Pimpinela și pațachina

 

În prima carte de bucate, de la sfârșitul anilor 1600, un manuscris redactat într-o frumoasă și pitorească limbă veche românească cu caractere chirilice, intitulat "Carte întru care să scriu mâncările de vițel, râmător, oao, peşte şi raci, stridii, melci, legumi, erburi şi alte mâncări de sec şi de dulce, despre orânduiala lor și alte învățături de a face vinuri", care a aparținut inițial bibliotecii stolnicului Constantin Cantacuzino, se pomenește, printre verdețurile folosite la diverse preparate, și o plantă  numită pimpinela care apare de mai multe ori în manuscris, astăzi folosit, însă, extrem de rar.

Pimpinela, este un soi de pătrunjel sălbatic, numit și pătrunjel-de-câmp, o plantă erbacee, din familia Apiaceae, care poate fi întâlnită crescând spontan prin fânețe, pășuni, coline aride, pe locuri uscate și pietroase de la câmp și de la munte. 

 

”Plăcintă: Ia oaole și le bate bine cu puțintea sare, apoi le amestecă cu pimpinelă, izmă, maghiran, măcriș de cel ce să face pe iarbă și pătrânjăi, bine toate pisate, și le fă, apoi, plăcintă, puindu-le pe deasupra zahar, iar fiind primăvară, în loc de erburi pune flori de soc.”

 

Pesemne că pimpinela era folosită în moduri similare hasmățuiului, cu care este înrudită (asemeni pătrunjelului și altor umbelifere), ea având o aromă intensă, ca de anason.

 

sursa: Ierburi uitate

Crușinul sau Pațahina este un arbust de la care se întrebuințează primăvara scoarța uscată.Nu-i așa că nu știați care este sensul propriu/primul sens al cuvântului pațachină? El desemnează arborii din familia Rhamnaceae: crușinul (Rhamnus frangula) și respectiv verigarul (Rhamnus cathartica)! 

Sensul familiar explicat de Rodica Zahiu este de „femeie vulgară”. Nu s-a putut fi explicat încă legătura: Șăineanu susține că planta s-ar fi folosit în trecut în boiangerie, însă afirmația nu se verifică (probabil e vorba de Rubia tinctorum, roiba), A. Scriban consideră că sensul ar putea proveni de la mirosul puternic al plantei (cf. putoare), iar Ciorănescu consideră că sensul ar putea fi o contaminare de la moțochină / mațaghină.

Numele plantei, în schimb, știm de la Scriban și Ciorănescu că provine din sîrbă: pasjakovina (pas - „cîine”, pasjak - „scîrnă de cîine”).

Crușinul este un arbust indigen, de 5-7 m, cu inradacinare trasant-fasciculata, cu radicele colorate in rosu-violet sau rosu-portocaliu.

Crusinul este prezent in toata Europa, Asia, Africa de Nord, iar la noi, de la câmpie până in etajul montan inferior, obisnuit prin paduri de lunca, zavoaie, mlastini, malul apelor, piemonturi. Paţachină e un cuvînt mai vechi, cuprins de mai multă vreme în dicţionare (în DEX, are definiţia „epitet injurios pentru o femeie vulgară, strident îmbrăcată, cu purtări necuviincioase; epitet pentru o femeie de moravuri uşoare“). Chiar dacă etimologia cuvîntului nu este absolut sigură, epitetul depreciativ are aceeaşi formă cu denumirea unor plante („numele mai multor specii de arbuşti sălbatici care cresc prin tufişuri şi păduri şi care au fructe în formă de boabe roşii sau negre“, DLR); astfel, paţachină (căruia i s-au înregistrat şi variantele pasachină, basachină, baţachină şi care a fost pus în legătură cu termenul sud-slav pasjakovina) e sinonim cu verigar, cruşin, roibă. Din rădăcina de roibă se producea o vopsea roşie; în DLR, paţachină are şi sensul (rar) „cerneală roşie“. Se poate imagina o legătură metaforică şi metonimică între plantă şi femeia gătită excesiv, strident; în posibila trecere de la un sens propriu (nume de plantă) la unul figurat (ipostază negativă a femeii) vor fi contat unele detalii fizice, dar decisiv a fost simbolismul fonetic: sonoritatea strident comică a grupurilor de sunete repetate, asemănarea formală cu alţi termeni depreciativi. Paţachină a fost atestat din secolul al XIX-lea, cu ambele sensuri (nume de plantă şi termen insultător); în 2006, site-ul 123urban.ro îi atribuia un sens „modern“, mai puţin grav: „persoană foarte enervantă, fandosită, cochetă“. Dicţionarele arată că exista deja o variantă masculină paţachin („vişin sălbatic“), pe care desigur că nu o cunosc cei care refac acum un masculin injurios.( Rodica Zafiu - https://dilemaveche.ro/.../pitiponc-si-patachin-597567.html )

 

Rhamnus cathartica - pațachina

.

Benzaiten

 

Benzaiten este zeița iubirii și a norocului, o figură foarte populară în Japonia. Este și o manifestare a zeiței indiene Sarasvati și  a devenit simbolul principal al modului în care cultura japoneză a combinat elemente din diferite tradiții religioase. Ea este unul dintre cei șapte norocoși singura femeie din grup și pe lângă noroc aduce mereu și compasiunea.

Mai este numită și Benten. După cum bine știm, multe dintre zeitățile japoneze au fost asimilate de panteonul budist, deoarece zeitățile lor aveau aceleași caracteristici ca și zeitățile budiste, astfel au ajuns la concluzia că erau aceleași entități. Benzaiten a fost inițial personificarea râului indian Saraswati, zeița budistă a înțelepciunii, elocvenței, care aduce longevitate și elimină suferința. Numele ei înseamnă literalmente „tot ce curge”. Ea este deseori numită Zeița Apei. A devenit zeița literaturii, muzicii și cea care protejează căsniciile. 

 

Ca și zeița Guan Shi Yin, Kannon pentru japonezi, este reprezentat cu multe brațe, de obicei patru sau opt. Are o frumusețe senzuală, o coroană pe cap și este împodobită cu bijuterii care emit o aură de lumină. În alte reprezentări este alături de o lebădă sau într-un turn, cu un șarpe alb care are fața unui bătrân. În plus, ea este reprezentată ținând o lăută, fiind considerată o zeiță a muzicii, frumuseții și iubirii. 

 

Potrivit unei legende japoneze antice se spune că Benzaiten era fiica unui rege dragon, și a fost obligată să se mărite cu un dragon care îi mănâncă copii, dar datorită iubirii pe care dragonul o purta 

zeiței, acesta a încetat să-și mai mănânce copii. 

 

Într-o altă legendă Benzaiten ajută o pereche de suflete pereche să se întâlnească. 

 

Măturica - un fel de caviar vegetal

 

Caviarul românesc/Măturica

 

Mai ales cei care au grădini, sau au crescut pe la bunici, pot să recunoască această plantă, însă puțini știu să o numească, iar și mai puțini cunosc neașteptatele întrebuințări ale măturicii, inclusiv veleitățile sale culinare.

 

Măturica, Bassia scoparia. Plantă erbacee anuală din familia Amaranthaceae, ceea ce o face rudă cu știrul. Până de curând a fost catalogată în familia Chenopodiaceae - astfel că unele siteuri oferă această informație. Măturica este nativă de pe supercontinentul eurasiatic, unde se regăsește în aproape toate formele de relief, de la vest (peninsula iberică) până în estul extrem (insulele nipone).

 

Măturica poate crește până la 150 cm, sub forma unei tufe stufoase, cu o tulpină ramificată la bază și frunzulițe alungite, de un verde-crud foarte intens și acoperite cu perișori foarte fini, vizibili doar la o examinare atentă. Frunzulițele au margini fine, fiind lungi de 5-6 cm, în lațime variind între 1 și 10 mm. Unele dintre plante se înroșesc la venirea toamnei, câteva doar parțial, altele complet, transformându-se într-o nuanță aprinsă magenta – caracteristică care a dat mai multe nume alternative folosite prin alte părți: fireweed (iarba-focului), burning bush (tufă-de-foc) sau summer cypress (chiparos-de-vară).

 

La maturitate – din iulie până în octombrie – măturica înflorește, producând flori micuțe, verzi, aproape nedetectabile, adunate la vârful tulpinii, unde cresc direct în axilele frunzulițelor. Semințele de măturică sunt mici (1-2 mm), cu formă sferică, ușor presată și aspect de ouă de pește de unde și denumirea de caviar-de-uscat, caviar-de-munte sau caviar-de-câmp.

 

Tonburi, este o specialitate japoneză obținută din semințele de măturică. Acestea se culeg, se lasă la uscat, se înmoaie o zi și se fierb, apoi se freacă cu mîinile pentru a îndepărta pielița. Produsul obținut este o masă de sfere lucioase, cu gust plăcut, folosite mai ales la decorarea mâncărurilor din fructe de mare. Este considerat o delicatesă și se vinde la prețuri de neimaginat pentru cei care consideră măturica doar o buruiană bună de smuls.

sursa: Ierburi uitate

 

 

Baku - devoratorul de coșmaruri

 

Baku este o ființă fantastică născută în folclorul nipon care vine din zona dragonilor sclipitori și a ființelor răutăcioase dar nu e ce pare a fi. Baku apare ca o creatură deosebită, o himeră țesută toate poveștile divine. Imaginați-vă,  o matahală urâtă, cu trunchiul înțeleptului elefant, ochii vigilenți ai rinocerului, agilitatea și forma robustă a ursului, cu labe mari cu gheare lungi ca ale tigrului, și o coadă puternică de bivol, toate ”cusute” împreună de capriciul artizanilor cerești. O legendă spune că, atunci când zeii au terminat de a crea animalele, au luat toate ”resturile” rămase în jur și le-au pus împreună și așa a apărut Baku.

Urât dar bun căci monstrul Baku adăpostește un suflet blând și servește ca santinelă somnului uman. La fiecare sforăit sau răsuflare  el ”soarbe” cu trompa-i enormă temerile, înfruptându-se cu fantome și viziunile noastre grotești.  Coșmarurile și visele urâte sunt alungate cu talismane ce se pun la pătuțurile copiilor.

Baku, în esența sa paradoxală, întruchipează dualitatea existenței. Urâțenia sa proverbială, o putere brută din lumea naturală, temperată de o inimă plină de compasiune. Mie îmi aduce aminte de basmul ”Frumoasa și Bestia”. Așa că trebuie să fim mereu atenți poate că în interiorul celui mai grotesc exterior, se află altcineva decât credem noi la prima vedere. 

Când un copil din Japonia se trezește tremurând dintr-un coșmar, el știe ce să facă. Își îmbrățișează perna și șoptește de trei ori:  „Baku-san, vino să-mi mănânci coșmarul!” Dacă ai încredere în el și coșmarul e real și înfricoșător, atunci Baku va veni în grabă și îți va distruge visul cel rău. Îl soarbe cu trompa, îl ia în gheare și-l sfâșie până dispare. Și  o face repede. Dar Baku nu poate fi invocat fără o anumită de precauție sau pe motive false pentru că dacă devoratorul de coșmaruri este prea flămând și tu nu-i oferi un adevărat coșmar, s-ar putea să nu mănânce doar un singur vis ci să-ți devoreze imaginația și astfel să-ți dispară chiar și speranțele sau dorințele, laolaltă cu pretinsul vis urât.

În primele imagini desenate , pe la 1100, Baku seamănă cu tapirul. Unii spun că un marinar eșuat în Malaezia s-a întors mai apoi cu o astfel de creatură care a fost transformată în legendă. Sau poate tapirul era un animal care la un moment dat a a existat și a dispărut din Japonia și populația a rămas cu legenda. Asta pentru că în unele mituri apare ideea că în antichitate, turmele de Baku erau vânate și din pielea lor se făceau plăpumioare - talismane de alungare a spiritelor rele. Cartea Șase povești ale dinastiei Tang vorbește  despre un animal sacru numit bakuki. Oamenii își puneau talismane cu Baku la capătul patului (perioada Muromachi - 1337-1573) sau foloseau perne brodate sau cu forma unui Baku (perioada Edo - 1603-1868).

Baku este încă o figură populară în Japonia modernă chiar dacă acum populează mai mult benzile desenate și zona manga și anime. Și Bineînțeles este o poveste din care copiii află cum să procedeze dacă au un vis urât:

 „Baku-san, vino să-mi mănânci coșmarul! Baku-san, vino să-mi mănânci coșmarul! Baku-san, vino să-mi mănânci coșmarul!”

Și un tapir malaezian

Toate pisicile merg în Rai/ Băiatul care desena pisici

 ”Băiatul care desena pisici ” (Neko wo egaita shōnen ) este un basm japonez publicat în engleză în 1898 în cartea Zânele japoneze și mai apoi în 1960 inclus în poveștile lui Hearn ”Toate pisicile merg în Rai”.

Hearn tr., (1898). Ilustrat de Kason.

Băiatul desenează pisici la templul bântuit.

Titlul original din manuscrisul lui Hearn a fost „Artistul pisicilor”.

Povestea începe așa:  Într-un sătuc locuiește un fermier și soția lui. Niște oameni tare cumsecade cu mulți copii. Cu toții ajutau la munca câmpului și doar prâslea mic și fragil, nu era potrivit pentru munca cea grea. Așa că părinții decid că băiatului i-ar fi mai bine să meargă la mânăstire și să devină preot. Așa că îl duc la templul din sat, unde începe pregătirea cu preotul local. Ca student, băiatul era un învățăcel excelent dar avea un obicei peste înțelegere tuturor. Desena pisici peste tot pe marginea cărților sfinte, pe stâlpii templului și pe toate zidurile unde găsea un loc liber. Și le desena atât de frumos că păreau vii. Totuși după nenumărate încercări de a-l opri să umple zidurile cu desene este trimis acasă de către  preot.

Preotul îl atrage atenția să meargă direct acasă și să nu se aventureze în noapte în locuri necunoscute. Îi spune câteva cuvinte cam încurcate și curioase: ”stai departe de ce e mare și ține-te aproape de ce e mic”.

—Hearn tr., (1898). Ilustrat de Kason.

 

Spiridușul-șobolan uriaș învins de pisicile pictate.

 

Băiatul după ce se gândește bine decide că nu se va întoarce la ferma tatălui său. Îi era teamă de pedeapsă așa că pleacă către satul vecin unde la o distanță considerabilă știa că mai există un templu renumit. Avea speranța că preoții de acolo îl vor primi. Ce nu știa băiatul era că preoții din templul renumit fuseră alungați  de un șobolan uriaș și că acest șobolan fermecat omorâse mulți războinici care încercaseră să-l înfrunte.

Băiatul a ajuns la templu pustiu, intră și  observă  praful și pânzele de păianjen din camere impozante. Dar ce a observat imediat au fost și zidurile albe, libere, pe care se putea desena în voie. A găsit o un dulăpior plin cu unelte de scris numai bune de desenat. Acolo a găsit o cutie cu cerneală solidă din belșug așa că și-a preparat uneltele de desenat și a început sârguincios să umple pereții cu mii de pisici  fără să se simtă obosit.

Cum termină cerneala, cum oboseala puse stăpânire pe el și aducându-și aminte de sfaturile bătrânului preot,  se ascunde în dulapul ”mic” cu unelte de scris și adoarme profund. În timpul nopții, aude sunete oribile, țipete și lupte dar de frică nu se mișcă. Când vine dimineața și în cele din urmă prinde curaj și iese afară din dulap, unde descoperă cadavrul spiridușului-șobolan. În timp ce se întreabă ce ar fi putut să-l omoare, el observă că miile de pisici pictate de el aveau câte o urmă de sânge la gură. Aceleași pisici pe care le desenase noaptea trecută prinseseră viață și îl salvaseră de uriașul spriduș - șobolan care stăpânea templul. 

Sătenii au fost atât de recunoscători, încât băiatul a devenit erou. Când crește devine un artist celebru sau după alte versiuni starețul templui.

 Legendele se pare că au un sâmbure de adevăr și descriu o parte din viața eminentului pictor, preotul Sesshū.

E o poveste care vorbește despre curaj, rezistență și magia care înflorește din cele mai neașteptate locuri. Este povestea unui băiat, mic ca statură, dar nemărginit ca spirit, care s-a trezit atras de lumea pisicilor și a templelor, chiar dacă aceasta însemna să se confrunte cu respingerea și incertitudinea.

 

.

Despre legături

 

”Trebuie să le fim recunoscători, oamenilor care ne fac fericiți, sunt acei grădinari fascinanți care fac din inima noastră o floare”. ( M. Proust)

 

Au devenit prieteni cu mine, fără să le pese că sunt un simplu grădinar. Erau prietenii mei, fără să le pese că sunt femeie, singură, de altă religie, fără să-mi judece chipul sau kilogramele, anii, educația, fără să verifice dacă suntem din aceleași clase de bogăție sau că aparținem unor caste diferite sau că locuim în orașe diferite sau chiar că venim din țări diferite; nu i-a interesat că aveam situați sociale diverse și mai ales drumuri care normal nu ni s-ar fi putut încrucișa. Pur și simplu, ne-a legat viața. Cu unii mai mult, cu alții mai puțin fără ca această cuantificare să aibă vre-un rol în adâncimea relațiilor noastre.

 

Întâmplările’s grele și s-au strâns buluc uneori nici nu mai au limite clare dacă au fost aievea sau pur și simplu doar ni le-am imaginat. Iar  evenimentele, ele, deveneau în cele din urmă fericite chiar dacă luni sau chiar ani întregi de întâmplări împreună, ne treceau prin toate furcile iadului. Am simțit cumva că viața ne făcuse “frați de cruce” iar asta înseamnă că undeva gândurile și emoțiile și sentimentele au devenit atât de strâns legate încât ele sunt ca o nouă rădăcină de suflet.

 

Apoi, nu se știe din ce cauze, de fiecare dată altele, mereu mai multe, ei, au plecat în cele 4 colțuri ale zării. Unii pentru totdeauna. Unii temporar. La început, eram uimită. Cât de mulți plecau! Parcă se făcuse un vid în jurul meu. Cum se îndepărtau... . Deja, în glumă, spuneam că cine e prieten cu mine va primi oportunitatea de a ajunge în cel mai îndepărtat colț al Pământului. Și că mai ales o să-i meargă bine. Și că mai ales, o să știe că a ales bine. Cel mai bine. Câțiva s-au întors atât de schimbați că păreau mai departe decât cei de dincolo de oceane.

 

M-a cuprins disperarea, mai apoi! Mi se împuținau prieteni văzând cu ochii... Întindeam de legăturile noastre reciproce, de întâmplările adunate. Țineam la povestiri, curgeau scrisorile, telefoanele, emailuri, revederile, promisiunile, ne făceam promisiuni de revederi online...

 

Știu acum, că sufletele noastre au rămas împreunate fiind ele împresurate de adevăruri adânci, de gânduri grele și pline de mustul fertilului, chiar dacă nu mai știm unul de altul decât la câțiva ani odată. Înțeleg că sufletul nostru nu a împietrit și că legătura încă e verde. La fel ca seva unui copac, ea urcă când e propice și coboară ca să fie rezervă la nevoie. Asta e un lucru bun, trăinicia asta mi-a demonstrat ca îmi alesesem bine prietenii ...

 

Când plecau, aveam obiceiul ultim, să le întind în dar o floare. Un “fel de floare” din grădina inimii mele. O floare nemaivăzută. Închipuită. Imaginată. Cu o rădăcină comună, dar care exista pentru amândoi; prinzând rădăcină undeva în divinul cu care ne legasem. Când floarea noastră înflorea, prin ea eram alături de acel prieten. Pe o lungime de undă, unde nu exista nici distanță, nici timp în stare să despartă, nici  nepăsare căci divinitățile pe care se întemeiază unitatea noastră nu se poticnesc în fața zidurilor sau a mărilor sau a țărmurilor. Sau a uitării. Iar când ne revedeam primul, dar chiar primul lucru pe care ni-l povesteam în imaginația noastră, plini de mândrie, era despre floarea aceea. Și așa își aduceau aminte că eu eram grădinar. Noi am încărunțit, fiecare pe alt meleag dar floarea mea îmbobocește alături de fiecare din prietenii mei și chiar de copiii prietenilor mei. 

 

Nu, nu mă hrănesc din amintiri doar uneori mai punctez legătura dintre noi când îmi clătesc inima și mintea. 

 

Iar acum? Nu mai știu pe unde-mi sunt marginile acelei grădinii a mea în care surprind neîncetat o nouă tranșă de boboci. Grădina mea e neînchipuit de mare, bobocii, niciodată prea mulți.

.

 

.

Trufe

 

Trufele fascinează oamenii din întreaga lume, sunt savurate ca o delicatesă într-o mare varietate de tipuri și forme pe tot globul. Dar în antichitate ele erau înconjurate mereu de mister. De exemplu în Roma antică se spunea că trufele cresc în locurile în care a lovit fulgerul (aveau legătură evident și cu Jupiter).

Cuvântul trufă este derivat din latinescu „tuber”, care înseamnă „excrescență” sau umflătură. Trufa este corpul roditor al ciupercilor hipogene, care aparțin genului Tuber și familiei Tuberaceae și cresc sub pământ. Sunt considerate ciuperci ectomicorizice iar istoria lor este plină de intrigi și misticism. Se găsesc la rădăcina a 4 copaci diferiți: stejar, alun, castan și fag. Aceste ciuperci sunt rare și necesită o combinație foarte specifică de sol, umiditate, echilibru PH și lumină solară pentru a se reproduce. Din acest motiv, ele sunt dificil de găsit. Vânătoarea de trufe în Franța și Italia, e chiar  considerată sport. În Renaștere ”vânătoarea de trufe” era o distracție doar pentru nobilimea. De fapt și acum mulți fermieri folosesc câini/porci pentru a adulmeca delicioasele ciuperci!

Trufele au apărut pentru prima dată în scrierile babilonienilor în urmă cu aproximativ 5000 de ani. La egipteni pe ziduri, a fost descoperită o rețetă în care trufe întregi erau pregătite în grăsime de gâscă. Etruscii le pregăteau și ei în variate forme, preluate mai apoi de romani. La greci, în anul 100 d.Hr., apar primele rețete scrise. Este citată și în cartea lui Pliniu cel Bătrân ”Istoria naturală”.  Plutarh este cel care spune că au fost create dintr-o combinație de elemente naturale precum apa, căldura și fulgerul.  Tot el enumeră trufele printre ”legumele” cu caracteristici miraculoase, din moment ce nu au rădăcină și sunt complet înconjurate de pământ, fără fibre sau măcar niște filamente, fără umflături sau crăpături în pământul unde cresc. Mai mult, ele nu aderă la sol, ci sunt acoperite de o coajă, deci este imposibil de spus dacă sunt făcute din pământ sau sunt o ”bătătură a pământului” (nec terram esse posimus dicere neque aliud quam terrae callum).  Trufele se numărau printre mâncărurile pe care le găsim mereu la banchete din Imperiul roman. Se preparau altfel decât astăzi, fiind de obicei gătite întregi (fierte sau prăjite) și ”îmbrăcate” cu diverse sosuri. Celebra carte de bucate ”De Re Coquinaria”, are un capitol special pentru trufe și 6 rețete foarte diverse.

Povestea lui Plutarh l-a inspirat pe celebrul poet satiric roman Juvenal. Așa au apărut anecdotele despre trufe. El a scris că trufele provin dintr-un fulger pe care Jupiter, tatăl zeilor, îl aruncase asupra unui stejar. Stejarul, sub care cresc trufele, devine ”sanctuar divin” iar sub el cresc trufele. Jupiter era cunoscut pentru activitatea sa sexuală prodigioasă, de aici apar primele legende care înzestrează trufele cu calități afrodisiace. Acest mit al trufelor ca plantă afrodisiacă persistă până în zilele noastre (în anii 1980, cercetătorii au descoperit în trufe și ingredientul androstenonă, un feromon cu un parfum puternic de mosc care alimentează mitul respectiv).

O legendă medievală spune că un fermier a descoperit accidental că porcul său mânca ciuperci, la rădăcina unui copac. De fapt e o mâncare preferată de mistreți. Deoarece porcul a rămas sănătos foarte mult timp după aceea, fermierul a mâncat el însuși aceste ciuperci. Drept urmare, el și soția sa au avut treisprezece copii, deși înainte nu reușiseră să facă copii. Din cauza unor astfel de  povești, oamenii au crezut din ce în ce mai mult că trufele sunt un dar de la Dumnezeu pentru omenire și pot face lucruri supranaturale pentru fertilitatea umană. Grecii și italienii foloseau ciupercile în scopuri medicinale și credeau că pot oferi sănătate veșnică. În întunecatul Ev Mediu, biserica s-a împotrivit ideei de remediu universal și mai ales afrodisiac. Legau trufa de ”zeitatea păgână Venus” și spuneau că trufele sunt ”pământ corupt”, ”hrana vrăjitoarelor și a diavolului”. Drept urmare prețul a crescut dar comerțul s-a mutat pe ”piața neagră”. În timpul  Renașterii le găsim totuși la masa Caterinei de Medici și a Lucreției Borgia cât și la cele mai prestigioase banchete din toată Europa.

Apogeul producției și a consumului de trufe a început odată cu domnia lui Ludovic al XIV-lea. Regele Soare. Acesta adora aroma exotică și delicată a ciupercilor și practic a salvat-o de la dispariție. De asemenea, a ridicat-o la rang de rafinament folosindu-se doar la banchetele nobililor europeni. Ludovic al XIV-lea a fost atât de îndrăgostit de trufe, încât și-a propus să le cultive ceea ce s-a dovedit a fi inutil.  

 

Primul tratat dedicat în întregime trufelor, „Opusculus de tuberis”, a fost scris în 1564 de medicul umbrian Alfonso Ciccarelli. În același secol, Andrea Cesalpino decide că trufa face parte din grupa ciupercilor. În Europa în această perioadă, trufa era numită și „usturoiul bogățiilor”, pentru mirosul ei, ușor asemănător plantei. În urma acestei etape de popularizare, în anii 1800, trufele au cunoscut o recoltă de peste 2.000 de tone în toată Europa. 

 
În anii 1700, contele de Borch publică o monografie despre trufe numită „Lettres sur les truffes du Piemont”, în timp ce în 1788 Vittorio Pico descrie trufele albe numindu-le cu numele de Tuber Magnatum. Cu toate acestea, abia în 1831 prețioasa ciupercă subterană a obținut prima descriere științifică, grație cărții „Monographia Tuberacearum” scrisă de Carlo Vittadini. În această carte, botanistul și micologul italian descrie multe varietăți de trufe, iar multe îi poartă încă numele (Tuber melanosporum Vittad, Tuber aestivum Vittad, Tuber Brumale Vittad etc...). A apărut și o știință separată numită ”idnologie (din grecescul Hydnon), știința care studiază trufele.

 
Mulți ani mai târziu, cercetarea a confirmat că ciupercile conțin fenoli, flavonoide și polizaharide. Acești diferiți compuși bioactivi pot avea efecte antioxidante, antimicrobiene și antiinflamatorii. Așadar trufele s-au dovedit a fi foarte bune pentru sănătatea noastră.

Trufa albă din (orașul) Alba „Tuber Magnatum Pico” este astăzi renumită în întreaga lume. Trufa de Alba este în prezent unul dintre cele mai scumpe produse din lume. Această trufă albă prețioasă Tuber Magnatum Pico se găsește doar în câteva zone din Italia și Croația și până acum nimeni nu a putut să o cultive.

Deja în secolul al XVIII-lea, trufa din Piemont era considerată unul dintre cele mai rafinate ingrediente în curțile europene. Dar abia în secolul al XX-lea trufa ”de Alba” a devenit faimoasă în întreaga lume, datorită ideii inteligente a lui Giacomo Morra, un hangiu din orașul Alba. Morra a trimis trufe albe celebrităților din întreaga lume și astfel aceasta a ajuns și ea celebră. Astfel de cadouri au primit  în 1951 președintele american Harry Truman, prim-ministrul britanic Winston Churchill în 1953, sportivul Joe DiMaggio și Marylyn Monroe în 1954, etc. Giacomo Morra a fost numit Regele Trufelor de revista The Times în 1993. Morra a fost și fondatorul celebrului târg anual de trufe din Alba, care atrage și astăzi nenumărați vizitatori din întreaga lume.

La început am gustat mâncăruri cu trufe în Italia dar mai apoi am reușit să gust trufe românești proaspete. Așa că am o listă destul de spectaculoasă de rețete încercate: în pastă de ciuperci, unt aromatizat, pastă de brânză, câteva variante de spaghete dar orezul cu trufe este preferatul meu....

 https://www.youtube.com/watch?v=EntUcd7K1U4

 

https://www.youtube.com/watch?v=n1Cemu73ar4

 

https://www.youtube.com/watch?v=JkIIjNia3MA

 

cultura trufelor

https://www.youtube.com/watch?v=ZOewssc6qCA

Imagine: trufe dintr-un Tacuinum Sanitatis din secolul 14