Tulpan, turban, tulipan

 

Deși pare greu de crezut acum, căci Olanda este numită ”țara lalelelor”, dar aceste flori provin din Asia și se pare că au fost cultivate pentru prima data acum o mie de ani în Persia. De altfel, laleaua se află și astăzi pe drapelul național al Iranului și din Iran a ajuns în Anatolia.

Prima perioada de glorie a lalelelor a început în Imperiul Otoman în anii 1.500, unde au fost cultivate pentru ca erau florile favorite ale sultanului Suleiman I – denumirea ”tulipa„ vine de la cuvântul turcesc ”tulbent” (turban, pânză de turban). Ulterior, în timpul domniei lui Ahmet al IIIl ea (anii 1.700), se crede ca aceasta floare a fost ridicata la rangul de simbol al bogăției și prestigiului, iar perioada respectiva s-a numit ”era lalelelor”. În acea vreme, turcii aveau legi stricte privind cultivarea și vânzarea lalelelor, acestea fiind considerate extreme de valoroase, în onoarea lor organizându-se deja festivaluri, care se țineau la lumina lunii pline.

Sosirea lalelei în Europa (unde până în sec. XVI doar se auzise de frumusețea sa) are loc odată cu primirea unor semințe de către Clusius, un reputat botanist, care înființează la Leiden (Olanda) o superba gradina botanică, ce deținea cea mai mare și cea mai frumoasă colecție de lalele din lume. Florile s-au adaptat atât de bine la clima olandeză și au fost atât de îndrăgite, încât în scurt timp au început sa fie plantate pe tot teritoriul țării.

Astfel, în anul 1634 avea să se declanșeze ”nebunia lalelelor„ – o perioadă în care nu numai că prețurile unor tipuri de lalele ajunseseră astronomice, dar oamenii le și cumpărau la aceste prețuri, crezând că fac o afacere buna. Aceste speculații, deși absurde, au constituit un fenomen atât de puternic, încât nici măcar istoricii și economiștii de astăzi nu și-l pot explica.

Ca exemplu al absurdității, un singur bulb dintr-o specie deosebită de lalea ajunsese să valoreze cât o casă sau o proprietate în cea mai buna zona din Amsterdam. În luna februarie a anului 1637 însă, prețurile s-au prăbușit, declanșându-se astfel prima criză economică a vremurilor moderne denumită și ”febra lalelelor” . Filmul ”Tulip fever” ( 2017) este edificator.

Laleaua își trăia încă perioada de glorie în Europa când Revoluția Franceză și ocuparea Olandei de către Napoleon au stopat domnia acestei flori.

Imigranții olandezi au răspândit lalelele în toate colțurile lumii. De aceea Olanda este cunoscuta drept ”țara lalelelor„ fiind și cel mai mare exportator de flori din lume și, implicit, cel mai mare producător de lalele.


Tulpan „pânză de bumbac, de lână sau de mătase, foarte subţire şi străvezie; basma” este parţial sinonim cu muselină, împrumutat din fr. mousseline, care a fost preluat din it. mussolina provenit din adjectivul arab mauslî „din Mossul” (această stofă s-a fabricat prima dată la Mosul, oraş din Mesopotamia, astăzi în Irak).

Sufixul arab -î a fost redat în italiană prin -ino; forma feminină -ina se explică prin combinaţia cu tela „pânză, ţesătură”. Revenind la tulpan, acesta este, la originea îndepărtată, persanul dulbänd „turban” (format din dil „inimă” şi bänd „a lega”), acelaşi cuvânt care stă şi la baza lui tulipă, intrat în turcă (în forma tülbent) şi, din turcă, în neogreacă (tulpani).

Din ultima limbă citată îl are şi româna, însă cuvântul persan a ajuns în română şi pe alte căi, sub forme diferite: tulbent „voal de mireasă” este din sârbul tulbenta, tulipă „lalea” din fr. tulipe (cu varianta tulipan) şi turban din fr. turban.

Imaginea unui câmp de lalele din Leiden, Olanda

 surse informații http://www.istoriesicivilizatie.ro/cuvinte-calatoare-cuvinte-persane-xiii/

 https://www.florariatrias.ro/povestea-incredibila-a-lalelelor/?fbclid=IwAR0HDVdzQG_N3t-8T8Ykle_mqXs0FAPgspFLMr3e8rKIw_0QfwaBsJlVQf8

 https://en.wikipedia.org/wiki/Tulip_mania

 

 
Imaginea 1
O satiră a Nebuniei lalelelor de Jan Brueghel cel Tânăr (c. 1640)
Imaginea 2
Căruța nebunilor de Hendrik Gerritsz Pot, 1637.
Țesătorii din Haarlem și-au abandonat războaiele de țesut și oînsoțesc pe Flora, zeița florilor, cu brațele încărcate de lalele, care călătorește alături de marile vicii Frauda, Lăcomia și Avariția, Mania și Speranța vană.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

”Când va bate vântul peste părul tău/ Să-ți aduci aminte de numele meu!”

 

”Când va bate vântul peste părul tău

Să-ți aduci aminte de numele meu!”

 

De vre-o zece ani încoace în perioadele ”moarte” ale zonei din social media (perioada cu mai puține postări), „începe campania hai să înfrumusețăm Instagram-ul, Tic Tok-ul, Facebook-ul, etc”. De fapt e o formă de încurajare pentru  a crește numărul postărilor care ar trebui să prindă mai ales la cei care nu prea postează, nu la cei activi. Că  de fapt tot cei activi sunt  cei care postează, asta e o altă poveste. Ți se indică să trimiți ”10” postări tematice și să nominalizezi încă 10 persoane să-ți repete performanța. Entuziaștii fac asta și pornesc cu avânt apoi campania scade până la epuizare pentru că de fapt esența acestei inițiative este exact la fel ca un joc piramidal. 

 

Trimite de zece ori sau de ”n” ori, seamănă cu campania de scrisori cu iz religios, ”anonimele de pe caietul de dictando”, puse în cutiile poștale acum peste 40 de ani: erau un fel de manifeste religioase în genul: citește și dă mai departe. Nu respecți indicația, îți piere norocul și primești 10 ani de ghinion. Accepți provocarea, ei bine, primești 10 ani de noroc și alte binecuvântări. 

 

Anul acesta, procedeul care deja a început și la care am primit invitații personalizate are o tematică vastă: poezie, muzică, opere de artă, poze de familie, și excursii în străinătate. 

 

Ele toate, mi-au adus aminte de propriul caiet de amintiri, decorat manual, conținând colaje, desene, chiar fotografii. Acesta avea răspuns la toate întrebările existențiale pe când aveam eu circa 10 ani. Avea și cea mai frumoasă copertă pe care mi-o putusem permite, și poze decupate din Burda și revista Cinema. 

 

Până la urmă „caietul de amintiri” ar fi fost chiar util dacă răspunsurile erau profunde și nu deveneau o întrecere colegială, unde fiecare se străduia să scrie frumos caligrafic, mai fălos, mai ”de bine”.

 

 Oracolul cum era numit înainte de perioada comunistă, ar fi fost un adevărat instrument de cunoaștere reciprocă sau păstrător de valori sentimentale. Păi nu Eminescu sau Alecsandri sau Minulescu au ei poezii cu dedicație: ”pe albumul doamnei X”?

 

Îmi aduc aminte că postările, scriitura pe caietul respectiv erau de fapt și înțelegerea unei anumite ierarhi între prieteni și stabilirea sau „stricarea” unor relații. Cu ce nerăbdare așteptam completarea în anumite caiete mai pompoase!

 

Țin minte cum, în pauze, scoteam (noi fetele) caiețelul colorat și începeau toți să roiască în jur. În timpul orelor îl răsfoiau pe furiș și mai răspundeau la câte o întrebare. Pline de desene, poezioare și întrebări care se considerau haioase și curajoase.

Am descoperit chiar cu câte un rezumat la o carte de citit din vacanță.

 

Mă încercă o ușoară nostalgie când îmi reamintesc versurile naive:

 

”Când va bate vântul peste părul tău

Să-ți aduci aminte de numele meu!”

 

”Două mere, două pere

Te sărut, la revedere!”

 

 

Ești o floare, ești un crin

Ești parfumul cel mai fin!

Și ca semn ca te iubesc

Colo jos mă iscălesc

 .

Iar asta e chiar adorabilă, nu? 

 

 ”Toate trec pe astă lume

Ca și roua de pe flori. 

Amintirea doar rămâne 

Ca ceva nemuritori.”

 

Uitându-mi zilele trecute pe un astfel de caiet, am verificat lista întrebărilor:  "Ce pastă de dinți folosești?" și ”Care e țara ta preferată?" (ca și cum of, of, of ne plimbasem prin întreaga lume cu piciorul și nu prin intermediul unui amărât de atlas subțirel. Atunci era o treabă serioasă, acum un motiv de matur amuzament și mirare. Era instrumentul unde ”bârfeau” toți dar pe  rând, unde se adunau poveștile SF și mai ales puteam afla cine pe cine mai place. După care urmau chicotelile.

 

Constat că să răscolești și să descoperi caietul vechi de amintiri, poate fi mai interesant decât să îți urmărești ultimele episoade din serialul preferat sau fotografiile de la ultima petrecere la care ai fost. E ca și cum ai face o călătorie în timp, iar destinația e reprezentată numai de locurile cele mai dragi. Îți amintești astfel care îți erau prietenii pe atunci, ce actori îți plăceau, ce muzica ascultai și mai ales ce vise aveai. :p

Așa că azi am râs de naivitatea de  atunci, m-am bucurat de anumite vise împlinite. E benefică incursiunea prin acele amintiri, mult mai sincere și naturale ca emoticoanele și link-urile fără rime.

Toate acestea intră de fapt în ceea ce înseamnă neorogeneză de fază adultă. Adică: 

 

 

”Până de curând se credea că după maturizarea creierului nu mai apar neuroni noi, neuroni tineri care să îmbunătățească rețelele din creierul nostru sau să-i înlocuiască pe cei morți. Prin marcarea unor celule stem s-a descoperit faptul că în anumite condiții și experiențe de viață unele celule din creier se transformă în neuroni formând sinapse și conexiuni noi, neexistente până atunci. Sunt câteva situații, când neurogeneza de fază adultă are loc iar una dintre acestea este explorarea naturii sau a unui spațiu necunoscut.” ”Călătorie în jurul omului” de Alexandru Stermin.

Toate astea îmi spun eu, au legătură cu sănătatea, longevitatea, creativitatea, a mea, a noastră, a tuturor. Dar cum ne expunem la un astfel de proces de repet, ”neurogeneză de fază adultă”, cât de des și cum în urmărim și fructificăm? Acest lucru este un pas în plus și aici intervine rolul călătoriilor și al povestirilor. Citiți povești și deveniți povestitori!

Țineți minte, ”neurogeneză la faza adultă”! Când se întâmplă așa ceva, conștientizezi lucruri pe care nu le-ai înțeles până acum, înțelegi lucruri la care nu le-ai avut în minte și mai ales îți vin gânduri noi, noian peste tine. Dacă nu vi s-a mai întâmplat de mult să aveți o astfel de stare ”de viu”, ”de uman” e timpul să vă puneți întrebări cum să o accesați.

Povesti cu naramze

Naramzele sau  portocalele amare

”O mîndră grădină, 

De miresme plină 

Și roiuri de-albine 

Prin florile dalbe 

De naramze albe.” 

                    Eminescu

 

 

Naramzul este deja un copac aclimatizat și care poate crește la noi. Deosebit ca arbore ornamental dar cu bune posibilități de folosire și în bucătătie. 

 

(vezi video: https://www.facebook.com/trinitastv/videos/429340889398435 ).

 

Și iarăși un fragment din cartea de bucate a bunicii apărută în 1935. Nu vi se pare interesant că descoperim o grămadă de lucruri noi? Noi, din cele vechi?

 

Cum spuneam la postarea anterioară, cea despre chitre, eu am avut norocul de a gusta și chitre, și naramze și să merg într-o livadă de portocali și într-un crâng de mirt sau unul de viță de vie comestibilă dar sălbatică cum erau cele din Antichitate.

 

***

 

Am învățat de la o bună prietenă venită să locuiască la Cluj, tocmai din Salvador cum să mănânc portocalele cu sare și ei bine de peste 30 de ani, prima portocală din iarnă pe care o gust e presărată cu sare 

 

Pentru cei plimbăreți, nu uitați să experimentați lucruri noi, uite s-ar putea să fie vechi și să acționeze asupra voastră sau a amintirilor voastre într-un mod pe care-l veți înțelege peste ani și ani...

 

Ps Ce ziceți de un preparat culinar cu ”sare de mare și portocale” (vezi poza nr 2)?

 

Știu că acum veți încerca și voi măcar pe o felie de portocală să presărați sare.

 

 

Chitrul

 

”Nu fi chitră!”

Chitra - unul dintre citricele din ce în ce mai puțin folosite și inexistent acum la noi. De fapt este un strămoș al soiurilor actuale de lămâi și se poate vedea în secțiune evoluția miezului. Dar acum 100 de ani era exportat, și folosit mai mult decât lămâile. Avea un parfum extraordinar. Cei ce merg în Grecia mai pot cumpăra preparate dulci din chitră. Expresia ”om chitros” înseamnă avar ( https://dilemaveche.ro/.../tilc.../om-chitros-597670.html... ).

În cartea de bucate a bunicii, o carte celebră, apărută în 1935, se descrie cum se face dulceața de chitră sau chitru. Răsfoind-o, am dat și peste preparatele din portocale amare, alte citrice care acum nu mai apar la noi dar pe care spre bucuria mea am degustat-o de nenumărate ori în Israel. Este similară cu ”lămâile negre”, condiment în o mulțime de sosuri și mâncăruri iraniene.

 

 

***

 

Om chitros  Rodica ZAFIU

 

 Dicţionarele noastre generale nu înregistrează cuvîntul chitros, care s-a răspîndit însă destul de mult în registrul familiar-argotic din ultimii ani. Ca orice termen de caracterizare negativă, chitros are un sens fundamental – în cazul dat, „zgîrcit“ –, dar şi utilizări mai vagi, injurioase sau glumeţe, care pot actualiza, în funcţie de context, diverse alte trăsături negative: „rău“, „antipatic“ etc. Cuvîntul este prezent în glosarele şi dicţionarele de argou din ultimele decenii – mai întîi la Nina Croitoru Bobârniche, Dicţionar de argou al limbii române (1996), apoi la Anca Volceanov şi George Volceanov, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române (1998) şi la Traian Tandin, Dicţionar de argou al lumii interlope (2009) –, pretutindeni cu o explicaţie prin sinonimele „zgîrcit, avar“. Ioan Milică, în Expresivitatea argoului (2009), indică pentru formele chetros sau chitros echivalentul „hain“ (p. 191).

 Adjectivul chitros apare des în Internet, de obicei cu sensul „zgîrcit“ –  „prietenii mei mi-au spus că sînt cel mai chitros om din lume“ (libertatea.ro); „cel mai chitros fotbalist din lume“ (sport1x2.ro); „sînt nostalgică, nu chitroasă. Ăsta este motivul pentru care nu arunc nimic…“ (super40.ro) –, dar şi cu sensul „rău, răutăcios“: „era şi chitroasă blonda, nu m-a lăsat s-o depăşesc nici în ruptul capului“ (ovidiux.com). Evident, insulta poate fi şi substantivizată, mai ales în adresarea directă: „poţi apela la amicii tăi de pe aici, mă, chitrosule“ (motociclism.ro). La răspîndirea cuvîntului pare să fi contribuit şi un program de comedie difuzat de un post de televiziune, în care apelativul caracteriza un personaj anume („Toată lumea mă ştie de chitros“, primatv.ro). Oricum, chitros a intrat şi în literatură: „așa ie și chitroasa de fi-sa, pînă vezi o hîrtie d-o sută îmbătrînești“ (Mircea Daneliuc, Ca un grătar de mici..., 2013); „50 de lei, mai pune şi tu, nu fi chitros“ (Adrian Schiop, Soldaţii: poveste din Ferentari, 2013).

 Şi substantivul chitră e consemnat în toate dicţionarele de argou citate cu sensul „zgîrcit“ (pe site-ul 123urban.ro şi cu exemplificări: „Eşti o chitră! Nu fi chitră!“). Cuvîntul (şi în sintagma glumeaţă chitră mică) apare mai ales în formule de insultă: „A.M., schimb de replici usturătoare cu o persoană importantă din viaţa lui: «Chitră ce eşti!»“ (spynews.ro, cu explicaţia: „are un schimb de replici dure, pe o reţea de socializare, cu prietenul A. N., căruia îi spune fără multe menajamente că este zgîrcit“); „chitră mică ce eşti...“ (forum.ro).

 

Nu e tocmai limpede originea cuvîntului chitros. Două soluţii par să se întrevadă (şi la ele recurg şi comentatorii care intervin în Internet, pentru a răspunde la întrebările altor vorbitori). Unii consideră că adjectivul chitros ar fi un derivat (cu sufixul-os) din chitră, denumirea unui fruct din grupul citricelor („fructul comestibil al chitrului, cu aspectul unei lămîi mari“, DEX), printr-o metaforă care ar activa sensul moral al „acrelii“ şi l-ar specializa pentru zgîrcenie. Din punct de vedere formal, totul e în regulă; din punct de vedere semantic, trecerea de la sensul moral de „acreală“ la „zgîrcenie“ nu mi se pare foarte firească. De altfel, chitra nici nu este atestată în limbă ca un prototip pentru „acreală“ (contextele caracteristice pomenesc, ca formă tipică de consum, dulceaţa de chitră) şi – lucrul cel mai important – e un cuvînt extrem de puţin folosit în ultimele decenii, în măsura în care este aproape absent din alimentaţie şi fructul pe care îl desemnează. Cuvîntul circula în trecut, fiind folosit în textele cronicăreşti, la Anton Pann şi chiar în perioada interbelică – de pildă la nostalgicul Pillat, în Casa din deal: „mirosind a floare de tei, a lămîiţă, / A cantalup, a lisă de chitră, a şerbet“ (unde lisa este „fruct acoperit cu o pojghiţă de zahăr candel“, Micul dicţionar academic).

Mai credibilă mi se pare cealaltă posibilă explicaţie. Adjectivul chitros (sau chetros) pare a fi la origine o variantă dialectală, cu consoana iniţială palatalizată, a lui pietros. Site-ul 123urban.ro chiar indica, în 2007, o origine regională a formei: „(moldoveneşte) zgîrcit, zgîrcă, suge dinţi; exemple: «haidi bă, nu hi aşa chitros, cî ţi-a vini şî ţii roaga»“. Schimbarea semantică ar fi mai uşor de explicat în acest caz, prin metafora curentă care echivalează „de piatră“ cu sensul moral „rău“, devenit apoi, prin specializare, „zgîrcit“. Chetros şi chitros sînt atestate în toponimie, cu sensul propriu („loc pietros“). De alt­fel, chitros nu e doar o variantă moldovenească, ci şi o formă prezentă în aromână: în Dicţionarul dialectului aromân al lui  Tache Papahagi (1963), cuvîntul apare cu ortografia specifică kitros şi cu sensul „pietros“. Astfel, nici sensul „rău“ sau „zgîrcit“ al lui chitră nu ar mai avea vreo legătură cu fructul: dacă de la chitros s-a refăcut un substantiv chitră „rău, zgîrcit“, ca termen depreciativ de adresare, ar fi vorba de o simplă omonimie. Principalul argument în favoarea acestei explicaţii e noutatea termenului chitros, care pare să fi apărut după ce numele de fruct chitră nu mai era în uz.

 

 

Lămâile negre

Loomis sau lămâile negre sunt un ingredient tradițional al bucătăriei persane. E făcut din lămâi uscate. Acesta poate fi găsit și în țările arabe vecine, precum Irak, Kuweit și Bahrain.

Loomis este pregătit prin fierberea unei varietăți de lămâi coapte în apă cu sare care mai apoi sunt uscate la soare până când interiorul devine negru. Culoarea exterioară variază de la scorțișoară la neagră. Se vând întregi sau măcinate. Este un condiment folosit de secole în zona golfului Persic. Se spune că prima dată condimentul a apărut în Oman locul unde se produce și astăzi.

Pentru a obține un condimentul de calitate e nevoie de câteva săptămâni pentru uscare. Acesta are nevoie de coajă cât mai închisă la culoare și să fie aproape gol în interior.

Alături de șofran acesta este aroma distinctivă a bucătăriei persane. Există o infuzie amară făcută cu aceste lămâi, hamidh, aproape imposibil de găsit departe de Orientul Mijlociu. Se poate folosi și măcinată în pulbere fina, dacă căutăm o aroma mai subtilă dar trebuie preparată pentru că nu se vinde așa. Loomi face parte dintr-un amestec comun de condimente cunoscut sub numele de Baharat.

 

.

Piff-uri, Burda și gumă de mestecat originală :)

 

Când eram mică, una din vecinele mele deținea acasă acest trio de neimaginat pentru o fetiță de 6 ani: Piff-uri vechi și răsfoite, cataloage Burda și gumă originală. Doamna respectivă era deopotrivă croitoreasă, meditataoare de engleză și avea rude de curând plecate în Israel.

Mă cocoțam pe canapea și le răsfoiam (revistele) mereu și mereu profitând că mama aducea ceva materiale și stăteau la taclale. Datorită ei câțiva ani mai târziu, am avut prima rochie minijup din milaneză elastică, o helancă italienească albă imprimată cu flori albastre după care se uita toată lumea și primii ciorapi fini care costaseră așa de mult că mi-era teamă să-i desigilez, darămite să-i și port.

Haine de la ”pachet”, hmmm!

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pif_Gadget

Nuntă în Bucegi - Constantin Aurelian Scărlătescu ( 1 ian 1935 - 29 martie 2015)

 04 - 10 septembrie 1970

În cabana de pe vârful Omul din Munții Bucegi, am stat cinci zile blocați din cauza viscolului. Din grupul de 26 de persoane, doi bărbați și o femeie ( care nu au vrut să rămână la cabană) au fost găsiți morți pe Valea Cerbului. Restul am reușit să plecăm legați în corzi pe lângă Vârful Ciobanu - balele Piatra arsă - Vârful cu Dor. Un imens ajutor l-au dat Brânduș Paul (meteorolog), Noghi Alexandru (cabanier), și Mihai Sârbu.

 

Adevăr și minciună

 

Nuntă în Bucegi

 

OMUL e gazda tuturor

De-aici. Și-n vârful munților

Stăm prizonieri într-o cabană

E noapte și-nceput de iarnă

Și-afară-i iad îngrozitor

iar viscolul necruțător

Ne-a pus zăvor.

 

Ne culcăm, mâncăm, vorbim,

Stăm sub pături și gândim

Cum și când să evadăm

Care cale să luăm

Până atuncea povestim

Și minuni ne-nchipuim

Că trăim.

 

Prin fantasmene de-afară

Fantezia - alergă zboară - 

Depăn firul care sună

Ne-ndoios că a minciună

Și pe toți în fapt de seară

Îi provoc, ca să le pară

Cât mai clară.

------------------     

OMU-n săptămâna oarbă

S-a îndrăgostit de-o BABĂ.

Sfinxul însă nu-nțelege 

Și nu poate să deslege

Cum, de ce atâta grabă...

Și-ngrijorat se-ntreabă, 

- ”Nu-i vre-o  barbă?”

 

Mama mirelui BĂTRÂNA

Împotriva a fost întruna

Dar în vale la HOROABE

OMUL și-una dintre BABE 

Întrecându-se  cu gluma

S-au ascuns cu săptămâna

sau cu luna.

Prin COCORA s-au plimbat

PIATRA ARSĂ-au vizitat

Și cuprinși de  un fior

Au urcat VÎRFUL CU DOR

Prin DICHIU, NUCET au stat

Printre jnepeni s-au culcat

Pe-nnoptat.

Din TURNUL SECI, privind afară

DOAMNELE îl observară

Și-au fugit la mânăstire

Starețului să-i dea de știre

 Că spre PADINA coboară

Cei doi, pe CULMEA LUI PĂCALĂ

Astă seară.

Sosi voinicul CARAIMAN,

Bătrânul naș al tuturor din neam -

Jurând pe CRUCE că-i cunună

Și c-o împacă pe BĂTRÎNĂ

Ce OBÂRȘIA - nu și-a da în van

Nevrînd de cuscru un CIOBAN.

Chiar cu saivan.

 

C-ar vrea BĂTRÎNA să-l însoare

Cu mezina URLĂTOAE

Sau cu SCROPOASA lui BOLBOCI. 

Stăpîna lacului cu porci.

Ce-i scris, e dat la fiecare - 

Spunea și Popa-n SCHITU care

Doar TOACA are.

 

Și multe-au zis - de rău, de bine -

Apoi au fost să se închine,

iar păcătoșii - au fost iertați

De stareț binecuvântați

Și-au spus: duminica ce vine

Vom face tot, cum se cuvine,

 Că-i rușine.

 

Pe COȘTILA-i zarvă mare,

Îmbrăcați de sărbătoare,

De la STRUNGA la BUȘTENI

Și DIHAM la MOROIENI.

Vin nuntașii pe cărare

Să le facă fiecare 

O urare.

 

Și invitații toți au dat 

Câte ceva și le-au luat

Din cât au strâns - un gest atent - 

În PEȘTERĂ apartament

Și cum era de așteptat,

Doar PĂDUCHIOSUL a uitat, s-a fofilat.

 

Cîntau bătrânii doina lor

Și-un lung ecou clocotitor

Multiplicat din MĂLĂIEȘTI

Și ca-ntr-o lume din povești

Horeau toți munții-n tact ușor

Iar BALELE -ntr-un picior

Credeai că mor.

 

Au prins apoi a se-ospăta

MORARU-n COLȚI tot mesteca

BUCȘOIUL cu apă s-ambătat

IALOMICIOARA de-a secat.

Iar CLINCEA spre GAURA privea

CĂLDĂRILE îi mângâia

și-o admira.

În zori cînd nunta s-a sfârșit 

Mireasa nu este de găsit

SFINXUL însă taina-a dezlegat

BABA pe OM, l-a înșelat

Cu un MECET TURCESC iubit

Ce bani i-a dat de cheltuit

Și au fugit.

Toți, supărați, la casa lor

Plecau vorbind încetișor.

De-odată însă au zărit 

Pe cei fugiți și au urnit

Un GROHOTIȘ îngrozitor

Și-ucigător.

De-atunci e totul neschimbat

OMUL continu-i înnorat

BĂTRÂNA și DOAMNELE-s slăbite

De jale au inimi împietrite

Iar BALELE s-au adunat

pe lângă SFINX ca altă dat

Să țină sfat.

MECETUL, foarte grav lovit

De bolovani s-a gârbovit

Pe POLIȚĂ se culcă seara

Și plînge în IALOMICIOARA.

De CARAIMANUL cel cumplit

Mai tremură și pocăit, s-a cumințit.

-------------

Și-a doua zi, în corzi legați

De-avalanșe - amenințați

Eroi în haosul de nea,

necunoscuți și rătăciți în ea, -

Luptând ca niște disperați

Toți douăzeci și trei, ca niște frați

Adevărați.

Ajuns-am în lumea noastră, care

Ne-a-ntâmpinat cu bucurie și cu soare

Cătam ceva, pe fața orișicui

Și am văzut, da! Am văzut că nu-i

Distanță crudă, rece... în sfârșit

Ca iadul din care am ieșit

Și-am biruit.

PS O minciună gogonată și-o groaznică poveste-adevărată