Dudul

 

În Ploiești-ul anilor 50, toată lumea avea dudul lui în curte. După cum știți (sau veți afla acum) dudul e o plantă dioică. Cumva mai pudică zic eu. Florile sunt unisexuate, cele mascule pe plante diferite de cele femele. Adică dude (fructe) coapte care să-ți cadă în cap sau să îți murdărească hainele, găsești doar pe anumiți pomi. Pe atunci era vorba că după unii duzi poți mătura, după alții nu e nevoie. Iar bunicul era mândru de fapt că la noi erau duzi care nu făceau fructe.

De două ori au crescut bunicii viermi de mătase. La începutul războiului, când au și plantat duzii în curte și mai apoi în anii 50 când pânzeturile erau pe cartelă și predarea unei ”norme de gogoși de viermi” îți asigura dreptul la 1.5 metrii, adică o rochie de mătase pe an. Mama, cea mai mică dintre frați, știa perfect tehnologia îngrijirii viermilor de mătase și era responsabilă cu hrănirea lor și îmi zicea de mutrele pe care le făcea, la fel cum azi ar face un copil pe care-l trimiți să plimbe animalul de companie când de fapt el ar vrea să se joace pe tabletă. Dar prețuia și mătasea naturală mai mult și mai altfel decât alții ca și cum dacă ea a crescut viermi, avea dreptul pe viață de a purta materiale diafane.

Dintre poveștile nenumărate ale curții/străzii, una este și despre dulceața de dude. Dulcețurile se clasau în copilăria mea în dulcețuri de calitate și cele de uz propriu. Cele laborioase și greu de procurat: fragi, nuci verzi, cireșe amare, prune verzi și celelalte. Încă sunt supărată pe acest clasament pentru că dulceața mea preferată, cea de vișine nu este pusă printre favorite. Dulceața de dude de fapt nu exista. Fructul perisabil fără miros, care ”să bălega” dacă îl amesteci cu zahăr, ei bine nu merita să strici zahărul pe el, spunea toată lumea. Dudele erau doar pentru țuică acolo unde cineva făcea așa ceva și dat la găini ( în cazul nostru),

Ei bine au trecut anii, și am descoperit deliciile dudelor uscate, a jeleurilor și marmeladelor din dude a dulceții plătită în Euro. Dudul cel mai apropiat e cel din curtea Poliției așa că nu mă îndeamnă nimeni să mă cațăr pe gardul lor să iau câteva. Dar îmi aduc aminte cele mai frumoase clipe în Canada cu nepoții prin pădure la adunat dude. Noi și veverițele, la întrecere.

 

.

Preoteasa ploilor, nea Vasile și eroarea de paralaxă

 

Știți, există, exista mai bine zis, o meserie rară care se numea ”inginer în avertizarea udărilor” mai pe scurt inginer de avertizare. Un om pe județ. 40 cu totul, în țară. Un fel de consultant pentru cei care irigau. Asta am fost eu câțiva ani de zile. Țineam și o evidență a cantităților de apă căzute în diverse locuri. Adică eram meteorologul zonei.

 

Azi mi-am adus aminte că la 8 dimineața, vinerea, dădeam ”operativele” de la o mașinărie greoaie care ni se părea atunci culmea civilizației. Povesteam, eu, din Ciorani și omologul meu, din Ploiești. Convorbirea era plină de întreruperi, pârâituri și paraziți iar dialogul semăna cu ceea ce auziți acum  la rubricile meteo, televizate. Apoi scriam niște tabele desfășurătoare mari, lungi, cu pix albastru, roșu și verde, cu titluri subliniate cu două linii. Marea problemă, îmi aduc aminte era să găsesc mereu pix cu pastă verde.

Într-o vară, stăteam la barieră, în trenul întârziat, pentru că acesta nu avea ”intrare” în gară Ciorani. De la gară  până la Sistem (locația din zonă unde aveam birouri) era un drum de țară neasfaltat. Din tren în acel moment, aveam o priveliște perfectă asupra locului meu de muncă, a stației meteo împrejmuită și a curții pline de tractoare și țevi de irigat. 

 

Trece ora 8 și eu lipseam. Lucru nemaiîntâlnit  până în acel moment. Și iată că-l văd/vedem din tren în depărtare, pe paznic ieșind tacticos din biroul meu. Mergea cu cilindrul gradat spre stația meteo, cu pași mici grijulii, imitându-mă pe mine.  Știa că la ora 8 fix trebuia măsurată apa de ploaie și el nu dorea să fie încălcat protocolul. Îi povestisem cum dacă nu măsuram zilnic, apa se evapora sau acumula. Mergea cu cilindrul înălțat cu gesturi ritualice, deschidea portițele, deschidea ușițele mai delicat decât îi intra în obicei. Apoi toarnă atent din rezervorul metalic, apa de ploaie strânsă peste noapte. Cilindrul gradat plin, strălucește în soarele dimineții iar nea Vasile se uită la el câteva momente bune, ducând-l la înălțimea ochilor concentrat și apoi de sus de la înălțimea brațului, vărsă apa în pământ, încet ca și când era la o pomană și ar fi oferit ofrandă morților. Urmărindu-l, era o așa caricatură a gesturilor pe care mi le copiase involuntar, încât noi, un vagon întreg de navetiști ciorăneni strânși să coborâm, comentam râzând ca la meci. Am râs și s-a dus vestea, făcând din nea Vasile (sau poate Gheorghe sau poate Ilie) un personaj cunoscut în 3 sate. Pentru că nea Vasile vărsase apa fără să citească gradațiile. Nea Vasile cel corect!

 

Totul era foarte simplu, i-am explicat eu după aceea. Singurul lucru care trebuia făcut, în afara  păstrării orei și citirii zilnice era ca citirea gradațiilor până unde ajungea apa să se facă la nivelul ochilor. De asta ridicam cilindrul. Altfel există o eroare de citire din cauza paralaxei cilindrului în cazul în care observatorul nu face citirea perpendicular pe instrumentul de măsură. 

Dar nea Vasile nu știa ce e aia paralaxă, și degeaba i-am făcut o grămadă de schițe. În schimb era omul cel mai corect și paznicul cel mai cinstit din acele vremuri. Pentru el după ce umpluse cilindrul cu lichidul de peste noapte și-l ridicase la înălțimea ochilor faptul că-l privise încruntat era de ajuns.  Apoi vărsase apa conștiincios. Partea în care eu reveneam în birou și notam citirile într-un registru special, îi era practic total necunoscută. 

 

Eu, pe nea Vasile îl luam cu mine în zona stației meteo, de frica șerpilor care vânau popândăi. Iar el,  atent la toată tehnologia aceea, la vorbitul la stație portabilă, la transmiterea cu glas grav și clar a unor date, i se părea de un mister copleșitor iar  eu preoteasa ploilor. 

 

Așa că acum, pe ploaia asta care nu se mai oprește, un gând bun, o lacrimă și o rugăciune pentru orice nea Vasile care ne păzește și ne îndrăgește cu un respect infinit, pentru gesturile de fidelitate și zâmbetul de aducere aminte.

 

 Și despre cum un om îți poate oglindi personalitatea, chiar și încruntările mele de mioapă, iată sunt o lecție pe care o țin minte uite de 33 de ani.

Despre simpatie cu gând bun

 

Am început să mă reîntâlnesc, ușor ușor cu oameni pe care nu i-am mai văzut de un an și ceva. De la asta mi se trage că îmi pun o întrebare, nu gravă ci urgentă:

 

- Și dacă uităm să ne revizuim sentimentele și cunoașterea după toate aceste zile? Cât și câți ne vom fi înșelat?

 

Spun asta pentru că încep să descopăr că sunt taxată deja după etichetele pe care mi le-ați lipit într-un timp al cunoașterii față-n față, când de fapt eu și la fel și voi, la ieșire din ceea ce experimentăm azi, am devenit și vom deveni alții. Și dacă nu știm să cuantificăm așa ceva vom pierde? Azi, vom da peste oameni cu totul și cu totul noi. Cu totul și cu totul necunoscuți. Până și numele rostit și nu gândit va răsuna altfel între noi.

 

Uitați-vă voi la voi, doar o clipă. A crescut starea de ostilitate permanentă, nu mai interesează și experiențele altora, s-a mărit atitudinea provocatoare, din cauza competiție unul cu celălalt. Când te întrebi sau îi întrebi la ce fac competiție, rămân tăceri, doar tăceri. Oamenii vorbesc de dreptatea lor, cea de acum 30 de ani, cea de acum 10 ani, cea de acum un an. Atitudine zeflemistă, o la asta suntem buni mai ales noi ploieștenii, constant criticăm.

 

”Râzăreți”, spunea cineva din copilăria mea când îi descria pe aroganții care batjocoreau totul, te pun la-ncercare, și-ți toarnă mereu glume nesărate. A te contrazice cu ei, a încerca să arăți cuiva că de fapt dreptatea e uneori și de partea ta sau că oricând ai și tu o posibilă parte bună în participarea la un schimb reciproc de idei, (acolo un procent oarecare de bine), îi fac să creadă că ai intrat într-un război al dialogului cu ei. A câștiga mereu nu cred că e un țel, mai ales când rănești sentimente, mai ales când vezi că pierzi oameni pe drum. 

 

Când e vorba despre noi, cerem empatie fără să ne punem întrebarea dacă noi o facem constant și continuu. Și apropo, eu nu cred că poți fi empatic cu cineva atâta timp cât îl antipatizezi. Dacă se întâmplă asta, scuze, dar nu ești autentic, și asta se vede bine pentru că există incongruență între vorbe și fapte.

 

.

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (din povestirea Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri)

 

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (din povestirea Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri)

 

(...) omul s-a trezit în baie, în fața oglinzii ovale de deasupra chiuvetei, ținând în mâna dreaptă, deasupra capului, o oglinjoară rotundă în care se uita vrăjit, la începutul de chelie. Și l-a cuprins deodată o o prostă dispoziție cronică, ba, mai mult a început chiar să-l bată gândul sinuciderii. Firește (și asta trebuie subliniat pentru a nu vedea în el un isteric, sau un prostănac), își dădea perfect seama de caraghioslâcul acestui gând și știa că niciodată n-avea să-l pună în aplicare ( râdea în sinea lui de propria scrisoare de adio: Mi-a fost cu neputință să mă împac cu chelia. Cu bine!) dar destul și faptul că un asemenea gând, oricât de platonic ar fi fost el, i-a putut trece măcar prin minte. Să încercăm totuși să-l înțelegem, a încolțit în el probabil, așa cum încolțește în sufletul unui maratonist dorința irezistibilă de a abandona cursa atunci când la mijlocul traseului constată, cu părere de rău, că va pierde întrecerea în chip rușinos (și, pe deasupra din propria-i vină). Așa și el, considerând întrecerea pierdută, n-a mai avut nici un chef să alerge mai departe.

Apartenență

 

M-am surprins azi gândindu-mă la două lucruri legate de mine și noi.

Primul legat de arborele  nostru genealogic, cum se micșorează. Se micșorează se simplifică, pierde din sens și din emoții, din lipsa legăturilor concrete și reciproce dintre membrii aceluiași clan. Când întrebi un tânăr despre arborele lui genealogic, rudeniile nu se mai întind în întreg orașul. Te-ai gândi că se mărește a că înrudirile ar trebui să ajungă în toate continentele după cum sunt oamenii liberi să călătorească dar de fapt legăturile se taie, se pierd și se uită. Un tânăr este interesat și își știe maxim bunicii și verii primari. Și cam atât. În imaginarul meu e un arbore, ca o cruce mică și firavă fără adâncimi și ramificații, mai ales acum când familiile au unul sau doi copii maxim. La plante asta e o formă de degenerare.

La fel și geografic mă uit cum sărăcim.  Copil fiind îmi știam geografia fiecărei crăpături din casă, a fiecărui colțișor, fiecărei așchii, știam cu ochii închiși dacă și unde o mobilă e ciuntită, știam fiecare nod din gardurile vecinilor. Geografia în care mă mișcăm liberă de la 5 ani, un spațiu de extremă siguranță nu era foarte mare dar iată, și mi-am demostrat-o, aș fi în stare s-o pictez sau să o imaginez la o rezoluție foarte mare și exactă cu fiecare detaliu al străzii  unde am locuit 16 ani din viață.

Acum locuiesc într-un bloc de 30 de ani și  de fapt am o imagine foarte vagă a ceea ce mă înconjoară, a oamenilor care au venit și a celor care au rămas alături. Când vine seara mă uit în jur și văd ce? În primul rând drumuri de dus și de întors. Blocuri pe care le denumesc blocuri nu purtătoare de nume, cu cunoscuți, cu vieți individualizate. Doar când mă forțez, îmi forțez mintea văd de fapt singularități, geamuri cu perdele diferite, culori diferite, flori pe balcoane sau înghesuire de dulapuri într-o inestetică ordine. Pot vedea crăpătura din mozaicul blocului și locul unde mi-am agățat ciorapul odată,  de mult, pe a treia treaptă a scării de la intrare dar nu rețin arhitecturi și mi se pare firesc să am o ușă de bloc scoasă din țâțâni uneori, nu de puține ori. Îmi lipsește aceea vedere a  micilor amănunte, a imaginarului de povești despre fiecare om, și sunt departe de acest ideal pentru că de fapt eu străbat zilnic drumuri îmi care îmi pun instinctiv GPS-ul cu singurul sens, cel de nevoie de orientare și dorința de a ajunge la destinație. Sunt separată de realitate  de peste 30 de ani și clar și grav, în același timp, sentimentul cel mai profund de apartenență  îmi lipsește, ne lipsește.

Și-mi pun întrebarea, oare cum să îți lipsească, până la urmă, ceva de care nu ști cum se manifestă?

.

Interviu cu Ivone – Marlen Scărlătescu

 https://booknation.ro/interviu-ivone-marlen-scarlatescu/

 

 

 Booknation: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?
Ivone – Marlen Scărlătescu: Sunt ploieșteancă născută în 1961. Inginer de profesie, în prezent sunt unul dintre manageri de proiecte educaționale (copii, juniori și adulți) ai Comunității Bahá’í și totodată membru al Consiliului Național Bahá’í.

Pentru 8 ani, am locuit în Timișoara. Acolo am început să scriu, am înființat propriul meu atelier literar ”913”, acolo am scos prima carte de poezii (Irizații caline – 2009 Editura Eubeea). Revenită în Ploiești am colaborat cu cenaclul ploieștean Orfeu – cenaclul de tineret, am o rubrică permanentă la revista Atitudini, revista Casei de Cultură a Ploieștiului. Scriu despre identitate civică și colaborez în continuare cu articole la câteva din revistele literare din Banat.

În ultima perioadă colaborez (proiecte literare) cu mai multe ONG-uri și sunt invitată la liceele din oraș cu discuții despre literatură și civism; Susțin activitatea fundației Adolescența (pentru elevii de liceu, din județ) privind drepturile omului, minorități religioase, și drepturile femeii. Am participat și la ultimele 10 ediții ale Târgului de carte Gaudeamus. Alături de Asociația de Educație și Dezvoltare Urbană sunt coautor la 3 cărți cu amintiri despre Ploiești și particip la proiectele lor: Case, străzi, și oameni din Ploieștiul de altă dată și Cel mai frumos Ploiești și cea de față.

Blogul meu (2011), are peste 75.000 de accesări se numește Confesiuni spirituale. Aici este link-ul: https://ivonescarlatescu.blogspot.com/.

B.N.: Ce ne poți spune despre cartea / ultima carte pe care ai scris-o?
I.M.S.: Ploieștiul amintirilor noastre este al patrulea și, de departe, cel mai consistent volum de până acum din colecția „Memento”, iar cele 352 de pagini cuprind mai bine de un secol de viață ploieșteană. Sunt povestiri care pot bucura, întrista sau îi vor face cititorii să trăiască cu sufletul la gură. Îi veți întâlni pe Nicolae Iorga povestind înflăcărat în Gara de Nord a Ploieștiului, pe unii dintre cei mai de seamă negustori din Interbelic și pe iscusiții meșteșugari din centrul orașului. Veți face cunoștință cu tânărul care și-a înfruntat familia și regimul pentru dragostea lui, cu tatăl care a refuzat să se dea bătut în fața mai marilor zilei pentru a șterge lacrimile copiilor săi și cu tânărul care-a găsit în zidurile unei case un confesor și-un loc căruia să-i aparțină cu adevărat.

De asemenea, îi veți cunoaște și pe filatelistul pus pe farse, pe ofițerul rănit în război, mare mâncător de chiftele, pe supraviețuitoarea lagărelor naziste și pe fiica ei pasionată de Pif, pe fascinantul locuitor al unei case proiectate de arhitectul Socolescu, pe studenții care cântau în cor „Gaudeamus” pe străzile Ploieștiului, pe puștiul specialist în tehnici de agățat și pe haioșii Păpădie și Gămălie. Iar alături de acești protagoniști veți afla care era ritualul de pețit cu mult timp în urmă, cum se simte intrarea României în Război când ai doar cincisprezece ani și cum s-a manifestat mirajul televizorului la primele sale apariții în țară.

B.N.: Cineva din familie ți-a insuflat pasiunea pentru citit și scris?
I.M.S.: Ambii părinți. Au cumpărat cărți. Au citit cărți, au povestit despre ele. Și acum îmi imaginez o după amiază de duminică cu mine citind în același loc cu părinții, care jucau șah.

B.N.: Câte cărți reușești să citești într-o lună?
I.M.S.: Platforma Goodreads îmi spune că anul trecut am citit 89 de cărți. Dar anul trecut a fost unul cu totul special, pentru că de obicei nu am atât de mult timp. Probabil 1, 2 sau 3 pe lună, în afara celor necesare pentru pregătirea personală sau la servici. Am citit mult despre lectură în ultimul timp și încep să fiu adepta re-cititutului și a cititului mai lent.

B.N.: Există vreun autor român, contemporan, cu care ți-ar face mare plăcere să fii prieten?
I.M.S.: Gabriela Adameșteanu. De când am descoperit personajul Ivona Scarlat (din O dimineață pierdută) simt că mă asimilez emoțional cu personajele născute în cărțile ei.

B.N.: Având în vedere înflorirea tehnologiei, îți mai place să scrii de mână?
I.M.S.: Da. Încă am corespondență prin scrisori cu câțiva prieteni, scrisori scrise de mână. Și de curând mi-am luat toc nou și un set de penițe pentru a exersa mai mult nu numai scrisul de mână dar și caligrafia.

B.N.: Ceai sau cafea atunci când lucrezi la o carte?
I.M.S.: Sau apă, suc, smoothie…

B.N.: S-a întâmplat să plângi la scenele triste pe care le scrii?
I.M.S.: Da.

B.N.: Alegi să mergi la bibliotecă atunci când ai nevoie de liniște și timp mai mult pentru lectură?
I.M.S.: Nu. Biblioteca la care am acces și legitimație e într-o clădire veche și sunt alergică la mirosuri și praf. Prefer parcul (rar) de lângă bloc, unde am colțișorul meu mai izolat.

B.N.: Știm din statistici că românii citesc puțin. Cine și cum ar putea schimba asta?
I.M.S.: O politică locală integrată și noi fiecare pasionat cititor, prin exemplu. Schimbarea stilului de educație în școli dar mai ales discuțiile cu părinții. Apariția unor biblioteci de cartier. De exemplu, anul acesta de 1 martie am reușit să ofer cărți, și reviste vecinilor, oameni care sunt sigură că nu își cumpără cărți pe parcursul anului dar care știam că citesc.

B.N.: Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?
I.M.S.: Cărțile se găsesc la magazinul online magazin.republicaploiesti.net. În librării: Humanitas Ploiești, Cărturești Ploiești. Blog: ivonescarlatescu.blogspot.com

B.N.: Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?
I.M.S.: Cred în omul care scrie. Scriitorul nu mai e personajul emblematic al orașului, adulat și salutat ci devine responsabil și activ, nu numai în promovarea cărților și ideilor lui ci și în schimbarea celorlalți.