marți, 14 decembrie 2021

Amintirile noastre, fundație proprie

 

Te-ai gândit vre-odată ce înseamnă identitatea ta și la ce folosește, cum se construiește, care sunt mecanismele proprii de igienizare a mentalului și a psihicului individual? Ce influențe au impresionat caracterul și conștiința ta de ești unic? Cum ele devin blocaje sau catalizatori ai vieții proprii? Pe de altă parte cum reușim să menținem atât de complexa sănătate a unei comunități nu numai ca ea să existe ci ca ea să devină vibrantă? Asanare, drenare, reînsămânțare acestea îmi vin în minte ca fost ”om de irigații”.

Îți trebuie înțelepciune să devoalezi toată încărcătura afectivă pe care o au locurile și oamenii pe care-i cunoști. ÎÎți trebuie curaj să rupi contractul ”tăcerii” cu care ai fost învățat de foarte mic în anii ”dublului limbaj”. În arhiva orală a fiecărei familii, prin repovestiri repetate se reconstruiesc vieții și etape ale arborelui genealogic, istoria ”mică” și se transmit numai lucrurile demne de laudă. Istora cea mică devine un fel de ”facebook” al nostru, o ”vitrină” în care așteptăm laude și emite judecăți ”plăcute” care să primescă o grămadă de like-uri dar mai ales inimioare. Dar dacă acestea sunt împopoțonate cu adevăruri ușurele și cu clișee, sabotorii din noi își fac treaba în continuare și trăim cu ideea ”că era mai bine pe timpuri”. Și transmitem asta pentru că noi ne simțim ”mizerabil”, neadaptați sau nebăgați în seamă. Dacă crezi că e vremea maturizării și a înțelegerii emoționale a istoriei tale intră mai adânc în propria familie, află câte ceva despre generațiile care au trecut, pentru a te înțelege pe tine însuți. Cum gândim și cum reflectăm asta în acțiunile noastre viitoare? Cum le transmitem? Uite, ne spunem ”lumea e rea”! Totuși cei din jurul meu, dacă îi iei la puricat sunt buni, și par ”normali”. E util să fim subiectivi? E util să punem văluri de catifea pe propriile noastre slăbiciuni? E doar un ”pansament temporar sau cumva faptul că ”trebuie să spălăm lucrurile numai în familie, înseamnă că ”ascundem lucrurile sub covor”?

Cea mai bună întrebare este dacă ceea ce suntem azi ne e de ajutor în înaintare? Până unde? Până la atingerea propriului potențial desigur. Cum ne integrăm propriul nostru spațiu privat în spațiul public?

Parafrazându-l pe Francis Bacon, avem din ce în ce o imagine de ansamblu mai mare tocmai pentru că stăm pe umerii strămoșilor noștri personali și a realizărilor sau nerealizărilor lor. Și de aici depinde de noi cum continuăm:
Privind mereu în jos și înapoi sau din contră înainte și în sus, lărgindu-ne astfel pas cu pas orizontul. Faceți o verificare: ascultațivă pe voi într-un dialog. Ascultați-i pe alții cu o ”altfel de ureche”: Veți descoperi dacă voi sau ei sunteți ancorați în trecut. Aveți sau au planuri de viitor? Fac ei (voi) ceva nou? Nou la orice vârstă? Ceva creativ?
Acesta este rolul colecției ”Memento” promovată de Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană. Sub aparența unor povestiri individuale, se pun în contact memoria personală, familială cu istoria. Poate fi o analiză dură dar din care înveți enorm și care nu pretinde să aibă uscăciunea cercetării științifice pentru că povestitul este forma cea mai vechie care reușește să ne acapareze atenția. Istoriile personale ce au avut greșeli, erori, ”oi negre”, romantism cu carul.... și mult umor, mai grosier sau mai subtil...

Una din povestirile mele din ultimul volum este construită pe tăcerile tatălui meu. Cei care-l cunosc foarte bine știu că în spate i se spunea ”Mutu” pentru că el reușea să vorbescă prin muțenia prezenței lui într-un grup... Și acum stârnită fiind curiozitatea vă las linkul pentru comenzi:

joi, 9 decembrie 2021

Dulceța de dude

 

 

În anii 60, pe strada mea, în fiecare curte era câte un dud măricel. Pentru că în anii 50, fiecare familie și nu știu dacă era o modă sau o necesitate - crescuse viermi de mătase. O ”cotă predată” de coconi de mătase oferea posibilitatea să îți cumperi, din stocurile reduse de după război, cupoane pentru minunatele rochii care erau atunci la modă. Mătase naturală! Și acum îmi aduc aminte atingerea delicată a bunicii când călca câte o astfel de rochie greu obținută, mult timp păstrată.
Duzii, după cum știți (sau veți afla acum) sunt copaci dioici. Cei care purtau florile masculine (mai cunoscuți ca cei fără fructe) erau foarte agreați de toată lumea pentru că nu făceau murdărie, ”nu pătau” locul. Apoi duzii, iarăși trebuie să fi văzut și voi asta fac fructe albe, roșii și roze dar foarte puțini le întrebuințau până de curând. Atunci se puneau ca adaos la borhotul pentru țuică. Cine făcea așa ceva artizanal. Când am mâncat prima dată fructe uscate de dude, asta după 2010 (ca cele din imagine)am aflat că ele sunt foarte prețuite în Orient și mi-am adus aminte nu fără o anume nostalgie de poveștile de acasă, unde atunci când m-am născut aveam cam 3 - 4 duzi, în curtea găinilor și lângă latrina din curte. Prilej cu care, pe la 6 ani învățasem să mă cațăr în copac și, de acolo cu un arc total rudimentar să ameninț cocoșul care de fapt era unul impunător și mă cam ciupea. Pentru că mă învățase astfel de obiceiuri proaste, nedemne de o fetiță delicată vărul meu, Horia o cam încasase.
Duzii noștri făceau dude albe și fructele erau împărțite când erau coapte între mine și găini care dormeau uneori, în serile de vară sus în corona rămuroasă. Copacii au fost doborâți repede, pentru că bunicii și părinții deciseseră să mărească casa și să facă o baie interioară. Am mai fost la cules de dude, cu un extraordinar entuziasm, târziu prin 2019, dusă într-un luminiș de pădure virgină, de chiar nepoții mei, în Canada 🙂 să gustăm dude roz. Atunci eram priviți cu dușmănie de cel puțin 5 feluri de veverițe mari și mici.
Dar mă întorc în timp, în anii 60 ai secolului ce a trecut căci există un moment când cineva, pe furiș, fără să ia în seamă cotele de ”zahăr” decisese să pregătească ”surpriză” o dulceața din dude. O dulceață care nu a fost niciodată mâncată pentru că vă imaginați familia mea nu ar fi pus gura pe fructele care creșteau lângă latrină 😛 .
Dar povestea întreagă o puteți afla din noul volum AEDU: ”Automobile, dulcețuri și alte povestiri despre Ploiești” Până vă veți potoli curiozitatea, comandând cartea, las în primul comentariu rețeta cu dulceață de dude
Comenzi aici: 
 
 http://magazin.republicaploiesti.net/produs/automobile-dulceturi-si-alte-povestiri-despre-ploiesti/?fbclid=IwAR0MY5peuwU9exYqptYM8C_ld9KXOOmLtWDJt7YGffxp97wblBiRWrwnFis
 dulceața de dude

https://www.youtube.com/watch?v=t7gUkCU0WPs


Automobile, dulcețuri și alte povestiri despre Ploiești

 http://magazin.republicaploiesti.net/produs/automobile-dulceturi-si-alte-povestiri-despre-ploiesti/

 


 O nuntă. Mai multe plecări. Din țară, spre țară. Din viață. Și mai multe regăsiri. Al cincilea volum al colecției Memento cuprinde optsprezece texte despre viața Ploieștiului de la finalul secolului al XIX-lea până înspre zilele noastre. Veți face cunoștință cu familii care au mișcat rotițele comerțului sau ale industriei orașului, cu oameni care și-au găsit un rost și-au luminat generații, cu cei care au îndurat nedreptățile altora sau pe ale istoriei venite peste ei. Căci așa se întâmplă când te cheamă Cosmin, dar trebuie să-ți găsești un alt nume pentru c-ai ajuns prea târziu la strigarea catalogului; când ți-ai dedicat viața meseriei și Uzinei, ignorându-ți, de multe ori, familia, copiii, ca să ajungi, la final, „un trădător”; când te numești Letzler Penchaș, iar povara originii și-a crezului te face „trădător” până și-n ochii alor tăi, pe care ai vrut doar să-i ajuți; când salbele de aur și argint pe care le porți în coșul în care ești găsită nu pot să cumpere nici bucuria de a-ți cunoaște mama și-a purta un nume, nici fericirea căsniciei care ți-a fost impusă. Dar vă veți descreți frunțile citind despre copilărie, despre anii de liceu și de facultate, despre automobile și mai ales despre dulcețuri.

Coordonator: Oana Purice

Autori: Liviu Osman, Ivone-Marlen Scărlătescu, Roxana Creangă, Liliana Ilie, Doina Ofelia Davidescu, Gottfried Wild, Isabella Wild, Cosmin Gandore, Marius Bâzu, Mihaela Rusu, Roxana Căruceriu, Livia Dimulescu, Emilio Cives, Ciprian Apetrei, Lucian Vasile

Colecția „Memento” cuprinde volume colective și individuale care recuperează povești și amintiri ale orașelor din alte vremuri și ale locuitorilor acestora. Fie că e vorba de istorii personale sau biografii, cărțile păstrează și împărtășesc cititorilor secvențe dintr-un trecut care fascinează și ademenește.

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 336

Copertă: Broșată

joi, 2 decembrie 2021

”Ce ne spunem când nu ne vorbim” - Chris Simion

 

To: zmeul_albastru@yahoo.com
Suntem tare caraghioși când ne certãm. Semãnãm cu doi cocoși. și nici mãcar nu ne certãm pe ceva serios. Întotdeauna ne certãm de fricã. De frica de a nu ne pierde. Sã nu crezi niciodatã ce îți spun. Sã crezi doar ceea ce simți. Nu întotdeauna vorbele conțin adevãr.
 
To: floarea_soarelui@yahoo.com
Am trecut de faza în care certurile lãsau în mine urme. Acum sufletul meu e ca un deșert infinit în care, dacã lași urme, le șterge. Am devenit puternic pentru cã am conștientizat acest deșert, imensitatea deșertãciunilor din viața noastrã. Trebuie sã ai curajul sã-l strãbați și chiar sã mori de sete. Numai așa poți trãi nimicul, numai așa îți dai seama cã ai o naturã dualã, trup și suflet, numai așa reușești sã cauți adevãratul izvor al vieții. E o cale frumoasã, plinã de aventuri, care a fost lãsatã de Dumnezeu la îndemâna omului. Așa te iubesc eu pe tine, prin viața mea, prin ființa mea slabã și însetatã. Nu vreau nicio gratuitate din partea lui Dumnezeu, vreau sã simt nisipul fierbinte pe talpa goalã.
 
To: zmeul_albastru@yahoo.com
Câteva pagini din Scott Fitzgerald și parcã totul e… altfel. Prinzi curaj sã deschizi porți. La început totul este frumos. Suntem îndrãgostiți pentru cã nu ne cunoaștem. Dacã am ști ce urmeazã dupã aceea, am trage cât mai mult de îndrãgosteala asta și nu ne-ar mai interesa deloc sã punem întrebãri și sã așteptãm rãspunsuri, am alerga beți, îmbãtați de noi înșine fãrã nevoia de luciditate și adevãr. Noi vrem însã cu orice preț sã terminãm cât mai repede cu misterul, crezând cã dupã aceea, în baia de lapte ce urmeazã, descoperim eternitatea. și când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârșitul. Cãci oamenii nu au curajul sã se arate goi. Le este rușine. De aceea mint. Își ascund cicatricile, rãnile, slãbiciunile, defectele, pãrțile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.
 
Asta este tot ce avem noi mai de preț. Nu ne este fricã sã zburãm și sã coborâm în Iad împreunã. Ne-am lãsat dezgoliți și am avut curajul sã trãim tot. De la mângâiere la gândul crimei, de la lacrimi de fericire la sânge. și când trãiești la cotele astea, nu ai de ce sã te mai ascunzi. Oamenilor le este la îndemânã sã mintã, sã-și punã mãști, sã se prefacã, sã fie duplicitari, ipocriți, pe scurt, altfel decât sunt. Ai putea oricând sã fii așa. Dar ce rost are? Cu mine ești ca și cum ai fi cu tine. știi cã nu te judec, nici mãcar atunci când nu te înțeleg. știi cã îți dau sfaturi, fãrã sã te constrâng. Omul are nevoie sã mintã atunci când are nevoie sã se apere și sã își trãiascã viața  dincolo de celãlalt, bariera care îl constrânge. Omul e liber. Doar în închipuirea noastrã el este legat. În realitate, e liber. Nimeni nu poate sã lege cu adevãrat pe nimeni. Nu s-a inventat lanț pentru suflet. Trãim tot ce vrem sã trãim, cu voia sau fãrã voia celuilalt, în ciuda normelor și a prejudecãþilor sociale. Trãim tot ceea ce considerãm cã ne este necesar și cã ne ajutã sã înțelegem mai mult, sã simțim altfel. Dacã ceea ce trãiești cu mine nu îți este de ajuns, este normal sã cauți în altã parte. Alegerile pe care le facem sunt individuale. Existãm în funcție de ceea ce alegem. Nu poți sã alegi decât pentru tine și ești rãspunzãtor de fiecare secundã pe care o trãiești. Viața nu îți dã nimic înapoi. Ceea ce faci rãmâne fãcut. Nu poți sã ștergi, nu poți sã te întorci sã schimbi, nu poți sã zici cã nu s-a întâmplat. Fiecare clipã lucreazã la moartea ta. și singura clipã care conteazã cu adevãrat e ultima. Atunci când ar trebui sã rãsufli ușurat și sã nu îți parã rãu dupã nimic. Iubirea este singura care te determinã sã te schimbi, sã îl pui pe celãlalt înaintea ta și sã trãiești prin el, nu prin tine. Iubirea te face sã renunți la ego-ul tãu și este singura care din doi face unu.
 
Draft: Omul se cunoaște pe marginea prãpastiei, în nuditatea lui, dacã îl pãtrunzi, dacã ai curaj sã cobori în el și prin el în Infern, dacã nu te sperii de urâtul din om și te oprești. Omul se cunoaște adânc prin cel mai subtil dans al sufletului și al spiritului sãu. Când simți cã iubești un om, înseamnã cã poți sã tai cerul în douã cu sufletul tãu, cã poți sã cobori cu acel om împreunã în Infernul lui și al tãu. Cã acel om se aratã în goliciunea lui, se dezbracã și te lasã sã exiști în el, te lasã sã cauți în el. Încrederea cã celãlalt nu te va ucide nu are cum sã fie cu jumãtate de mãsurã. Ori îl lași sã trãiascã în tine cu totul, ori îl oprești la ușa sufletului și te dezminți. Iubirea nu înseamnã sã ceri unui om sã se schimbe, ci sã îl determini sã se  schimbe singur, sã aibã nevoie sã se schimbe, sã simtã necesarã schimbarea.
......
”Ce ne spunem când nu ne vorbim” - Chris Simion

sâmbătă, 27 noiembrie 2021

căderea în ridicol

 

Căderea în ridicol este una dintre cele mai mari frici ale mele. Și a amicilor mei se pare. A ploieșteanului de rând inhibat. A celui care crede că e civilizat să nu întreci limita, niciodatăăăă! Teama de batjocură duce la răni poate nu atât de adânci cât foarte dureroase. Toată lumea de care știu, o tratează cu o doză bună de sarcasm, cu ținere de minte și reamintire în momente cheie, și-n cel mai bun caz cu accente de (auto-) ironie rușinată. Doar râsu' plânsu' zicem spășiți, e o posibilă cură și e pusă la loc de cinste și conștientizată de orice ploieștean, nu! Și suntem mândrii de ea, nu? Metoda lu' nenea Iancu, moncher.
E nevoie de curaj, de mult curaj să-ți cunoști orizontul chiar și pe această zonă a ridicolului, intenționat lăsată obscură. Lăsând garda jos. Înlăturând cât se poate din masca proprie. Cu sinceritate. Înaintând în Țara de Nicăieri a eului propriu, în fața altuia. A altora. Ce nu înțelegem noi (de fapt încă mă refer la mine) este că cea mai bună soluție de a contracara și de a soluționa o situație ridicolă pe care mi-o asum nu este ironia ci fooarte multa tandrețe aplicată. Da, da, tandrețea e soluția! Din cea sinceră. Din partea ta și a interlocutorilor. Din partea ta, ție. Din porția lor, ție.
Cam așa.

luni, 18 octombrie 2021

Al 5-lea volum AEDU

 https://dezvoltareurbana.org/2021/10/rezultatele-concursului-de-manuscrise-pentru-volumul-v-al-colectiei-memento/

joi, 16 septembrie 2021

Nu-ți controla emoțiile negative, folosește-le - Elisabeta Stănculescu

De nu mi-ar fi întâmplat chia rmie, nu aș fi pus aici acest articol

În 2018 am avut ceva probleme cu anxietatea. Mi s-a spus că ”somatizez” prea mult. Că imaginația mea era prea înfloritoare, atîât de bogată încât îmi dădea chiar frecvente atacuri de panică, pe fondul unor dereglări  de sănătate moderate și usor de reparat.  Am dat peste un medic excelent, consierge la Intermedics. Cam ce citiți voi mai jos mi-a zis dumneaei. Parcă a fost o trezire bruscă....


................................................................

Frica de eşec sau de a nu fi la înălţimea aşteptărilor unor persoane semnificative, frica de a vorbi în anumite contexte, frica de abandon şi singurătate, frica de a nu rata fericirea sau valorificarea talentelor proprii, frica de boală şi de moarte… Probleme abordate de oameni cu care am lucrat în 2011, individual, în cuplu sau în echipe. Ce legătură are sociologia cu astfel de teme pe care ne-am obişnuit să le considerăm pur psihologice? Explic imediat. Ofer, ca de obicei, şi recomandări care chiar funcţionează în multe cazuri, dar mai întâi prezint raţionamentul care le fundamentează. Eu vorbesc despre folosirea afectelor negative ca resurse, nu despre exprimarea, descărcarea, controlul sau gestiunea lor.

*

Pentru primii sociologi, raportul dintre individ şi societate a constituit „problema fundamentală”. Iar dacă acum foarte mulţi gândesc că sociologia nu vorbeşte despre individ, ci doar despre societate ca realitate obiectivă, e pentru că de-a lungul secolului XX nevoia delimitării de psihologie a împins cercetarea şi practicile sociologice în direcţia obiectivismului, a abordării macro- şi mezo-sociale, a teoriilor calculului raţional şi a utilizării rezultatelor ca instrument pentru intervenţia politică sau managerială. Raportul individ-societate a supravieţuit în curente mai mult sau mai puţin marginale (interacţionism, fenomenologie, etnometodologie, sociologie cognitivă etc.), dezvoltate continuu în spaţiul american, mai deschis la pluralism, iar de câteva decenii şi în sociologia europeană – unde, în 1998, Bernard Lahire publica „Omul plural. Către o sociologie psihologică” (trad. rom. Polirom); unde, în 2004, AISLF (Asociaţia Internaţională a Sociologilor de Limbă Franceză) organiza un congres mondial pe tema “Individul social”; şi unde, în 1928, Dumitru Drăghicescu, un român citat în toate tratatele importante ale vremii, vorbea despre o « sociologie subiectivă» !

Avem de la un sociolog francez, Pierre Bourdieu, câteva idei pe care le putem exploata cu folos. Fiecare dintre noi posedă un simţ practic, care constă într-un rezervor de scheme de acţiune. Acestea sunt moduri automatizate sau cvasi-automatizate de a percepe, interpreta şi rezolva problemele obişnuite din viaţa personală, de la muncă etc. Nu ne-am născut cu ele, ci le-am dobândit, în cea mai mare parte non-conştient, prin repetare în experienţele noastre din diferite grupuri. Cu timpul, ele se fixează în noi ca „programe”, obişnuinţe (habitusuri) şi intră în funcţiune fără să mai fim nevoiţi să le conştientizăm, contribuind astfel la obţinerea unui rezultat acceptabil cu efort psihic minim – oamenii sunt “effort-minimizing information processors who adopt the simplest and least effortful processing strategy as long as it satisfies the minimal contextual requirements” (Forgas, 2001). Sunt durabile şi în mare măsură transpozabile; de la un context la altul unele detalii pot varia, însă „programul” ne menţine într-un stil relativ constant de acţiune, într-un pattern. De pildă, într-o conversaţie pot rămâne complet mut(ă), în timp ce în alta pot strecura câteva propoziţii, însă aceeaşi schemă funcţionează în ambele contexte: „mă blochez”. Într-o „luptă” de opinii, uneori îl jignesc dur pe oponent, alteori apelez la ironie fină, însă schema e aceeaşi: îl lovesc pe celălalt, utilizând un arsenal limitat de gesturi şi cuvinte. Pot inventa diferite raţionalizări (justificări), însă „programul” se derulează în interiorul lor. Când mă aflu în faţa unui examen greu, de exemplu, îmi pot spune că nu voi reuşi din cauză că mi-e frică de profesor, ori din cauza unor probleme de sănătate, serviciu sau familie, dar raţionalizarea aceasta conţine o schemă învăţată în experienţele trecute, pe care o pun în funcţiune natural, cu efort minim şi cu sentimentul că aşa e normal: încerc să-mi reduc frica de eşec şi să-mi protejez anticipat imaginea, transferând cauza în afara mea şi trezind în profesori, colegi sau cunoştinţe compasiunea şi „ajutorul”, ori măcar înţelegerea şi acceptarea în cazul nereuşitei.

După multe repetări, schemele de acţiune sunt încorporate, fixate nu doar în creier, ci şi în corp, şi generând reacţii automatizate ale corpului (P. Bourdieu, L.J.D. Wacquant). Vedem foarte clar aceasta la jucătorul de tenis sau la boxer: în timpul meciului, corpul pleacă automat într-o direcţie sau alta, înainte ca orice calcul raţional să fi avut timp să se deruleze, pentru că la antrenament sportivul a repetat respectiva schemă de acţiune până când a încorporat-o. La fel, când vrem să comunicăm propriile gânduri, corpul nostru porneşte automat în direcţia schemei de acţiune pe care am exersat-o, non-conştient sau conştient, în experienţele anterioare: unii vorbesc stând relaxaţi, alţii încep să tremure sau să transpire, simt „un nod în gât”, „un ghem în stomac”, „un cerc în jurul frunţii”, „o amorţeală în mâini şi picioare” etc. În oricare dintre cazuri, corpul a intrat într-o schemă de acţiune automatizată. În oricare dintre cazuri, folosim termenul „emoţie” pentru a descrie reacţiile respective ale corpului.

Emoţia/afectul este, aşadar, prima componentă a schemei de acţiune automatizate pe care sinele meu o scoate din rezervorul personal ca să facă faţă, în exemplul dat, nevoii de a spune ceva într-o conversaţie. Iar această idee are o importanţă practică enormă. Înseamnă că pot folosi emoţia dezvăluită de corpul meu ca sursă de informaţie şi optimism: ea mă atenţionează că „programul” încorporat s-a deschis şi că o schemă de acţiune care îmi face deservicii intră în funcţiune; tot ea îmi spune însă că respectiva schemă a făcut doar primul pas şi am încă timp să spun „Stop!” şi să înlocuiesc răspunsul automatizat cu unul elaborat, conştient. Dacă prima reacţie ar fi un act concret, ar fi mult mai greu să controlez lucrurile; faptul că prima reacţie e o emoţie îmi oferă o şansă în plus. – De aici decurge un avantaj imens al emotivilor, cu condiţia să înveţe să-şi folosească resursele!

Avem nevoie doar să învăţăm să ne observăm propriul corp! E simplu, dacă ne antrenăm precum sportivii: cu exerciţii repetate zilnic, de multe ori, în contexte cât mai variate.

Ce-ar fi să începeţi chiar acum? Concentraţi-vă de trei ori pe zi, în situaţii diferite, pe semnalele pe care vi le dă corpul. Nu faceţi niciun efort să denumiţi emoţiile şi să aflaţi cauza lor – nu aveţi timp şi vă consumă energia. Doar luaţi act de starea şi de mişcările spontane ale corpului şi spuneţi-vă: „Simt o tensiune în corp, înseamnă că am o reacţie defensivă la ceva. Dar încă nu s-a întâmplat nimic rău, schema automatizată e abia la început şi încă mai am timp să o înlocuiesc cu un răspuns constructiv”. Sau folosiţi o „scurtătură”: „Hei, eşti în defensivă! Relaxează-te şi concentrează-te pe scop!”. Apoi relaxaţi acea parte a corpului care e tensionată, respiraţi lent şi adânc, reamintiţi-vă scopul pentru care vă aflaţi unde vă aflaţi – altul decât „Să fac impresie bună”! –, concentraţi-vă pe ce vedeţi şi auziţi, căutaţi interpretări constructive, iar dacă aveţi nevoie nu ezitaţi să cereţi un timp de gândire. Prin acestea, tocmai aţi iniţiat procesul complex de creare şi testare a unei scheme de acţiune noi, care vă va aduce beneficii.

NB. Şi unele emoţii pozitive ne anunţă scheme de acţiune pe care ar fi benefic pentru noi să le înlocuim. Ce simte un om care are probleme cu alcoolul la vederea sau imaginea sticlei pline? Sau un gurmand când simte miros de mâncare? În ambele cazuri, o emoţie pozitivă anunţă o schemă de acţiune automatizată periculoasă. Iar dacă spun „Stop!” imediat după apariţia primei emoţii, adică înainte de a lua prima înghiţitură, şansele de a mă opri sunt infinit mai mari.

*******

După ce am scris acest articol, am găsit mai multe surse care întăresc – din perspective foarte diferite – ideea lui principală.

2 decembrie 2012

Descopăr, pe un site, ideea utilitătii emoţiilor negative:

“Your negative emotions are powerful guides to what needs to change in your life.” (Geoffrey James, How to Handle Negative Emotions at Work)

19 noiembrie 2013

Un studiu științific, popularizat de o revistă foarte prestigioasă (HBR), aduce dovezi empirice pentru această idee: când simți că emoțiile te copleșesc, nu încerca să le calmezi; obții performanțe mai bune dacă, dimpotrivă, le ”recadrezi”, le dai un sens pozitiv – de exemplu, în loc să spui ambivalentul ”Am emoții” (ce fel de emoții?), ori ”Mi-e frică” sau ”Sunt stresat(ă)”, ori ”Trebuie să mă calmez”, îți spui ceva care traduce englezescul ”I am excited” (”Sunt în priză”, ”Sunt gata de atac” etc.).

”Before performing, she asked participants to repeat a statement out loud. Some were randomly assigned to say “I am excited,” while others said, “I am anxious” or “I am calm.” That simple reframing device dramatically changed the outcome of their performances.

Measured by voice recognition software that rated pitch, volume, and rhythm, the “I am excited” performers scored an average of 81 percent, while performers who said “I am anxious” notched 69 percent, and those who said “I am calm” gained a miserable 53 percent. ”


Iată și un suport suplimentar pentru recomandarea mea ca, atunci când trăim emoţii negative, să conştientizăm doar prezenţa lor, nu şi natura (numele) lor ori cauzele lor;  este, însă, foarte util să conştietizăm acestea după ce furtuna a trecut sau, preventiv, chiar înainte ca ea să vină asupra noastră.

În viziune budistă, duşmanul nostru principal este

“sentimentul importanţei sinelui. Tot ceea ce nu răspunde exigenţelor sinelui şi îl contrazice devine o ameninţare şi o ofensă. Trecutul ne face rău, suntem incapabili să ne bucurăm de prezent şi ne chircim speriaţi, imaginându-ne durerile viitoare” (p. 276)

Soluţia imediată “în mijlocul furtunii”:

“În primul rând, trebuie să privim cu calm forţa brută a suferinţei interioare. În loc să o evităm sau să o exilăm într-un colţ întunecat al minţii, să facem din ea obiectul meditaţiei noastre, fără însă a relua, iară şi iară, evenimente care ne-au provocat durerea şi fără a examina, una câte una, imagini din filmul vieţii noastre. De ce nu este necesar, în acest stadiu, să insistăm asupra cauzelor îndepărtate ale suferinţei noastre? Buddha dădea următoarea imagine: un om străpuns de o săgeată se va întreba [oare] ‘Din ce lemn e făcută săgeata? De la ce specie de păsări provin penele? Ce artizan a fabricat-o Acest artizan este un om de treabă sau un ticălos? Câţi copii are?’ ? Cu siguranţă nu. Prima sa grijă va fi să-şi smulgă săgeata din piept.

Dacă, atunci când o emoţie dureroasă ne izbeşte în plin, ne petrecem timpul cercetându-i cauzele, avem toate şansele să-i permitem să se amplifice. Cel mai urgent este, deci, să o privim în faţă, izolând-o de gândurile cotropitoare care o acutizează. Am văzut într-unul din capitolele anterioare că fixându-ne pur şi simplu privirea interioară asupra emoţiei însăşi, aceasta dispare încetul cu încetul, ca zăpada sub razele soarelui. Mai mult, odată ce forţa emoţiei a scăzut, motivele care au declanşat-o nu ni se mai par atât de dramatice şi vom avea, astfel, şansa să ieşim din cercul vicios al gândurilor negative.” (pp. 277-278)

Matthieu Ricard, Fericirea. Un drept cu care ne naştem, o cale de a-l valorifica, trad. rom., Editura IRECSON, 2007.

https://elisabetastanciulescu.ro/2012/01/nu-ti-controla-emotiile-negative-foloseste-le-sociologie-aplicata-la-inteligenta-emotionala/?fbclid=IwAR20T6N20rQBg9ZgcWmLkw6rff9OpXwnsb9xAqX-Or_dne0OuEcIn5fbhZY