Ultimul vis al Monei

 

Ultimul vis al Monei - Ivone Scărlătescu

 

Camera-i rece, 

Doar eu sunt foc și gheață

Lucidă, 

Fără tristețe, 

Fără vaiet.

Îndoiala? Nu, nu e îndoială!

Neliniște? Nu, nu e neliniște!

Atunci ce mă scurmă famelic, alimentându-mi durerea?

Oare certitudinea poate să doară în așa hal? 

Oare cuvintele rugăciunii pot arde? 

Căci încrederea picură în fiecare rană, 

în fiecare vânătaie, 

în fiecare  pumn primit în burtă,

în fiecare batjocură.

 

E doar putregaiul cenușiu al frământării pentru tovarășele mele!

Dintre aceste ziduri, ochii mei cernesc

Și închisoarea, și santinelele, și turnurile 

Și orașul, și piața aceea unde se înalță deja spânzurătorile.

Și ... disperarea celor dragi.

 

În celulă, 

Doar zâmbetele fețelor tumefiate leagă tăcerile dintre noi,

Ochii noștri își transmit încontinuu: ”Să nu ne frângă aripile, să nu ne frângă, 

... să nu ne înfrângă ...

Universul mi se uită pe fereastră

Niciodată sătul.

Pâlpâie zorii,

Aici, nimeni nu doarme

Nici stelele, 

Nici chinurile,

Nici misterele.

Sufletele ni s-au adunat în ochi, picurând preaplinul.

Mă cuprind zorii! Albi!

Peste turbații mei călăi,

Cufundați în noaptea inimii,

Bulboane de emoții,

Sparg labirintul uitării,

Și-un val de iubire ne inundă.

Așa apar germenii biruinței!

 

Prevăd; călătoria noastră începe c-o moarte. 

Peste podul de timp, vă văd! 

Voi, pretutindeni.

 

Pretutindeni...

.

Mereuuimirea

 Mereuuimirea

Nimic nu-ți aduce o bucurie mai mare decât uimirea autentică în ochii unui copil. Ochii cât cepele, ceva neîncredere în căutare lor, un cap un pic înclinat și acel moment ce face declicul în mintea cea crudă, după care sar pe tine cu întrebări.

Ieri am povestit mult și aceștia (vezi foto) au fost cei mai mici și atenți ascultători ai mei. Poveștile mele vin din alt timp dar a fost extraordinar să le aducem în prezent împreună. Am în mână o carte care are o poveste despre plictiseala regală și cum a fost combătută dar și despre gustul și mirosul lipiciului de altă dată. Am în spate 3 vitrine pline cu alte multe cărți și care de aici încolo vor fi citite/răsfoite de copii și profesori. Am adus de acasă niște nimicuri, o farfurie ceramică cu o figură regală, un ceainic și o sticluță, ambele de argint care au fiecare mai bine de 100 de ani și i-am lăsat pe copii să le desfacă, miroasă și pipăie. Îmi aduceau aminte de mine, în podurile copilăriei. 

De data aceasta ”muzeul” a venit la ei în școală. Am inaugurat o expoziție unde au fost expuse în primul rând câteva din obiectele personale ale Reginei Maria. Unde? La Colegiul Reginei Maria din Ploiești. Colegiu care în următorii ani va împlini 100 de ani de atestare. (PS: Pe la începuturi a fost Școală de țârcovnici, pun pariu că nu știați. Așa că am avut și eu ce învăța!)

Dintre obiectele expuse, pe mine m-a dat gata o pictură: cei 5 crini regali și o cruce celtică. La Pelișor, am citit mult despre modul în care picta Regina Maria, cum dilua culorile ca ele să se întrepătrundă, cu câtă minuțiozitate și acuratețe așternea flori pe hârtie. Această acuarelă e coperta principală a programului celor două concerte de dans susținute de balerina N. Trouhanowa, în scop de caritate. Banii adunați erau dirijați spre Societatea Materna  de sub înaltul patronaj regal.

Pe elevi (mai ales pe băieți), i-a impresionat carnetul original de conducere al Reginei Maria. Permisul a fost eliberat încă din 1909 și Principesa Maria, îl folosea când avea posibilitatea să călătorească și să șofeze singură. Adică nu în România. (Permisul a fost eliberat de Touring-Club-ul german, filiala din München, în anul 1909. Maşina pe care o conducea principesa, după cum reiese din datele cuprinse în permis, era un Mercedes, model 35 H, număr de fabricaţie 5060, serie a motorului 7798. Principesa Maria este una dintre puţinele femei care au străbătut, la acea dată, Germania la volanul unui automobil.)

Cu cei mari am povestit despre Constituția României din 1923. Acum fix 100 de ani. Cea mai liberală, democratică și modernă Constituție europeană la vremea aceea și pe bună dreptate cum spunea unul din profesori, Constituția la care se fac referiri și azi.

 
Apoi am trecut la povești și locuri pe care le cunosc și ei, așa ca între ploieșteni: adică Bulevardul cu castani. Le-am spus cum acum 130 de ani, un băiețel pe nume Nicu (bunicul meu patern), auzind că vine Regele a fugit de acasă chiar în ziua inaugurării  Statuii Vânătorilor decis să ”dea și el mâna cu Vodă!” Și cum văzând aglomerația s-a urcat într-un castan ca să privească parada. Pentru mine era evident că nu era singurul din copaci dar nu știu dacă nu era cel mai mic).

A urmat o întrebare promptă de la piciului cu ochelari rotunzi din fața mea (clasa a III-a): ” - Cât de mare era castanul? Acum merg să-l văd” 

După care decis, se îndreaptă spre ieșire trăgându-și colega de mână: ”-Eh, hai cu mine, eu știu povești mai de groază decât asta!    

:)

Ieri, de fapt nu eu am fost protagonistul și nici beneficiarul ci doar povestitorul din spate. Importante au fost conferința susținută de admirabila dna Georgeta Filitti despre ”Regina Maria, o femeie înaintea timpului său” și colecția particulară cu obiecte personale ale Reginei Maria a dl. Wargha Enayati.

 

Pledoarie ...

 

 

 ...pentru muzică și poezie.

 

Observ că oamenii pun mai mult accent pe interpretare (prodigioasă, extraordinară, cunoscută) decât pe ascultare, grăbiți cum suntem, superficiali cum suntem. Și mai mult pe ”ce” ascultăm decât pe ”cum” o facem.

 

Însă dacă mergi pe varianta spusă de mine, întrebarea e: ”Cum ascultăm și cum o facem punându-ne toate simțurile și simțirile în alertă?” 

 

Oare te lași în voia cuvintelor sau sunetelor? Ai curajul acesta? Ai încredere că o să capeți sensibilități nesesizate până acum? La fel ca în cazul unei rugăciuni, simți cum se formează un spațiu anume, locuit de sunete sau cuvinte și locuit de clipele de tăcere dintre ele.  Ne atinge,  se contopește, se topește dându-ne o altă dispoziție, o altă încredere, ne dezvăluie o altă partitură a întregii noastre vieți? Scrijelește, cicatrizează, formează o sensibilitate aparte și într-o formă neexplicabilă face ordine și face curățenie interior?

 

Dați-vă voie să ascultați versuri și muzică, ca unul dintre cele mai frumoase lucruri întâlnite în viață.

 

 

.

Regenerabilă? Până când? Până la primul Panettone!

 

 Ce Dumnezeu? Măsor a doua oară. Din nou 53. Centimetri. Dar aveam 55? Merg la șifonier și verific măsura care încă îmi mai apare pe ultima pălărie cumpărată: numărul 55, clar! Mi-a scăzut circumferința capului! Cu creier cu tot? S-a dizolvat sau s-a netezit?

Prietena mea care s-a apucat să tricoteze îmi face o beretă. Roșie. Are și ea una. Vom fi ca-n filmul cu ”Beretele roșii” pe care-l vedeam în copilărie la Cinema Muncitoresc. Roșu evident este ”scarlat” adică, o nuanță mai închisă; un pic mai stacojie. Iar modelul e acela tip ciupercă sau ”pleașcă lăsată pe o parte”. I-am cerut bentiță mai lată, să-mi protejez urechile, mai ales pe cea dreaptă și bleagă. Așa că după întâlnirea noastră vin acasă, chitită să nu uit și mă măsor. Fac asta în fața oglinzii. Îi trimit ”citirea” repede pe whatsapp apoi rămân gânditoare în fața oglinzii, cercetându-mă. Înțeleg să scad în înălțime. Verticalitatea mai pierde în bătălie cu gravitația fie că se numește tasare fie că vine de chestii legate de vertebre, mereu dureroase. Dar să mi se micșoreze diametrul craniului nu văd cum? Altfel ar fi de rău, bănuiesc. Probabil că e de la scăderea în volum a părului? Eh, așa-mi trebuie dacă îl vopsesc/vopseam tot timpul! Părul el, mai pică, se mai rărește. Vopseaua mea recentă migrează lunar de la arămiu strălucitor (culoarea coniacului), a nemțoaicelor redegiste pe timpuri la solar către un portocaliu spălăcit. De clovn. Iar părul de revoltă, se pare că plecă. Ca „stil” acum am trecut la tunsorile care ”subțiază fața”, adică la cele, spun coafezele, care stau bine celor de 60 + și care îmi redau ”încrederea în mine/sine”, pentru că ”radiez îndrăzneală și-mi scot în evidență atuurile”. Atuuri, care va să zică! Mie tunsoarea asta îmi face capul mic, semăn mai degrabă cu un arici zâmbăreț; perciunii par ei „șic” dar părul e prea filat parcă se și împuținează ca atunci când cer eu special să-l tundă ”pierdut” ca să nu-mi fie cald. Bun dar eu cer așa ceva vara, când transpirația, îmi inundă ceafa și spondiloza pur și simplu mă pândește în orice încăpere cu aer condiționat, nu în plin ianuarie ca acum. Deci las 53 cm. și mă calmez. Fără jenă și fără sperieturi. Poate e din cauza centimetrului de croitorie, altfel desenat, mai economicos.

Rămân în continuare în fața oglinzii. Unele aspecte ale îmbătrânirii sunt pline de mici semne pe care nu le observ zi de zi. Dar niciuna, sunt conștientă, nu este nici surprinzătoare, nici aducătoare de rușine și totuși când am timpul de a le observa, la rece, au puterea de a mă șoca. De fiecare dată. Nu observasem nimic pe anul asta până nu m-am văzut într-o vitrină, din Centru. Să vă spun: mi s-a întâmplat chiar ieri la Galeriile Ploiești, acolo unde este Cazinoul de lângă H&M. Vă atenționez ca să nu treceți pe acolo adânciți în gânduri și cu privirile duse, fix pe geamurile mate. Ei bine, la mine preț de o fracțiune de secundă doar ce m-am uitat în vitrina Cazinoului și nu m-am recunoscut. Ba chiar mai rău, după aceea m-am întrebat: ”Cine e aia?” Cum ziceam, astfel de momente au încă puterea de a mă șoca. O privire critică a paznicului de la cazinou, îmi spune că semăn cu un cocor cu coroana încrucișat cu un curcan curios, miop și cu gușă gureșă...

Așadar ca să nu mă deprim în astfel de momente, îmi imaginez că sunt un proiect. Pentru că obișnuința de a lucra cu proiecte, mai ales cu cele bune mă fac să mă concentrez interior. Stau chiar în fața oglinzii și încep cu o evaluare serioasă a plusurilor și minusurilor mele, urmată evident de stabilirea unor obiective. Evident realizabile. :) Dorința mea este ca anul acesta să mă reinventez. Ăsta e un cuvânt la modă. Mai degrabă să (mă) verific dacă mai sunt regenerabilă? Măcar cât de cât fiabilă. În revistele și linkurile online astfel de proiecte sunt cu duiumul. Ați văzut? Eroinele de acolo îți împărtășesc cu voce suavă, educată și cu un entuziasm plin de bun simț cum au depășit toate obstacolele care sunt foarte grele față de situația ta; după care îți spun cât de lesne se pot reinventa. Mă mire de fiecare dată postura lor impecabilă chiar și când sunt unde peste tot cu Voltaren. Apoi, ele au întotdeauna câte o eșarfă de cașmir (pe care o ador) peste hainele pastelate, bine călcate, o dantură perfectă și strălucitoare și părul coafat la perfecție. Stau picior peste picior în bucătăria lor modulată, imaculată care are o culoare liniștitoare, fie ”gri porumbel” fie ”vernil culoarea orzului” sau în living-ul lor plin de flori, cu canapele de creton înflorat și buchete mari de trandafiri aranjați impecabil. Doamne, cât de minunate sunt bunicile din reclame.

Eu stau în baia mea minusculă, inundată de vecini. Ca să am spațiu las ușa deschisă. Nici ea și nici eu nu arătăm impecabil. De când mi-am schimbat becurile cu filament, cu cele cu leduri (economice) știu că ceva la lumină e greșit. Lumina mea din baie e demascatoare. Poate fi folosită la interogatorii sub tortură. Bănuiesc că nu am înțeles încă cum e cu ledurile și lumina naturală.

Primul lucru care mă obsedează este după cum ați și înțeles activitatea mea foliculară. Părul adică. Cel din cap e scurt și puțin, în paralel cu părul de pe picioare care se pare că în sfârșit crește și el mai încet. Măcar asta e de bine nu? Dar firele în surplus care mă sâcâie cel mai tare s-au mutat undeva la mijloc, adică în bărbie și pe gât unde răsar cu ticăloșie. Sunt la fel de încăpățânate precum buruienile. Țepoase și văzute în lumina rece a băii, îmi imaginez că neextirpate la timp vor deveni o barbă ce se vrea tribut bărbii grozav de stufoase a lui Nicolae Iorga. Lumina mea din baie cu toate că e ”rece” e oarecum blândă cu orgoliul meu. Prea blândă îmi dau seama la evaluare și acest lucru combinat cu scăderea vederii, pardon a acuității mele vizuale, pare să fie un avantaj. Eu nu mă percep așa de critic precum bodyguardul din Centru. Parcă fața mea nu arată tocmai rău pentru anii mei. Înțelesul ăsta, vă zic este un șiretlic pentru susținerea stimei mele de sine. Tactica respectivă mi-a prins bine când o puneam în aplicare la 39 de ani, 49, chiar și 59 dar la vârsta care începe cu 6, deja nu prea mă mai ajută. Știu și chiar îi suspectez pe cei care îmi spun că sunt ”înfloritoare”. Dragii de ei, se simt datori să mă complimenteze. Până la urmă nu pricep ei că măgulirile de acest fel sunt unul dintre lucrurile cele mai nesuferite alături de complimentul etern că am slăbit când e evident că nu s-a întâmplat o așa minune. Mă uit atentă la bărbia mea. Dublă. Îmi netezesc ușor cu stânga pielea gâtului. Parcă aș vrea să mă sugrum. Număr alunițele și micile pete pigmentare. Hmmm, pete care parcă nu erau acum o lună acolo. Apoi cu degetele mari îmi adun pielea de sub bărbie și cu arătătoarele îmi ridic pielea din cele două riduri (adevărate șanțuri) de pe o parte și de alta a gurii și le duc spre spate. O clipă, doar o clipă, fața mea de la 18 ani mă privește iar. Zâmbitoare. Visătoare.

Zona ochilor nu are prea multe riduri. Dar are cearcăne. Azi sunt accentuate ( da, știu, citesc prea mult noaptea). Și totuși de fiecare dată mă felicit că nu sunt mai fumurii decât sunt și asta pentru că nu am fumat prea mult și uite acum, asta da răsplată! Totuși cele două rigole de la ochi, pe care le numesc riduri de expresie, există. La fel și cele două paralele dintre sprâncene, cele ale încruntării. Hmmm, apoi, vin pleoapele lăsate. E un termen pentru asta: ptoza palpebrală. Adică de ce nu le zice cu adevărat pleoape lăsate și ne pune să memorăm latineasca chirurgicală. Pleoape căzute, sunt moștenite din familie. Se tratează dacă vreau să mai pun fard pe pleoape. Deocamdată nu-mi pasă de ele. Mi le ascund de după ochelari. Ah apropo, oare unde mi-am lăsat ochelarii? I-a văzut cineva?

Sprâncenele au început și ele să se rărească și sunt inegale. O crestătură de demult a rărit locul ca o pajiște unde a întors tractorul. Și zău, au făcut mătreață. Cică, spun specialiștii nu mă ”port delicat” cu scalpul. Scalpul sprâncenelor există? Problema e că așa strâmbe îmi dau un aer supărat și posac chiar și când sunt senină.

Mi-ar plăcea pe undeva să am fața blând ridată, în rețea fină, a bunicii mele. O frumusețe naturală, neprelucrată cumva familiară cu a mea, acum. Probabil voi îmbătrâni la fel, îmi spun. Mi se umezesc ochii gândindu-mă că nu pot compara figura mea de acum, cu a mamei. Am deja cu 10 ani peste momentul când ea a murit.

Pielea mi-e ca o hârtie de copt unsă cu unt, un pic translucidă, un pic creponată, cu adaos de cuperoză că deh tensiunea trebuie și ea să se arate în obraji. Mă gândeam că nu cu mai mult de 7 ani în urmă pomeții mei aveau aspect de măr mai ales când roșeam și roșeam repede și buzele pline aveau catifelarea petalelor de trandafir. Îmi vin în minte minunatele descrieri biblice cu fete cu obrajii de culoarea rodiilor. Până la urmă am noroc că pomeții mei, în combinație cu gușa care momentan e în ușoară retragere, nu îmi dau o formă a pomeților care să mă asemene cu un popândău care-și ascunde, în cavitatea bucală, o bună provizie de nuci, în bucile obrajilor. Toate încrețiturile astea până la urmă se acoperă cu fond de ten și creion corector.

Reinventare îmi zic plecând din fața oglinzii? Cu o ultimă privire galeșă eu, mie, mă fac că nu-mi aduc aminte de Panettone-le care stă ispititor la o mână distanță de cum ies din baie. Ca o adevărată cutie a Pandorei. Oh, Panettone, Panettone cum mă strigi tu pe mine ispitindu-mă!

Controlează-te Ivone! Controlează-te!

 

.

Dacă vrem să ne schimbăm viitorul trebuie musai să cunoaștem trecutul (I)

Uneori ne pasă dar de cele mai multe ori nu dar dacă vrem să ne schimbăm viitorul trebuie musai să cunoaștem trecutul, altfel strămoșii ne dor :)

Credem că în timp de război, oamenii stăteau în adăposturi, sau la cozi, sau în tranșee, negrii de supărare și mereu încruntați. Credem, ne imaginăm pentru că de fapt nu știm.

 

Nu știm să ascultăm, nu știm să înțelegem. Nu știm să punem cap la cap istoriile mici cu istoria mare. Și apoi să aducem totul la înțelegerea noastră de azi, de acum.

 

Uneori ne pasă, uneori nu ne pasă dar dacă vrem să ne schimbăm viitorul trebuie să cunoaștem trecutul, altfel strămoșii ne dor :)

Credem că în timp de război, oamenii stăteau în adăposturi, sau la cozi, sau în tranșee, negrii de supărare și mereu încruntați. Credem, ne imaginăm pentru că de fapt nu știm.

Hai să vedem ce făceau ploieștenii pe atunci adică cu numai 80 de ani în urmă:

”Panem et circens” (pâine și jocuri), așa strigau cei vechi în timpuri critice, ne spune domnul Dimitrie Borgeanu, în ziarul Tribuna (noiembrie 1942). Ziar Cenzurat spun autorii.

(...) Plătesc mese scumpe la restaurante, se îmbracă luxos și se vaită. Se jeluiesc tot cei care au. Tot aceia sunt nemulțumiții timpurilor de astăzi. Plătesc vinul cu 250 - 300 lei kilogramul, vorbesc numai de milioane, de ți se strânge pielea pe tine când auzi și pe urmă trec la văitate și la criticat tipurile... și în vremurile acestea de sălbăticie în aruncarea banilor au făcut pe restauratorii principali din Ploiești să aducă artiști și artiste cântărețe și cântăreți din cei mai de seamă din București, plătindu-le pe seară exact cât o leafă lunară întreagă de funcționar public.

 

Foto 1 Ziarul Tribuna nov 1942

Foto 2 Dra Sila Ionescu pozând în haina ei nouă de astrahan, înainte de logodna din același an ( fotografie datată feb 1944)

 

 

Povestea și cititul ca ritual

 

E foarte important să ne/să vă ascultăm povestea. Povestea noastră nu se aseamănă cu povestea altuia, pentru că vorbește mai mult despre tine decât despre personaje. E un moment de cunoaștere. De aceea Jaques Salomee spune că mereu avem mai multe versiuni ale aceleiași călătorii, ale aceleiași vieți trăite împreună. Câte una pentru fiecare individ. Câte una de fiecare dată când e repovestită.

E important să ne dăm timp mai mult mereu, apoi să ”rumegăm” (ruminăm ) poveștile. Și acestea seamănă cu frunzele unui copac. Frunzele fiecărui an sunt pe de-o parte diferite și totodată la fel ca cele din anii precedenți. Dar prin povești creștem. Cei care rămân fixați în povești de fapt nu-și doresc să crească.

Povestea e un ritual secret, învățat din anii când părinții ne citeau seara în primii ani ai copilăriei. Nu-l respecți e pierderea ta, nu ai cum să ajungi la aroma personală a sufletului ... Povestea e și un moment visceral dacă nu-l înțelegi .... parcă nu ai cum să trăiești din plin.

 

 

Din biblioteca mea afectivă nu lipsește cartea lui Karl May. Sigur, am avut un moment de mare dezamăgire când am aflat cum a scris Karl May cartea. Ei bine, eu față de el am ajuns pe Continentul American, într-un sat de indieni. Prima națiune cum este ea denumită acum, cred că experiența cea mai importantă a fost experimentarea câtorva obiceiuri ale indienilor. Să le mănânc mâncarea, să mă rog cu rugăciunile lor, să stau într-un cort, imaginându-mi viața în comun cu alte 10 familii, atelierul de făcut bărci/canoe originale, prepararea vânatului, pescuitul în Marile Lacuri și regulile de bună vecinătate între triburi....

Nu pot spune că acolo, într-un muzeu/sat cu aer liber, nu m-am lipit de vechile mele informații din ”Winttou”, o carte recitită de peste 15 ori . În vara aceasta am recitit-o/răsfoit-o, povestind cu nepoții mei. Mi s-a părut fără savoare, plină de fanfaronadă dar pe ei i-a încântat povestea. Uite așa m-am bucurat, fără să vreau și de bucuria mea de la cei 10 - 12 ani (vârsta lor), când o citeam pe ascuns... Și acum îmi aduc aminte febrilitatea și mersul la Cinematograful Muncitoresc, zilnic, în vacanțele când era programat filmul.

”— Dar pe tine, care-i eşti dascăl, totuşi te-am prins.

— Mă rog, m-am lăsat prins, aşa, ca să mai treacă vremea. Doream să petrec cîteva zile în mijlocul vostru; doar ştiți cît vă iubesc, dacă nu mă -nşel.

Va să zică, v-ați dus degeaba pînă acolo, crezînd că Winnetou cu apaşii lui şi cu Old Shatterhand or să se ia după voi. O prostie ca asta n-am mai auzit decînd sînt! Acum vedeți şi voi că v-ați greşit socotelile. Uite că n-au căzut în cursă şi nici nu aveți habar unde se găsesc. Bănuiți c -o ştiu eu. Ei bine, îți spun cinstit: ştiu!

— Atunci, vorbeşte!

— Pshawl Ai s-o afli foarte curînd fără să vorbesc eu, căci...

Fu întrerupt de nişte strigăte puternice. Din păcate, nu le înțelegeam tîlcul, dar sunau ca o alarmă dată pentru prinderea unui fugar: Puneți mîna pe el, puneți mîna pe el! După care auzii şi numele l ui Winnetou.

— Vezi unde sînt? Auzi? Izbucni Hawkens, în culmea bucuriei.

Unde sînt Winnetou şi Old Shatterhand? Au sosit! Au şi sosit!”

 

 

În fotografii: Meniul de la Restaurantul cu bere (nonalcoolică) din ace de brad, supă de floarea soarelui ( bleeah!) și bizon și căprioară (friptură și cârnăciori)... tras cu harponul la țintă și rugăciuni. Nu, nu am fumat ”pipa păcii” și nici nu am consumat ciuperci halucinogene, două practici obișnuite ale huronilor...

 

 

Catifeaua și mătasea

 

 Aceasta este o mostră pentru costumele bărbătești după 1760 și a fost brodată între 1800 și 1815, cu mătase, pe catifea de mătase. Când eram mică mă fascina catifeaua. Și am rămas cu o plăcere imensă să o port mai ales dar și să o văd purtată. Iar culorile ei, cele tari grena, albastru intens, negru sau cele ”prăfuite„ vișină putredă, nisipiu, verde brotac sunt o mare bucurie pentru mine și azi. Catifea, nu pluș. 

 

Iar într-o zi din 1992 am intrat, în Italia, în primul magazin cu covoare persane. Covoare originale. Fascinantă tehnica, fascinantă călătoria aceasta în lumea țesătoarelor, migalei și a cromaticii. A poveștii fiecărui covor în parte. Să te așezi pe un teanc de covoare persane și să asculți povești, mă duceau inevitabil în lumea Șeherezadei.

Mostre ca acestea de mai jos (sau sus) au fost create pentru a fi prezentate clienților potențiali care răsfoiau albume și apoi solicitau modificări dacă era cazul de model, culoare sau tehnică. Între 1760 și 1815, Franța a fost epicentrul incontestabil al lumii, în modă europeană iar atelierele profesionale de broderie de acolo au produs o gamă amețitoare de modele viu colorate și foarte decorative - o componentă cheie a vieții unui bărbat european de clasă superioară din sec al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Acum s-ar crede că a purta o astfel de haină înseamnă efeminare.

Și da, o ultimă poveste auzită în familia mea, legată de pânzeturi și care stă la loc de cinste între amintirile mele pe lângă cea în care familia mea a crescut ”viermi de mătase” în anii 50. Când mătușa mea, sora mai mare a tatălui, a plecat la București, să-și pregătească trusoul, negustorii bucureșteni, i-au spus că nu sunt la fel de aprovizionați (asta se întâmpla în preajma celui de-al doilea război mondial) ca cei din Lipscanii Ploieștiului. Așa că s-a întors fără prea multe cumpărături din București. Acum gândindu-mă bine cum au evoluat lucrurile în preajma războiului, nu sunt sigură dacă asta înseamna că ploieștenii aveau furnizori mai mulți sau doar că provincia avea încă rezerve nevândute, dosite sau păstrate, de materiale de bună calitate. 

 

Azi am călcat câte ceva, pentru mine asta e o treabă rară și care mai păstrează nostalgia de a nu arde materialele. Așa  mi-am dat seama ce dor îmi e să mai ating ”o catifea” sau o ”mătase naturală”... și să înțeleg ce înseamnă ”scarlat” acea țesătură, postav colorată în stacojiu. O negustorie cu care primii mei strămoși au venit în România și Ploiești.