peste 300 de ploieșteni au murit și câteva mii au fost răniți, iar orașul a fost „desființat ca așezare omenească”, unul dintre martori amintindu-și de acel moment drept sfârșitul vieții normale a Ploieștiului. Au urmat alte 21 de bombardamente în care rafinăriile și zonele rezidențiale au fost răvășite de bombele incendiare și explozive aruncate de aviația anglo-americană.

 https://www.youtube.com/watch?v=v1US9mxIT0o&feature=share&fbclid=IwAR0nEImVPAT6WriY1v9TfEnoriCqyvENEgt2veJJeGORGMwcV-SHFmVXHvs

Așa cum aș vrea eu

Mă frământă mereu gândul că nu pot să mulțumesc îndeajuns oamenilor din jurul meu așa cum aș vrea eu. Aceia care știu eu că fac minuni ascunse și schimbă în bine alți oameni. Dacă nu  aveți aceiași senzație oare nu ar fi bine  să vă întrebați în ce anturaj vă ”învârtiți”?

După rugăciune

Azi dimineață după un moment de reflecție care mi-a priit, mi-am făcut o listă despre ce am învățat eu în zilele astea. Probabil m-a ajutat și combinația asta de cer noros plângăcios și ciripit vesel, de afară:

despre puterea pauzei, despre fragila pojghiță a ființei, despre cum am încurcat lucrurile, despre vinovăția că nu am vinovății la fel ca alții, despre puterea simplității, a amănuntului, a detaliilor, a neputinței, a morții, a legăturilor omenești, a intenției pure, a schimbărilor neașteptate și definitive, a schimbărilor așteptate care nu-și mai au rostul, a obișnuinței, a rezistenței, a liniștii ființei, a neliniști ființei, despre distopie, despre permanenta necesitata a căutării de sine,despre amânare care uneori înseamnă desființare .....

Până la urmă întrebarea nu este unde și cum au încăput atâtea în zece, cincisprezece minute ci cum îmi recunosc schimbările pe care le-am suferit și nu se văd în oglindă... în așa fel încât să mă plac eu pe mine....

.

Amos Oz ”Din ce e făcut un măr?”

....Uite pe de-o parte eu totuși știu, fiindcă trăiesc o existență de spion. Asta stă scris în ”Povestea despre dragoste și întuneric”, ascult conversațiile altora, privesc oameni străini și dacă aștept la o coadă la policlinică, sau într-o gară sau în aeroport - niciodată nu citesc ziarul. În loc să citesc un ziar, ascult ce vorbesc oamenii, fur frânturi de conversații și le întregesc. Sau mă uit la hainele oamenilor, sau mă uit la încălțări - încălțările îmi povestesc întotdeauna foarte multe. Mă uit la oameni și ascult.

Vecinul meu din Kibbutzul Hulda, Meir Sivahi, spunea: De fiecare dată când trec prin fața ferestrei odăii în care scrie Amos, mă opresc pentru o clipă, scot un pieptene și mă pieptăn, fiindcă dacă am să intru vreodată într-o povestire a lui, vreau să intru acolo pieptănat. Teribil de logic dar asta nu se întâmplă în cazul meu. Să luăm de exemplu un măr. Din ce este făcut un măr? Pământ, apă soare, un pom și puțin gunoi. Dar el nu seamănă cu ele. Așa și povestea, ea e făcută desigur din o sumă de întâlniri, și experiențe și ascultări

Cel dintâi impuls al meu e acela de a ghici ce-aș simți dacă aș fi el, ce-aș simți dacă aș fi ea, ce-aș gândi? Ce-aș vrea? De ce anume mi-e rușine? Ce, bunăoară ar fi important ca nimeni în lumea asta să nu știe despre mine?”

......
 “Cu anii îmi pierd treptat impulsul de a dispreţui credinţele şi ideile care, după părerea mea, n-au niciun temei. Să-i luăm, de pildă, pe cei care cred în minuni, în semne, în talismane sau în morminte sfinte. Îmi pierd treptat impulsul de a-i înfiera, pentru că lumea e un loc destul de neprielnic şi viaţa nu se termină cu bine, viaţa noastră a tuturor se încheie cu o stingere treptată, cu boli, cu demenţă, cu moarte, se termină rău. Iar pe drum sunt nu puţină suferinţă, şi decepţii, şi pierderi. Aşa că, de fapt, ce-mi pasă dacă un om găseşte o mică mângâiere în faptul că sărută amulete?... Orice om din lumea asta e liber să-şi găsească orice consolare care să-l mângâie, chiar dacă după părerea altcuiva aceea e o mângâiere hilară sau prostească. Nu cunosc aproape niciun om care să nu aibă două, trei superstiţii. Inclusiv laici. Inclusiv eu… Niciodată n-am să ridiculizez un om pentru superstiţiile lui, nici pentru o credinţă care nu e superstiţie, cât timp nu e în ea nimic care să dăuneze semenilor şi cât timp el nu încearcă să-mi impună să fac lucruri pe care eu nu vreau să le fac şi în care nu cred.”
 

“Mă folosesc de verbul “a ademeni” deoarece întotdeauna am considerat că educaţia şi învăţământul sunt o chestiune de ademenire. E ceva aproape erotic. Profesorul aspiră să-i îndrăgostească pe elevi de ceea ce iubeşte el, profesorul. Da. Să ademenească… Te-ai gândit vreodată că dicţionarul Ministerului Educaţiei e plin de verbe preluate din domeniul violenţei sexuale? Să introduci valori, să adânceşti cunoştinţele, să înrădăcinezi dragostea de patrie, să deschizi şi să înfigi, şi să lărgeşti, şi să semeni. De ce să nu schimbăm cuvintele astea cu verbe din domeniul curtării, al ademenirii şi al fermecării?”

.

Pânda, gherghinul din parc și efortul conștient

Mă gândeam în dimineața aceasta dacă sentimentele mele, angoasele mele, coșmarurile mele au aceiași intensitate cu cele ale bunicilor mei când au trecut prin unul sau două războaie, când s-au refugiat, când le-au murit copii, când a venit foametea, când a venit naționalizarea, când au avut domiciliu forțat . Mă refer la bunici și nu la părinți pentru că bunicii, ei, au avut la un moment dat vârsta mea în dramele trecutului. Adică nu mai ești tânăr să te iei cu lumea-n piept să fi flexibil, să o întorci ca la Ploiești, să te bagi ca struțu cu capul în nisip... Și ce faci? Că dacă nu faci nimic, atunci ai îmbulinat-o!!!

Și mă gândeam la intensitatea sentimentelor și nu la reziliență, cea care pare normal să scadă în timp, în timpul lung al războaielor de tot felul. Mă gândeam și la starea aceasta de pus platoșa, când ieși afară din casă, la gesturile mici precum atinsul feței ori ne-atinsul feței, la spionatul trecătorului cu care te întâlnești brusc, și ți se pare prea aproape, la prietenii, cunoștințele, care  reacționează altfel decât te-ai fi așteptat și la străduința mea de a nu judeca, de a nu avea așteptări, la discuțiile telefonice, lungile discuții telefonice, la ”întâlnirile vocale”, ”Zoom”-uirile de tot felul  și poveștile  despre nimicuri și despre rețete și ”ce-ai mai citit” și de ce nu ai chef de citit ori de uitat la seriale, ori altele. Convorbiri lungi, cu glasul mai tare, cu nevoia de a fi ascultați și nu de a asculta. Oameni care îți acoperă vocea sau glasuri ca de glaspapir, de oameni singuri care nu au vorbit cu nimeni în ziua aceea. 

Mă gândeam că mi (ni) s-a ascuțit mirosul și nici nu ne dăm seama! Prima data când m-a izbit lucrul acesta a fost când am trecut pe lângă gherghinul din parc. Cel care e în drum spre stația de autobuz. Îl știu acolo de când s-a plantat, în anii '80 probabil. Și a fost prima dată când mirosul mi-a luat-o înaintea văzului. Să te izbească mireasma de pom înflorit prin mască la fel de tare ca atunci când se cosește iarba prin parc. Un miros chemător. Ancestral. Obsedant. Să mergi pe dâra lăsată de miros la fel ca în copilărie.

Dar sentimentele mele? Și așa mă reîntorc la visele mele. Am visat că aveam în locul ușii de la apartament, o ușă care de-abia se ținea în țâțâni, din lemn, din scânduri văruite și distanțate între ele, ca vai de mama ei. O ușă care obsedant încercam s-o dreg, s-o sprijin, să mă baricadez. Oh știu, știu ce semnifică și ce mi-ar spune psihologii știu și de unde e ușa aceea, e ușa unui wc-eu de la ferma de legume din Ciorani, adică dintr-un timp, iarăși anii '80, în care eram acuzată de ”sabotaj împotriva populației” căci se arsese o cultură de prea mult erbicid. N-o arsesem eu, doar eram acuzată de asta. Da, ieri au  dezinfectat holul blocului și am simțit mirosul de  dezinfectant, iar memoria mea, a asimilată-o mirosului de ”DECIS” acel erbicid, și a descărcat povestea asta instant într-un vis chinuitor.

Ce concluzie trag? Nu că am devenit eu mai sensibilă ci mai logic,  corpul meu, cu creier  cu tot a intrat în starea de stres pe care n-o recunosc și nu mai iese din mine decât cu efort conștient și susținut, oricâte mesaje de vitejie a ieșitului pe stradă aș face eu față de mine, oricât încerc să mă comport normal. Normal însemnând la fel ca mai-nainte. Toate simțurile mele au ajuns la acuitate maximă. De asta nasul a bătut pipăitul (cu mănuși) și văzul (cu dioptri). Așa reacționează mamiferul, nu? Se numește pânda. În stare de pericol, pândești. Ești vigilent, prevenitor, alert. Nu libertatea sau lipsa libertății trâmbițată de mai toți prietenii mei ne împiedica să ne trăim ziua în armonie ci faptul că nu ieșim din starea de pândă personală. Libertatea începe cu o pregătire: stare de curaj și echilibru. Și nu se numește libertate fuga aceea făcută când ești aricit ori   încordat ca un arc și ți se întâmplă deja de o lună ori două. Verificați-vă răbdarea de exemplu.

Acum cam doi ani, când amețelile o luaseră razna și eu am intrat în panică, o doctoră (să-i dea Dumnezeu sănătate că o pomenesc încontinuu!) mi-a spus ceva foarte simplu: că atunci când ieșeam afară, nu făceam altceva decât să pândesc. Adică să-mi pândesc starea de amețeală când vine, să nu cumva să cad sau să mă dezechilibrez. Atunci, chiar din momentul când ieșeam pe ușă, și de cele mai multe ori eram în stare ”bună”, îmi încordam mușchii cefei, îmi încordam toți mușchii și erau ca un fel de bombă cu ceas. Așa îmi petreceam mare parte din zi. O pândă interioară, necontrolată, necontrolabilă și pe care nu voiam s-o recunosc. Acum asta facem, când stăm acasă  intrăm în letargie/ relaxare/ușurătate și când ieșim afară, ne stresăm, prin starea de pândă.  Înjurăm că nu suntem afară dar o să preferăm cei patru pereți de bună voie și ușurel din ce în ce mai mult.

Și iarăși zic, normalitatea n-o să mai fie cea de dinainte de februarie ci una nouă. Altele vor fi măsurile și de aceea trebuie să căutăm un echilibru nou. Iar oamenii din jur, vor fi oameni noi, o să le ști doar trăsăturile faciale și numele (dacă sub masca îi mai poți recunoaște) Primul dar primul lucru de după starea de urgență ar fi încercarea de a-i cunoște ori ai recunoște din nou. Și să începem cu  noi înșine. Noi cu noi înșine. Altfel nemulțumirea ta, a mea, a noastră nu va mai avea sfârșit, și lamentările, și aruncatul vinei asupra altora.


..

Gherghinul din parc

.

Confesiuni spirituale: Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau do...

Confesiuni spirituale: Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau do...: Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau doar deretici oleacă? De viața ta întrebam?