miercuri, 29 noiembrie 2023

Lisi - Pasteluri

Azi am găsit poeziile din tinerețe ale tatălui meu


Eu, despre mine

- visuri- 

S-ajung poet visam cu-ardoare,

Iar opera-mi nemuritoare

Citind-o mai târziu mi-apare

Mâzgălitură fără de valoare.

Autorul



Casa din deal

Pe panta grea a drumului șerpuitor

Urcam în deal, la casa cu pridvor

Ce m-aștepta – bătrâna așezare

Cu dor, cu dragoste – în înserare.

 

O văd acum când ani și ani trecută –

Pustie, așteptând la cotitură

Un suflet cald și-un strop de veselie

Din ce a fost și n-are să mai fie.

 

Un cuib de cucuvaie-n foișor

De vânt s-a răscolit

Și îngrozit... -

De zborul său -  un liliac ușor

În tremur de mătase a fâlfâit...

Se-ascunde-n întuneric temător,

Și-apoi... bătrâna casă-a adormit...

 

Privindu-mă-n trecut, mă văd și sînt

Aici prin împrejur – mă joc și cînt... –

Și zeci de fapte-ncep să se înșire,

Cu oameni dragi, iviți din ... amintire!

 

Tu ai rămas căsuța mea cu vise...

În viitor cu ușile deschise...

Și-așteaptă ca prin minune să ne-învie

Cumva trecuta mea copilărie?

 

Da, casa mea din deal  a dispărut!

Și totuși mi-a zâmbit

Cînd m-antâlnit

Pe-același drum pe care m-a văzut

De-atâta ori cu gândul răvășit...

Oh câtă vreme Doamne a trecut

Și eu i-am spus căsuței, ... bun găsit!

 

Mi-am regăsit aici, altarul sfânt

Sub colbul moale spulberat de vânt

Și eu, vechi pelerin sosesc a spune

Pios, din cînd în cînd, o rugăciune.

 

Aprind în preajma ta o lumânare

Și lacrimi vărs duioase la plecare

Cînd dureros batista-mi flutură în mână

Șoptindu-ți bun, rămas casă bătrână.

 

Nu, nu ai fost castelul din povești,

Nici biciul fermecat

Când am plecat

Nu l-am avut să-l pocnesc – dar ești

Comoara ce în suflet, am purtat,

Speranță și icoană ce trăiești

În gândul meu, continuu, cît mi-e dat.

 

 ***

Ceața

Mantia albă, lăptoasă din poale

Fierbe, se-ntinde ca fumul prin vale

Urcă poteci, răsfirate pe dealuri,

Trece viroage abrupte în valuri

Cuprinde plaiuri, poiene, pădure,

Vrând orizontul întreg să îl fure.

 

A pus stăpânire pe curți și grădini,

Pe miriști și vii, bălării, mărăcini,

Luînd în primire ocoale, poiate

Pitește în pîclă drumuri și sate

Cu oameni și case, biserici, livezi

Ca-n altă lume deodată te crezi.

 

Cortina cu stropii ei fini și reci

Magic se-agață-n văzduh peste seci,

Ceața se-nalță aproape de nori,

Acoperind însoritele zări

Aduce cu sine rele stihii

Și prin coclauri coșmar cu stafii.

 

Zici că pământul pornit-a spre cer,

Că-mprejurimea plutește-n eter

Când totul dispare, toate s-au șters

Că raiul fugit-a din univers.

Când duhuri și șoapte stranii se cern

Și pe aici e intrarea-n infern.

 

Teama de soare o-ndeamnă s-alerge –

Scăparea ei este în umeda-i lege.

Cu spaimă se-ntoarce de unde-a venit

Și ceața își simte obștescul sfârșit

Pierzându-și puterea și albul veșmânt

Pulberi de apă purtate de vânt.

 

Din caierul ceții scame-au rămas

Prin vaduri, văioage, trupul și-a tras

Lasă în urmă pe unde-a trecut

Lacrimi jilave din care-a țesut

Povestea ei scurtă, marea idee

Să-și facă trenă din curcubee. 

 

 ***

Ceața

 

Dimineața

Sus pe deal

Imens voal

Alb de ceață

Dă aspect ireal.

 

Văi în spume

Cresc și scad

Fierbe lume

Și cât vezi crezi că-i iad.

 

În mișcare

Strop cu strop

Fără scop

Ceața-mi pare

Albă mare-n plin potop.

 

Din natură

Până-n zări sat, cărări

Dispărură

Nu există depărtări!

 

Ca din nouri

Dinspre sat

Un lătrat

În ecouri

Se aude înfundat.

 

De aproape

Voci se cern

Și-se aștern

În reci șoapte

Ca scăpate-s din infern.

 

Clipe sumbre

Pomi răsar

Și dispar

Șterse umbre

Figuri stranii de coșmar.

 

Vagă pată

Prin vecini

Oameni, câini,

Ca de vată

Parcă zboară-n înălțimi.

 

Ca în basme

-n jur plutesc

Nefiresc

Zmei, fantasme,

Ce-n văzduh se risipesc.

 

Crezi că-s glume?

Vezi și taci

Ce să-i faci? 

Nu poți spune

Dacă ceața are draci.

 

***

Zmeu

 

Vântul bântuie afară

Și s-a întețit spre seară

Gerul s-a mai înmuiat

Mari și grei încep să cadă

Pe pământ fulgi de zăpadă

Alb covor imaculat.

 

Peste case, glugi și șure

Pe-ntreg satul, pe pădure

Sonde și pe dealul tot

Iarna s-a ivit bogată

A-mbrăcat haina de vată

Și căciula de omăt.

 

Viscolul stîrrnind arpegii

Bate ca de mama legii

Și-un cățel cu aprig glas

Furios, lătra-n neștire

Când mai gros, când mai subțire,

Fulgul ce-i pica pe nas.

 

A simțit că îl încearcă

Un fior de frig și părea

A cam dat în tremurat

Către poartă se repede

Că pe-acolo sigur crede

Iarna-n curte a intrat.

 

Linge fulgii, și-i miroase

Constatând că nu au oase,

Dar ce-ar fi n-are habar

A privit atent cățeaua

Dar nepăsătoare reaua

Moțăie fără habar.

 

Negăsind răspuns se-ncurcă

Și nehotărât se culcă

Tot foindu-se-n coteț.

Iar a doua zi, devreme

Dovedind că nu se teme

Și că e cățel isteț,

 

Tăvălind  nămeții, sare

Arătând că e în stare –

Dacă cei din jur ar vrea

El la fugă o să pună

În scurt timp, o săptămînă

Iarna asta rea și grea.

 

Zmeu la coteț se-ntoarce

Și observi că n-are pace

Iernilor le-a pus gînd rău

Dar își face socoteala

Să amîne răfuiala

Până când va fi dulău.

 

Primăvara, vara, toamna

Ce nevoie e de iarnă

Cu timp aspru și geros

Cu un prăpădit de soare

Și cu alba ei ninsoare

Pentru cîini, nici un folos.

 

Face planuri să păzească

Iar la anu... apoi cască

Si-acum adormi buștean

Iar cățeaua îl privește

Și-n gând scuze îi găsește:

-          Ce să-i faci? Cățel de-un an!„

 

 

Drumul

 

Normal este atunci când mergi

Pe unde pui piciorul să alegi,

Sigur și atent,

Iar drumul cât ar fi de greu

Să îl străbați cu fruntea sus, mereu,

Constant dar sigur și prudent.

 

 

Dar nu privi doar în pământ

Și vezi că-n jurul tău atîtea sînt

Ce-nving sau pier

Și merită a fi știut

Și cercetat, demn de reținut –

Să nu te-afunzi într-un ungher.

 

Vezi dacă ținta ce-ai ales

Nu și-a schimbat cumva din înțeles și conținut.

De-i bine, înainte mergi

De nu ai timp, să schimbi și să alegi cît drumul este la-nceput.

 

Să ai curaj și să privești

N-ai nici  un înțeles  să te-amăgești

Cu tine demn

Să fii chiar dacă-ți este greu, 

Cinstit, să mergi pe drumul tău mereu

Și nu uita acest îndemn.

 

Focul

 

Pământul s-a ascuns în noapte

Sub cerul plin cu nori de stele

Iar luna  după deal departe

Porni cu gândurile mele.

Și braț la braț, păduri străbat

De parcă nu își află loc,

Apoi tăcute-n poartă-mi bat,

Să stea cu mine lîngă foc.

 

Eu scrum în jar cu o găteajă

Și-n glugă pun vreascuri uscate,

Se întețesc flăcări de vrajă

Ce nasc scântei învolburate

Trăsnesc tăciuni aprinși pe rînd

Și limbi de foc spre cer se-ntind,

Iar beznele din jur curînd

Spre tainițe le văd fugind.

 

Nici un zgomot nu-mi parvine

Și nici-o altfel de mișcare,

Luna surâde lângă mine

Dar gândul nu a fost în stare

Ca s-a prins, privind în jar

Și arde-acum în vîlvătăi

Ca doi tăciuni, scânteie clar

Asemenea cu ochii tăi.

***

 

La cascadă

 

În munți sub cușma de pădure

Ce se întinde-ndepărtare

Sub piscuri amețitoare

Oglinda lacurilor pure, sclipitoare

Se-nșiră adunate-n cale

De izvoare

Ce-n valea adîncă

Se prevale

Din stîncă-n stîncă,

 

Într-o feerică cascadă

Cu trene lungi diamantine

Cu stropi de-argint, voaluri sublime

Din fir de vis tors în zăpadă,

Pulberi fine,

Peste prăpastia aruncată

Ce se ține

De-un vârf de munte suspendată,

O albă punte.

 

La baza stâncilor își sapă

Rîul scăpat din încleștare -

O liniștită adăpătoare,

Unde vin ciutele la apă,

Căprioare,

De prin hățișuri ies agale

Temătoare,

Și fug în noapte

Că prin vale,

Miroase a moarte.

 

Ieșit-au fiarele la pradă

Și-așteaptă nemișcate pânde

Adulmecând în vânt flămânde

Vânatu-n gheară să le cadă

De oriunde.

Dar prins în fălci, cînd îl va strînge

Pînă unde,

Va simți în botu-i

Gust de sînge,

Și... asta-i tot.

 

***     

 Peștera

Izvor cu apă cristalină

Șoptind poetic și discret,

Vrăjește raze de lumină

Și doine-n foșnet de brădet

Ș-albastrul cer, ducînd în vale

Să le păstreze-ntr-un sipet,

Împodobind ascunse stânci

În taina peșterii adânci.

 

Acolo unde el își sapă –

Din timpuri vechi ascuns făgaș

Prin galeriile cu apă

Neprețuitul său lăcaș

Cu săli enorme și-ncrustate

De naturale nestemate,

Unde n-auzi nici voci, nici pași

Doar picături ce bat solemn

În toaca timpului etern.

 

Acolo-s suspendate

Pe netezi stîlpi de stalactite

Și-n luciul apei înghețate

Comori de veacuri împietrite

Atîrnă-n candelabre grele,

În draperii și în dantele

Iar orgi cu note amuțite

Tăcerea cântă-n infinit

Într-un concert neauzit.

 

Dar când în grotele tăcute

Se aprinde o lumînare

În străluciri nemaivăzute

Ca-n basme-n peșteră răsare

Din adâncimi întunecate

Pe-un cer de pietre prețioase

Un univers întreg apare (plin de odoare)

De stele ce se-aprind și mor

În apa micului izvor.

 

Scăpat de-a stîncilor strînsoare,

Dar fericit și zvăpăiat,

Se lasă mângâiat de soare 

Pornind agale în spre sat

Și-n murmur oamenilor le spune

Că tot ce-i mai frumos pe lume

E-ncîntătorul său palat – 

Mai minunat ca orice vis

Din subteranul paradis.

 

***  

Escaladă alpină

 

Cu tehnică, curaj și cu elan,

Trei tineri ce spre-nalte zări pornesc,

Având pitoane coardă și-un ciocan

A munților trasee cuceresc.

 

Capul de coardă se-avântă ușor

Secunzii, mai jos filează urgent

Și uite-i pe stâncă, lângă nor –

Și traversarea-i făcută atent.

 

O regrupare. Iarăși lucrează

Și o surplombă le-apare-n drum;

Trec printr-un horn agili ramonează

Of, ce obstacol! Iată-i acum

 

Deasupra în creastă învingători!

Ce văd, ce simt? E greu de redat

Privesc adâncimea cutezători

Zâmbesc fericiți, pe umeri se bat.

 

Privește-i! În abisuri coboară.

Felini, grațioși - se-ndreaptă spre țel

Și-n salturi mărețe ei zboară

Și-au ajuns!... au ieșit din rapel.

 

Nedumerit la ei continuu privesc

Curaj, cutezanță de dîrz alpinist

Să am ca al lor desigur doresc.

Dar e doar un vis că eu sînt … turist.

 

Dar nu, nu se poate! Voi încerca

Și-acestă fi-va-mi de-acuma un crez

Voință-am și eu. Putea-voi urca,

A zeilor culmi să escaladez.

 

Când va fi visul acesta-nplinit,

Voi zidi din curaj și voință,

Pe-nălțimi, un altar de granit

Iar pe el am să scriu… BIRUINȚĂ.

 

 

*** 

 

La Scărișoara

 

Din cînd în cînd, un trecător

Apare pe cărare

Cu pasul greu, șovăior

De anii ce îi are.

 

Cu mîna-n zare-l vezi scrutînd

Poteci de-abea văzute

Dar el le poartă vi în gînd

Din vremi de el știute.

 

Când  într-o zi ca și acum

Plecat prin toată țara

S-a odihnit de-atâta drum

Aici, la Scărișoara.

 

O! Iarăși vi să vizitezi –

A câte-a oară-n viață,

Podoabe reci și să visezi

În peștera de gheață…

 

Cobori pe trepte în adînc

Și-avenul negru tace.

Doar tu, cu tine sub pământ

În liniște și pace.

 

Și-n lumea-acesta de cleștar

Chiar gându-i ton de bucium

Dar se acordă-n mod bizar

Imensului său zbucium.

 

Privește parcă în trecut

Avenul cînd coboară

Admiră totul și tăcut

Porni spre lume iară

 

În jos se uită-ngândurat

Și-n slaba sa privire

Cred că avea cu-adevărat

Vre-o dragă amintire.

 

Iar sus a stat apoi un ceas

Pe-o stîncă din cărare

Și o porni ușor la pas

Topindu-se în zare.

 

Iar eu, în urmă visător

Privesc cu duioșire

Poteca fără călător

Ce-a devenit pustie.

 

Cândva aici am să revin

Să-l văd în gându-mi seara

Și-un bun găsit să îi închin

Oricînd la Scărișoara.

 

Sau ca și el de am să pot

Voi fi mereu de față

Și n-am să vreau și n-am să scot

Imagini prinse-n ghiață.

 

Acel drumeț cuprins de dor

A fost un oarecare

Sau poate eu, în viitor

Văzutu-m-am pe mine?

 

Sînt eu pribeagul ce-am sosit

Și ieri și azi și poate

Și-n vremea care n-a venit,

Dar care mă socoate?

 

Dar să revăd de-atâtea ori

Minunile eterne,

Voi bate drumuri și cărări

Spre peșteri și avene.

 

Cel ce nu crede nu a fost

Măcar la Scărișoara

Și n-a văzut deci n-are rost, -

Nimic din toată țară.

 

***

 

Valea Rea

 

Trena mantiei de soare

Purpurie-mbracă zorii

Sângerând în depărtare

Unde crește străpung norii

Până dincolo de zare

Coborând pe Rîul Morii.

 

Prin coclauri și tăpșane

Cu imagini pastorale

Ne-am oprit pe la saivane

Cu ciobanii la taclale

Și cu ei am pus la cale

Cum s-ajungem la cabane.

 

Un popas la Strunga Stînii

Tolăniți pe-un braț de paie

Ș-ascultând cum latră cîinii

Când prin  brazi vîntul se-nfoaie,

Înveliți cu piei de oaie.

 

Soarele din depărtare

Ne-a trezit pe toți la viață,

Iar în văi ca-ntr-o căldare

Este-o fierbere de ceață

Ce-nvrăjbită de o boare

Urcă-n munți, de dimineața.

 

Hămăit de cîini la stînă

E semnalul de plecare

La pășune turma-și mînă

Cu sarica în spinare

Un cioban ce-n tulnic sună

Cînd ajunge la ponoare.

 

Sus pe brîne alarmate

Chiar de liniștea deplină

Zeci de ciute adunate

În ciopoare stau la cină

Dispărând pe ne-așteptate

Ca scântei negre-n lumină.

 

Țapul a rămas în urmă,

Neclintit pe-un țanc apare

Și-ntr-o clipă după turmă

Printr-un salt imens dispare,

Iar imaginea se curmă,

A intrat în nemișcare.

 

Jneapănul în pâlcuri dese

Pe al apei curs se-ntinde

Iar în umbra lui se țese

Spaima care ne cuprinde

Cînd vedem urs ce iese

Și spre noi s-o ia ar tinde.

 

Noi, dăm drumul la picioare

Ce-odihnite sînt de-odată

Și-ar avea chiar chef să zboare

Spre coloana așezată

Dincolo de culmea care

N-o vedem deocamdată.

 

Cînd ajuns-am la cabana

Pe-o potecă sinuoasă,

Dezbrăcându-se-n poiană

Un cioban ne spuse: ”Lasă,

N-a fost urs, a fost o blană…

Însă fuga-i sănătoasă!”

 

 

 

 

miercuri, 22 noiembrie 2023

Pasărea de foc - Alex Stermin


”Nu doar părintele istoriei Herodot, vorbește despre existența ei, ci și mari poeți precum Ovidius, ori mari naturaliști ai lumii, cum a fost Pliniu cel Bătrân. Pe lângă operele lor lor , ea este prezentă în mitologia unor popoare care nu s-au cunoscut niciodată, ca triburile din Amazon, cele de pe insulele pacificului ori popoarele antice, din jurul Mediteranei. Este atât de veche povestea, încât atunci când cineva o aude pentru prima oară are senzația că parcă știa de ea și acum doar își aduce aminte.

 
Este reamintirea de care vorbește Platon în dialog despre suflet - și poate că vine din inconștientul colectiv despre care scrie Jung. Pasărea asta de mai bine de două milenii a adus laolaltă mințile oamenilor din domenii diferite din vremuri diferite și timpului în libertatea și magia zborului ei.
Trebuie să o găsesc, voiam să văd minunea! Știam că zboară ziua doar că ziua nu-i vezi strălucirea, căci în februarie soarele Braziliei licărește fulgerător printre frunzele junglei și lumina lui ascunde strălucirea păsării. șa că am început s-o caut noaptea.
 

Pasărea asta trăiește în pădurile umede și se ascunde ziua în scorburile copacilor bătrâni care putrezesc. În serile în care mai avem vlagă, după ce puneam cortul, plecam în jurul taberei și căutam arbori bătrâni putreziți. Mulți dintre cei doborâți erau gigantici, ca niște mamuți. Urcam pe ei și din loc în loc rupeam scoarța și o priveam atent, ca să văd dacă luminează.
 

În junglă, așa cum se întâmplă și în pădurile de la noi, deși mai rar, există niște ciuperci care cresc în lemnul mort. Miceliile lor se răspândesc în trunchiul copacilor, Se înmulțesc prin spori iar pentru că vântul nu prea adie în mijlocul desișului trebuie să existe cineva care să le răspândească sporii. La asta folosesc insectele: când ajung pe trunchiurile moarte, de corpul lor se lipesc sporii și aceștia sunt transportați pe alt trunchi de copac unde dau naștere unui alt miceliu. De-a lungul evoluției aceste ciuperci au început să ”cheme” insectele producând lumină. Procesul prin care viul naște lumină se numește bioluminiscență și este destul de des întâlnit în regnurile vieții. În multe dintre scorburile arborilor cresc asemenea ciuperci și ele ajung pe penele păsărilor care le locuiesc, făcându-le să strălucească în întuneric. Iată păsările de foc, pe ele le căutam!

Două săptămâni le-am căutat bezmetic. A fost greu, pentru că nu doar păsările și ciupercile se aflau în jurul arborilor morți ci și furnicile de foc, atât de multe uneori, încât atunci când le simțeam mușcăturile pricepeam ce înseamnă să ”sari ca ars” și să vrei să-ți dai jos nu numai hainele ci și pielea. 

Când am ajuns pe cealaltă parte a insulei, nu le-am mai văzut. Dar căutându-le am găsit atâtea altele. Așa cum oamenii, de milenii întregi, căutând pasărea de foc, au descoperit istoria, filozofia, arta și știința.” (Căzuți în junglă - Alexandru Stermin p 71)

Foto Ciuperci bioluminiscente 



 

luni, 20 noiembrie 2023

Arborele vieții


 

Dacă vă zic!!!
 
Arborele vieții își are originea în neolitic. Există simboluri de tip "V" ale Marii Zeițe (alături de bucraniul-uter* și pieptenele-perie), trei simboluri de regenerare, au fost grupate pentru o amplificare a semnificației sacre, într-o anumită ordine care s-a păstrat de-a lungul timpului. Reprezentarea arborelui vieții în această alcătuire o regăsim pe statuetele antropomorfe feminine descoperite în necropolele aparținând culturii de epoca bronzului Gârla Mare, în județul Mehedinți, dar și în Bulgaria, la Orsoia, Montana, iar un arbore al vieții similar este incizat pe inelul getic descoperit în necropola de la Seimeni. Biserica creștina le-a preluat și le-a reinterpretat simbolistica proprie.
 
În Urartu antic , arborele vieții era un simbol religios și era desenat pe zidurile cetăților și sculptat pe armura războinicilor. Ramurile copacului erau împărțite în mod egal pe partea dreaptă și stângă a tulpinii, fiecare ramură având o frunză pe vârful copacului. Slujitorii stăteau de fiecare parte a copacului cu una dintre mâinile ridicate, de parcă ar avea grijă de copac.
 
În Epopeea lui Ghilgameș găsim o căutare similară a arborelui sau plantei sacre care oferă nemurirea. Au fost găsite desene în sigiliile cilindrice de la Akkad (2390–2249 î.Hr. ).
 
In Iranul antic găsim nenumărate povești despre arborele vieții, despre remediile de vindecare sau renaștere, despre broaște otrăvitoare care înghit tot Pământul și pești vrăjiți care păzesc ”tot binele”. 
 
Mitul întemeietorilor Mashya și Mashyane povestește că doi copaci au fost strămoșii tuturor ființelor vii. Acest mit poate fi considerat ca un prototip pentru mitul creației în care ființele vii sunt create de zei (care au formă umană).
 
În mitologia chineză există arborele de bronz cu păsări, flori și ornamente din Sanxingdui în care trăiesc un Phoenix și un dragon ; balaurul reprezintă adesea nemurirea. 
 
O poveste taoistă spune că acest copac produce o ”piersică a nemuririi” la fiecare trei mii de ani, iar oricine mănâncă fructul primește nemurirea.
 
În Creștinism știm cu toții povestea pomului vieții, el apare pentru prima dată în Geneza 2:9 și 3:22-24 ca izvor al vieții veșnice în Grădina Edenului.
 
În Maniheismul, Arborele Vieții l-a ajutat pe Adam să obțină cunoștințele (gnoza).
 
Din Rusia până în Finlanda, a prins rădăcină mitul nordic al lui Yggdrasil. În Georgia, Borjgali este un vechi mit despre un copac simbol al vieții. Arborele vieții apare în religia nordică ca Yggdrasil, arborele lumii, un copac masiv (uneori considerat un arbore de tisă sau frasin) cu o știință extinsă care îl înconjoară. Poate legate de Yggdrasil, au supraviețuit relatări despre triburile germanice care onorează copacii sacri. Exemplele includ stejarul lui Thor, crângurile sacre, arborele sacru de la Uppsala și stâlpul de lemn Irminsul . În mitologia nordică , merele din cutia de cenușă a lui Iðunn oferă nemurirea zeilor.
 
În Islam, „Arborele nemuririi” este motivul arborelui vieții așa cum apare în Coran . Spre deosebire de relatarea biblică, Coranul menționează un singur copac în Eden, numit și arborele nemuririi. El nu putrezește niciodată și Allah l-a interzis în mod specific lui Adam și Evei. 

În Ahmadiyya a mânca din copacul interzis înseamnă că Adam nu a dat ascultare lui Dumnezeu.
 
Izvoare evreiești atestă că (Cartea Proverbelor), pomul vieții este asociat cu înțelepciunea: „[Înțe-lepciunea] este un pom al vieții pentru cei care o apucă și fericiți [toți cei] care o păstrează”. 
 
(Proverbele 3:13–18 ) În 15:4 , pomul vieții este asociat cu calmul: „O limbă liniștitoare este un pom al vieții, dar perversitatea în ea este o rană a duhului”. Misticismul evreiesc descrie arborele vieții sub forma a zece noduri interconectate, ca simbol central al Cabalei .
 
Reprezentări ale copacilor lumii, se găsesc în arta și tradițiile mitologice ale unor culturi precum Maya, Azteci , Izapani , Mixteci , Olmeci și altele. 
 
Mormântul regelui Maya antic, K'inich Janab' Pakal I din Palenque, care a devenit rege la doar 12 ani, are inscripții în Arborele Vieții în interiorul zidurilor locului său de înmormântare, care arată cât de important a fost pentru poporul Maya. În rândul mayașilor, arborele lumii centrale a fost conceput ca arbore ceiba.
 
Într-un mit transmis printre irochezi , The World on the Turtle's Back , explică originea pământului în care este descris un copac al vieții. Potrivit mitului, acesta se găsește în ceruri, unde au trăit primii oameni, până când o femeie însărcinată a căzut și a aterizat într-o mare nesfârșită. Salvată de o țestoasă uriașă de la înec, ea a format lumea pe spatele ei plantând scoarță luată din copac.
 
Pentru mitologia turcă, arborele vieții, este simbol al covoarelor și pus pe steagul unor orașe și provincii.
 
În Hinduismm cărțile Sacre vorbesc de (în Sanatana Dharma ) de un arbore divin Kalpavriksha. Acest copac divin este păzit de Gandharvas în grădina orașului Amaravati sub controlul lui Indra, Regele zeilor.
 
În Credința Baháʼí conceptul de arbore al vieții apare în scrierile alături de cel de Manifestare a lui Dumnezeu (Acel Mare Învățător care apare omenirii din veac în veac). Un exemplu în acest sens poate fi găsit în Cuvintele Tainice ale lui Bahá'u'lláh:
O voi prieteni! Ați uitat acea dimineață adevărată și strălucitoare, când în acele locuri sfinte și binecuvântate ați fost cu toții adunați în prezența Mea, la umbra Pomului vieții, care este sădit în Slăvitul Paradis? Și cu mirare ați dar ascultare la aceste trei cuvinte prea sfinte: O, prieteni! Nu preferați voința voastră voinței mele și doriți niciodată ceea ce Eu nu vă doresc și să nu vă apropiați de Mine cu inimi fără viață, întinate de dorințe și pofte lumești....
De asemenea, în Tableta lui Ahmad, Bahá'u'lláh spune: „Cu adevărat El este Pomul Vieții, care aduce roadele lui Dumnezeu, Cel Înălțat, Cel Puternic, Cel Mare”. Bahá'u'lláh se referă la urmașii săi de sex masculin ca ramuri și la femei ca frunze. Se face și distincție între pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului. Acesta din urmă reprezintă lumea fizică cu contrariile ei, cum ar fi binele și răul și lumina și întunericul. Într-un context diferit de cel de mai sus, arborele vieții reprezintă tărâmul spiritual, unde această dualitate nu există.
 
Artistul austriac Gustav Klimt a portretizat versiunea sa despre arborele vieții în pictura sa, 
 
Arborele vieții din filmul lui Darren Aronofsky din 2006 , Fântâna, prezintă arborele vieții iudeo-creștin ca element major al intrigii în narațiunea sa neliniară. Filmul de aventură din 2021 Jungle Cruise urmărește un căpitan de vas (Dwayne Johnson ) care îl duce pe un om de știință (Emily Blunt ) într-o căutare pentru a găsi Copacul.
 
Tuia (Tuya) este denumit cam peste tot în lume arborele vieții (arborvitae) dar în funcție de continent de țară, există desigur mai multe variante: Nuca de cocos în Zona insulară a Asiei sau Moriga în Africa (pomul miracol cu efecte terapeutice și remedii împotriva malnutriției severe).
 
 ***
 
* bucraniu - craniu de taur  https://ro.wikipedia.org/wiki/Bucraniu?fbclid=IwAR0ZBLmItxHPaW6F8aYBZdma9gKIxu3zO46H_tXLEC934dvOWN3ECF-b328

vineri, 17 noiembrie 2023

motivața interioară

 

Compromisul, arătatul cu degetul, bârfa, ”lasă că merge și așa” și ”m-am descurcat” ... sunt toate ale noastre nu ale altora dar noi ne uităm la alții... sau le facem cunoscute altora și îi îndrumăm cum să-și pună concetățenii la zid.
 
Cumva nu am depășit mentalitatea unui copil care face doar ce i se spune, își îndeplinește fără tragere de inima și cât mai superficial îndatoririle ca pe niște teme. Este încă dependent de recompensa și de faptul că asta este singura motivație pentru care totuși face ceva. Nu are o motivație interioara și nici nu își asuma nimic.
 
Ar fi bine să schimbăm câte ceva până nu devin osificate  ...
 
 
.

joi, 16 noiembrie 2023

Despre povestea Scufița Roșie și cum se schimbă poveștile de-a lungul timpului ...

 


În jurul anilor 1600 basmul Scufița roșie a fost publicat pentru prima dată și mult mai târziu ca „Le Petite Chaperon Rouge” de Charles Perrault la Paris în 1697. Povestea apare în „Histoires et contes du temps passé, avec des moralités. Contes de ma mère l’Oye” („Povești și povești din trecut cu morală. Povești despre Mama Gâscă. ”)
În versiunea primară a lui Perrault atât bunica cât și Scufița Roșie sunt mâncate de lup. În secolul al XIX-lea, Frații Grimm și-au modificat versiunea basmului permițându-le Scufiței Roșie și bunicii sale să învingă lupul și să supraviețuiască, făcând o poveste mult mai fericită.
Dar oare Charles Perrault a inventat basmul? Se pare că nu. Povestea ne-a fost purtată de tradiția orală din vremuri mult mai vechi. Și originile variază enorm. Personajul ticălos de exemplu, ar putea fi tigru în loc de lup. Și fata nu era obligată să poarte neapărat roșu. De fapt, nu este întotdeauna o fată.
 
În Taiwan versiunile au fost povestite în secolul al XVI-lea, dar și în China, Coreea și Japonia. Unii cred că povestea își are originea în China în dinastia Qing.
 
În Italia versiunile erau spuse de țărani în secolul al XIV-lea. În Belgia o versiune poetică a fost spusă în secolul al XI-lea. Și țăranii francezi au spus o poveste similară în secolul al X-lea, fără îndoială pentru a-și împiedica copiii să rătăcească singuri în pădure, ceea ce ar putea explica finalul cumplit conceput pentru a speria copiii.
 
Dar povestea poate fi urmărită și mai departe. O versiune a fost povestită în secolul 1 în Orientul Mijlociu.
 
Antropologul cultural, Dr. Tehrani, a găsit și versiuni ale poveștii în Persia, Africa, Nigeria și Birmania, precum și Europa și Asia. Și cel mai interesant dintre toate, Dr. Tehrani a urmărit originile într-o poveste grecească atribuită lui Esop acum aproximativ 2.600 de ani! Cred că Esop a scris și fabula originală a Cenușăresei, astfel încât originile a două dintre cele mai faimoase basme din toate timpurile să fie urmărite în mintea fertilă a lui Esop.
 
Dar oare asta este cea mai veche versiune a basmului „Scufița Roșie? ”Dr. Tehrani crede că nu. Adevăratele origini par a fi întunecate în antichitate și negura timpului.
 
Este probabil cel mai potrivit să încheiem cu morala minunat creionată pe care Charles Perrault a adăugat-o versiunii sale franceze a poveștii în 1697:


 
Fetițe, asta pare să spună,
Nu te opri niciodată din drumul tău.
Niciodată să nu ai încredere într-un prieten străin;
Nimeni nu știe cum se va termina.
Pe cât ești de frumoasă, fii și înțeleaptă;
Lupii pot pândi sub orice înfățișare.
Frumoși or fi, și buni,
Tineri sau fermecător, nu contează!
Acum, ca și atunci, „este simplu adevăr”
Cea mai dulce limbă are alături cel mai ascuțit dinte!
Foto1: Figurină sculptată în Franța/ Jacques Cœur à Bourges (sec XV).
Foto 2 și 3 cu ilustrații de Gustav Dore

Cenușăreasa sau ”fata cu obrajii roz”

 

Despre povestea Cenușăresei și cum se schimbă semnificația basmelor de-a lungul timpului
Cenușăreasa = Fata cu obrajii roz
Cea mai veche, cel mai adesea repovestită și cea mai iubită poveste este cu siguranță despre Cenușăreasa. Când aflăm că ea a trăit cu adevărat, majoritatea cred că e o poveste a Evului Mediu dar de fapt e povestea unei sclave de origine tracă care a trăit în Grecia antică și mai apoi în Egipt în secolul al 6-lea î.Hr. Poveste care mai apoi a fost transformată în multe variate.
Cercetătorii spun că la originile Cenușăresei stă povestea lui Herodot care a scris despre ea și a denumit-o Rhodopis, fata cu obraji roz. Potrivit lui Herodot, Rhodopis a fost un sclavă în Tracia. Mai apoi a fost vândută și dusă în Egipt în timpul domniei lui Amasis II. Acolo l-a întâlnit pe Charaxus, un negustor ambulant și fratele celebrei poete Sapho. Charaxus s-a îndrăgostit imediat de ea și a cheltuit o avere pentru a o elibera din sclavie. Dar sora lui a fost tare supărată și drept urmare ne-a lăsat o poezie în care o învinuiește pe Rhodopis pentru pierderea averii fratelui ei.
Liberă, Rhodopis a devenit hetairă, o profesie foarte respectată în acele zile 🙂. De fapt, ea a devenit în cele din urmă cea mai bogată femeie din tot Egiptul, astfel încât viața ei chiar a presupus o calitate de basm.
În timpul șederii lui Rhodopis în Egipt s-a născut o legendă orală care spunea că în timp ce făcea baie, într-o zi, un vultur (sau un șoim) s-a năpustit și a zburat cu una dintre sandalele ei de aur. Pasărea a dus prada la Memphis, exact acolo în piața unde Faraonul făcea dreptate și i-a scăpat sandala în poală. Regele a fost atât de mișcat de ciudatul eveniment și mai ales de frumusețea sandalei încât și-a trimis oamenii în lung și-l lat ca să-i găsească stăpâna. Potrivit poveștii, Rhodopis a fost adusă curând în fața regelui, care apoi a făcut-o regina lui.
Această poveste a lui Rhodopis este cea mai timpurie versiune a ceea ce a devenit în cele din urmă basmul pe care îl cunoaștem drept Cenușăreasa. Povestea a fost păstrată oral de poeții lirici timp de secole. A fost publicată în cele din urmă pentru prima dată de către Claudius Aelianus sau Aelian, un autor roman în jurul anului 200 d.Hr.
Istoria literară a acestei povești are o grămadă de versiuni din antichitate, în 1001 de nopți și până în epoca modernă. Este suficient să spun că în 1697 un autor francez pe nume Charles Perrault a îmbunătățit intriga cu trei inovații strălucite care s-au rezumat la noi în versiunea modernă a basmului iubit - o zână bună ca un fel de un antreprenor magic, un dovleac și, desigur, o pereche de conduri din cleștar.
Alte variate îl leagă pe Esop de povestea sclavei Rhodopis chiar de la început pe când Rhodopus era sclavă, într-o casă în Tracia. Povestea spune că era un a și aceiași casă unde unul dintre sclavi era Esop și că probabil el era indrăgostit sau chiar au avut o aventură.Aspasia din Phocea
O altă precursoare a personajului Cenușăreasa, care provine din Antichitatea târzie, poate fi Aspasia din Phocea. Povestea ei este spusă în Varia Storia a lui Aelian. Aspasia este o fată care și-a pierdut mama în copilărie și a crescută de tatăl ei. Aspasia, în ciuda faptului că trăiește în sărăcie, a visat să cunoască un bărbat nobil. În timp ce moțăie fata are viziunea unui porumbel care se transformă într-o femeie, care o instruiește cum să-și îndepărteze imperfecțiunile fizice și să-și găsească frumusețea. Într-un alt episod, ea și alte curtezane sunt obligate să participe la un festin găzduit de regentul persan Cyrus cel Tânăr. În timpul banchetului, regele persan pune ochii pe Aspasia.
O altă variantă este scrisă în Le Fresne (fata din frasin) din secolul al XII-lea d.Hr. al lui Le Fresne („Fata din frasin”), repovestită de Marie de France, este o variantă a poveștii „Cenuşăreasa” în care o nobilă bogată își abandonează fiica copilă la baza unui frasin în afara unei mănăstiri de maici cu un inel și înfășată în brocart ca semne ale identității ei pentru că se teme că va fi acuzată de infidelitate doar pentru că a născut gemele (în credința populară, gemenii erau dovada a doi tați diferiți
Pruncul este descoperit de portar, care o numește Fresne, adică „Frasin”, și este crescută de călugărițe. După ce a atins maturitatea, un tânăr nobil o vede și devine iubitul ei Nobilul, totuși, este forțat să se căsătorească cu o femeie de naștere nobilă. Fresne acceptă că nu se va căsători niciodată cu iubitul ei dar așteaptă în camera nunții ca servitoare Ea acoperă patul cu propriul scutec din brocart dar, fără să știe ea, mireasa iubitei ei este de fapt sora ei geamănă, iar mama ei recunoaște brocartul. dăruit fiicei pe care o abandonase cu atâția ani înainte. Adevărata filiație a lui Fresne este dezvăluită și, ca urmare a nașterii sale nobile, i se permite să se căsătorească cu iubitul ei în timp ce sora ei geamănă este căsătorită cu un alt nobil.
Ċiklemfusa din Malta
Cenușăreasa malteză se numește Ċiklemfusa. Este înfățișată ca un copil orfan în prima copilărie. Înainte de moartea lui, tatăl ei i-a dăruit trei obiecte magice: o castană, o nucă și o migdală. Obișnuia să lucreze ca servitoare în palatul regelui. Nimeni nu a băgat-o în seamă de biata fată. Într-o zi a auzit de o minge mare și cu ajutorul unei vrăji magice s-a transformat într-o prințesă frumoasă. Prințul s-a îndrăgostit de ea și i-a dăruit un inel. În noaptea următoare, Prințul i-a dăruit un diamant, iar în a treia noapte i-a dat un inel cu o bijuterie mare pe el. Până la sfârșitul balului, Ċiklemfusa avea să fugă ascunzându-se în pivnițele Palatului. Ea știa că Prințul era foarte trist de dispariția ei, așa că într-o zi ia făcut niște krustini = biscuiți tipici maltezi și a ascuns cele trei cadouri în fiecare dintre ele. Când Prințul a mâncat biscuiții, a găsit cadourile pe care le făcuse misterioasa Prințese și în curând și-a dat seama de greșeala uriașă pe care a făcut-o ignorând-o pe Ċiklemfusa din cauza aspectului ei sărac. Curând au făcut aranjamente de căsătorie și ea a devenit soția lui.
 
În afara Europei
Ye Xian
Povestea lui Ye Xian a apărut pentru prima dată în cartea scrisă de Duan Chengshi în jurul anului 860. În această versiune, Ye Xian este fiica liderului tribal local care a murit când era tânăr. Pentru că mama ei a murit înaintea tatălui ei, ea se află acum în grija celei de-a doua soții a tatălui ei. Ea se împrietenește cu un pește, care este reîncarnarea mamei sale decedate [Mama ei vitregă și sora ei vitregă ucid peștele, dar Ye Xian găsește oasele, care sunt și ele la rândul lor magice, și o ajută să se îmbrace corespunzător pentru un festival local, inclusiv un pantof auriu foarte ușor. Familia ei vitregă o recunoaște la festival, ceea ce o face să fugă și să piardă accidental pantoful. Regele obține pantoful și este curios în privința lui, deoarece nimeni nu are picioare care să se potrivească pantofului. Regele caută peste tot și ajunge în cele din urmă la casa lui Ye, unde ea încearcă pantoful. Regele o găsește și o duce înapoi în regatul său. Mama ei vitregă crudă și sora vitregă sunt ucise cu pietre Variante ale poveștii se găsesc și în multe grupuri etnice din China.
Tấm și Cám
Povestea lui Tấm și Cám, din Vietnam, este similară cu versiunea chineză. Eroina Tấm avea și un pește care a fost ucis de mama vitregă și de sora vitregă, iar oasele lui îi dau și haine. Mai târziu, după ce s-a căsătorit cu regele, Tấm a fost ucisă de mama ei vitregă și de sora ei și s-a reîncarnat de mai multe ori sub formă de pasăre, un război de țesut și un măr de aur. Ea se reunește în cele din urmă cu regele și evindet trăiește fericită până la urmă.
 
Kongjwi și Patjwi
Originar din Coreea, basmul Kongjwi și Patjwi este o poveste similară cu Cenușăreasa cu două caracteristici distinctive: gradul de violență și continuarea complotului dincolo de căsătoria cu prințul fermecător. Protagonista Kongjwi își pierde mama când era bebeluș, iar tatăl ei se recăsătorește cu o văduvă. Văduva mai are o fiică, pe nume Patjwi. După ce tatăl ei moare, mama vitregă și Patjwi o exploatează și-i furăa verea înfometând-o, bătând-o și muncind-o cu brutalitate. Kongjwi este ajutat de animale și ajutoare supranaturale, cum ar fi o vacă, o broască râioasă, un stol de păsări și o zână. Aceste ajutoare o servesc pe Kongjwi să participe la un dans în onoarea unui nobil. La întoarcerea de la dans, Kongjwi își pierde unul dintre pantofi, iar nobilul o caută iar când o găsește pe Kongjwi, se căsătoresc. Greutățile lui Kongjwi continuă și după căsătorie pentru că Patjwi e invidioasă pe această căsătorie. Patijwi se preface că îi cere iertare lui Kongjwi dar mai apoi o îneacă într-un iaz. Patjwi se preface apoi a fi Kongjwi și se se căsătorește cu nobilul. Kongjwi este reîncarnată într-o floare de lotus, Patjwi o arde apoi e reîncarnată încă o dată într-o bucată de marmură. Cu ajutorul unor personaje magice Kongjwi poate să-și informeze soțul despre faptele lui Patjwi. Ca pedeapsă, Patjwi este sfâșiată de vie, gătită pentru mama ei.Acesta mănâncă cu mare poftă dar când află ce a făcut moare din cauza șocului. Există 17 variante ale acestei povești cunoscute în Coreea de Sud.
Există o versiune cambodgiană numită „Khmer”. O altă versiune a fost colectată de la poporul Cham din Asia de Sud-Est, cu numele La Sandale d'Or ("Sandala de aur") sau "Povestea doamnelor Hulek și Kjong"
Colecționarul de basme populare din secolul al XX-lea Kenichi Mizusawa a publicat o analiză a variantelor japoneze ale Cenușăreasa, separându-le în două tipuri: „Nukabuku, Komebuku” (despre surorile vitrege rivale) și „Ubagawa” (despre deghizarea eroinei).
Savantul german Ulrich Marzolph a enumerat variantele iraniene ale Cenușăresei.
O mie una de nopți
Câteva variante diferite ale poveștii apar în cartea medievală ”O mie și una de nopți”, cunoscută și sub numele de ”Nopțile Arabe”: în majoritatea poveștilor sfârșitul nu este unul fericit.
 





Foto 1 Ilustrație a reginei Marie de France, autoarea cărții ”Le Fresne”, dintr-un manuscris iluminat medieval
Foto 2 Autorul Giambattista Basile a scris prima versiune literară a poveștii.
Foto 3 Cenușăreasa: Potrivirea perfectă, un tablou din 1818 de Jean-Antoine Laurent
Foto 4 Cenușăreasa sau Cendrillon în franceză. Ilustrația lui Gustave Doré 1867
Foto 5 Cenușăreasa Ilustrația lui Gustave Doré pentru Cendrillon, 1867