Ceapa umblătoare

 

Ceapa mergătoare/ceapa liguriană egipteană sau despre reziliența xerofitelor.

 

 

 

În inima Liguriei, între dealurile ondulate și satele pline de viață, crește o plantă care sfidează duritatea climatului mediteranean cu o rezistență uimitoare. Este un soi străvechi, cunoscut și sub numele de ceapă umblătoare, este un exemplar al unei plante xerofite, capabilă să prospere în condiții de secetă.

 

 

Capacitatea sa de adaptare este remarcabilă: plantată produce bulbii în aer. Vârful plantei (care poate ajunge până la 1,2 metri înălțime), se îndoaie încet sub greutatea bulbilor până atinge pământul. De aici rădăcinile noilor bulbi dau naștere unor plante noi. Acest ciclu de viață i-a adus numele cepei mergătoare, un exemplu fascinant despre cum natura se adaptează și se perpetuează în condiții nu întotdeauna favorabile.

 

Bulbii aerieni sunt o formă de reproducere vegetativă asexuată care apare la multe plante. Bulbii se desprind de planta mamă și dau naștere unor noi indivizi identici genetic. Acest mecanism permite plantelor să colonizeze rapid noile medii, să depășească condițiile adverse și să păstreze caracteristicile adaptive. 

 

Când bulbul se desprinde de planta mamă, din cauza gravitației, vântului, animalelor sau a altor agenți acesta cade la pământ, începe să emită rădăcini și colonizează sol nou chiar și la zeci de metri de planta mamă. 

 

Reziliența plantelor este capacitatea lor de a rezista și de a răspunde dificultăților de mediu, precum frigul, căldura, seceta, vântul, animalele care le mănâncă etc. Plantele nu pot scăpa de pericole, așa că trebuie să se adapteze și să se modifice pentru supraviețuire. Plantele sunt foarte sensibile la ceea ce se întâmplă în jurul lor și folosesc diferite strategii pentru a face față provocărilor. De exemplu, unele plante își schimbă culoarea, altele lasă partea erbacee să se usuce, altele produc substanțe urticante, iritante, chimice pentru a se apăra sau din contră pentru a atrage insectele polenizatoare. 

 

Xerofitele sunt plante adaptate pentru a trăi în medii foarte uscate.

Aceste plante au dezvoltat caracteristici speciale pentru a reduce pierderile de apă și a profita la maximum de apa pe care o găsesc. De exemplu, unele xerofite au frunze mici, groase sau păroase, pentru a reduce suprafața expusă aerului uscat. Alte xerofite au tulpini cărnoase sau suculente, unde depozitează apa pentru utilizare la nevoie. Altele au rădăcini adânci sau ramuri pentru a căuta apă în sol. Unele exemple de plante xerofite sunt cactuși, suculentele, lavandă, cimbru, măslinul etc.

 

Și pentru că vine imediat sezonul cepei verzi, prazului am o întrebare: oare de ce nu folosim mai mult frunzele de ceapă verde uscate. Frunzele verzi, tăiate puse la uscat apoi mărunțite, și adăugate la sosuri, aluaturi, pesto, sandvișurile, supe, pilafuri, pizza, focaccia, dar și dulciuri precum prăjituri, tarte și brioșe sărate. Adaugă doar un vârf de cuțit în aluat sau umplutură pentru a da preparatelor tale o senzație aromată originală.

 

 

În Italia există o veche zicală care spune: "Ceapa trebuie să audă sunetul clopotelor!" E o zicală care ascunde sfaturi de cultivarea cepei.Conform tradiției, bulbii de ceapă ar trebui introduși doar puțin, lăsând vârful afară, pentru a putea "auzi" sunetul clopotelor bisericii. Așa ceapa crește mai bine pentru că primește mai multă lumină și aer, și nu riscă să putrezească din cauza umezelii. 

Zicala are origini foarte vechi, probabil medievale, când clopotele măsurau ritmul vieții de zi cu zi și al activităților agricole. Clopotele erau instrument de măsurare și a sărbătorilor, a nașterilor, morților, pericolelor, victoriilor dar și anunțarea orei prânzului. Clopotele au fost, de asemenea, un mijloc de comunicare între comunitățile rurale, schimbând semnale și mesaje prin numărul și durata clopotelor. Acest proverb ne amintește de legătura profundă dintre om și natură, dintre sacru și laic, dintre trecut și prezent. Ne reamintim și de înțelepciunea bunicilor noștri, care au știut să cultive pământul cu respect și iubire, urmând ritmurile anotimpurilor și semnelor cerului.  

 

 

 

 

Un alt proverb din zona Parmei spune că de la ceapă, la fel ca de la porc, nu arunci nimic. Sigur oamenii în perioadele de foamete, au fost foarte inventivi. De obicei bulbul, frunzele și rădăcinile se pregătesc separate pentru că au timpi de coacere diferiți.

 

Rădăcinile de ceapă prăjite sau la cuptor sunt foarte gustoase. Probabil că n-o veți găti, și nu pentru că e o „ciudățenie” ci pentru că e greu de spălat sau credeți asta față de bulb de la care dați jos o foaie, ( cămașă) de ceapă și e gata curățată. Dar totuși dacă veți avea o legătură cu ceapă verde bogată în rădăcini, aflați că acestea sunt comestibile, fragede, crocante dacă sunt prăjite și când pregătiți un rântaș, o puteți încerca. 

 

 

.

Voalurile din Lima (Las tapadas limeñas)

 

Între 1560 și 1800 femeile din Lima au folosit o formă de șal/voal/matilă pe care îl legau ca pe o manta de mătase și o trăgeau deasupra capului lăsându-și un sigur ochi vizibil.

 

Ele purtau o fustă de mătase (la saya), deseori încrețită în jurul șoldurilor îndesând mai multă căptușeală. Ele foloseau și mantila (micuța mantie) prinsă prin diverse mijloace de păr asemenea femeilor maure. Se foloseau de așa numitele  ”coduri de modestie” ale timpului pentru că femeile peruane erau ținute foarte mult în acasă. Acestea foloseau mantaua pentru a ieși în public, acoperindu-și fața în așa fel încât nimeni să nu le poată identifica.

 

Este exact ce se întâmplă acum cu folosirea hijabului în anumite țări. Acoperirea feței permite femeilor să lucreze, să meargă la Universitate și să obțină o independență relativă care nu ar fi fost posibilă pentru ele. 

 

Autoritățile coloniale au fost conștiente de această utilizare subversivă și în 1583 le-a interzis, respingând ferm „saya y manta”. Amenda era aspră de 3.000 de maravedíe.

 

„Obiceiul ca femeile să fie acoperite a ajunsese la o extremă atât de mare încât au fost văzute ca ”ofense aduse lui Dumnezeu” căci, spuneau autoritățile, tatăl, soțul sau fratele nu-și puteau recunoaște fiica, soția sau sora. O ținută care oferea femeilor mobilitate publică și mai ales anonimat submina supravegherea bărbaților și, prin urmare, controlul acestora. Azi, ținuta ar putea părea represivă pentru sensibilitățile moderne, dar în realitate tocmai această modă le-a permis mult mai multă libertate decât era obișnuit la acea vreme.

 

https://es.wikipedia.org/wiki/Tapada_lime%C3%B1a

 

„Tapadas Lime ñas nu a avut nicio legătură cu puritanismul”, explică La Vanguardia. " Se pare că rochiile lor mai înfoiate cu curele, păreau provocatoare și senzuale, într-un mod care a provocat. Dovezile din arhivă includ povești despre utilizarea lor pentru întâlniri ilicite sau mesaje de spionare în timpul luptei pentru independență în Peru.

 

Acest lucru poate explica de ce practica purtării acestor haine a fost nepopulară în biserica catolică și a fost interzisă - fără succes - în mai multe ocazii. În 1624 viceregele Diego de Córdoba a încercat să interzică ”tapada lime ña” cu pedepse variabile în funcție de statutul social: nobilele primeau 10 zile de închisoare în timp ce femeile simple o lună întreagă.

 

„Femeile care le purtau erau descrise ca fiind „vipere insolente” de un poet, în timp ce erau acuzate chiar de cutremurul din 1746 care a distrus Lima: „Dumnezeu a pedepsit capitala pentru îndrăzneala unor femei ce erau simbol erotic.”

 

„În 1833, (feminista) Flora Tristán scria că femeile din Lima erau „cele mai libere din lume” de când îmbrăcămintea lor le permitea să se sustragă supravegherii bărbaților. "

 

https://www.ancient-origins.net/wei.../tapada-limena-0019159

· ·

 

 

.

 

Nicolas Appert și apertizarea

 

Nicolas Appert (1749 - 1841) cofetar, inventator, inginer om de afaceri

Nicolas Appert, părintele conservelor știa că procedeul său de ”apertizare” a funcționat, dar nu și de ce a funcționat. Invenția lui a pornit de la încercarea de a câștiga un premiu consistent oferit de armata franceză iar astăzi este un procede de care practic nu ne mai putem lipsi.

Armata franceză oferă în 1795, un premiu de 12.000 de franci oricui putea să  descopere cu succes o metodă de păstrare a alimentelor pentru mai mult timp.

„În jurul anului 1806, principiile lui Appert au fost testate cu succes de marina franceză pe o gamă largă de alimente, inclusiv carne, legume, fructe și chiar lapte”, scrie Nummer. Apoi, în 1810, Appert a obținut banii și și-a publicat rezultatele, așa cum este stipulat în contractul de atribuire. Titlul cărții sale se traduce prin ”Arta de a păstra pentru mulți ani toate tipurile de substanțe animale și vegetale”.

Dar au trecut mulți ani până când Louis Pasteur să înțeleagă relația dintre microorganisme și stricarea alimentelor. Appert știa că funcționează, dar nu știa de ce și au trecut mai bine de 50 de ani până când Pasteur va inventa pasteurizarea.

 

Borcanul folosit la apertizare
 

Nicolas Apert a conceput un sistem de prelungire a duratei de conservare a alimentelor, precum și tehnici de încălzire a laptelui, vinului și berii. Și de aici s-a născut cutia de conserve, un produs omniprezent în fiecare casă de pe pământ.

 

În 1810, după ani de teste, Appert a prezentat un sistem care consta în închiderea ermetică a alimentelor în interiorul unui borcan, sterilizarea acestora prin aplicarea de căldură prin scufundarea în apă la temperatura de fierbere (100 de grade Celsius) și apoi menținerea recipientului închis până la utilizare. Această metodă s-a dovedit a fi utilă pentru conservarea tuturor tipurilor de alimente.

 

Deși acest inventator nu și-a dezvoltat ideile în mediul academic, descoperirile sale au avut un impact major asupra tehnologiei alimentare și asupra îmbunătățirii calităților igienice și nutriționale ale alimentelor, determinând o schimbare profundă a obiceiurilor de consum.

 

Trist este, însă, faptul că Nicolas Appert, care a revoluționat conservarea alimentelor, a murit în sărăcie la vârsta de 91 de ani. 

Născut la Châlons-en-Champagne în 1749, Nicolas Appert a crescut în hanul Cheval Blanc condus de tatăl său, într-o familie numeroasă de 11 copii, dintre care el era al nouălea. Apoi s-a mutat la hotelul Palais-Royal, un stabiliment mai mare achiziționat de tatăl său, și a învățat meseria părinților săi. În calitate de bucătar, chelner și somelier, a ocupat toate posturile asociate cu această profesie.

 

Și-a părăsit orașul natal și a intrat în serviciul Ducelui de Deux-Ponts în Germania, înainte de a deveni bucătar al văduvei acestuia în Forbach și apoi în Paris. Și-a deschis ulterior o cofetărie și s-a căsătorit în 1785.

 

Cofetăria sa a dobândit o reputație remarcabilă. Implicarea sa în Revoluția Franceză l-a făcut să devină președinte al Secției ”des Lombards”, dar a fost în cele din urmă încarcerat la Reims, odată cu căderea Girondinilor. Prietenii săi l-au scutit de un proces și au obținut eliberarea lui.

 

Pe vremea lui Nicolas Appert, alimentele erau conservate prin sărare, afumare, alcool sau oțet. Toate acestea erau soluții care nu ofereau rezultate optime și se dovedeau costisitoare.Fascinația acestuia pentru foc, pe care îl folosea cu regularitate în cofetărie, și o metodă empirică l-au determinat să inventeze conservele. A procedat prin încercări succesive, până când și-a dat seama că încălzirea alimentelor și sigilarea lor ermetică permitea conservarea lor la nesfârșit. Sterilizarea se bazează pe ideea că încălzirea alimentelor la 100°C ucide bacteriile care strică alimentele. Nicolas Appert a denumit inițial acest procedeu drept „apertizare” și, a adăugat că, dacă alimentele nu mai sunt puse în contact cu mediul exterior, produsele nu mai pot fi alterate.

 

Conceptul de „apertizare” se baza, așadar, pe încălzirea alimentelor și închiderea ermetică a recipientului.

 

Deși a reușit să demonstreze eficiența invenției sale, nu a putut să ofere o explicație științifică pentru succesul său. Va mai trece încă o jumătate de secol până când Louis Pasteur va reuși să demonstreze că, de fapt, căldura ucide microorganismele din alimente și că sigilarea împiedică pătrunderea altora noi.

 

Deși cutia de conservă și procedeul de sterilizare sunt cele mai cunoscute lucrări ale lui Nicolas Appert, acesta a mers și mai departe, încălzind laptele, apoi vinul și berea la 70°C, pentru a conserva aceste produse pentru o perioadă limitată de timp. Aceasta a fost pasteurizarea înainte de vreme. Pasteur l-a recunoscut pe Appert ca fiind un precursor atunci când a dat o explicație științifică. Appert a fost, de asemenea, responsabil pentru laptele condensat, perfecționat în 1827, și pentru procesul de extragere a gelatinei din oase cu ajutorul unui autoclav, un dispozitiv similar cu oalele sub presiune de astăzi. Acest sistem este mai puțin periculos decât focul deschis și mai eficient, deoarece aceste dispozitive pot avea o capacitate și de câteva sute de litri.

 

Nicolas Appert a murit în sărăcie; a fost înmormântat într-o groapă comună.

 

Appert umplea borcane de sticlă cu alimente și le închidea cu dopuri de plută, apoi folosea sârmă pentru a strânge și sigila capacul înainte de a-l scufunda în apă pentru a steriliza alimentele. 

În Marea Britanie, Peter Durand a patentat utilizarea vaselor din fier acoperite cu staniu pentru a le împiedica să ruginească.

 

În 1821, un englez pe nume William Underwood a adus invenția în SUA, unde a deschis o fabrică de conserve de homar și somon în Boston, Massachusetts. În 1861, când a izbucnit Războiul Civil, mâncarea în acest format a fost folosită pentru a hrăni soldații.

 

Louis Pasteur a avut un efect mai mare asupra vieții noastră decât mulți ar putea crede. El nu numai că a inventat procesul de pasteurizare – o metodă de conservare a produselor alimentare, mai ales a celor lichide, dar a făcut și descoperiri în lumea vaccinurilor și a contribuit la dezvoltarea teoriei moderne a germenilor.

 

În 1863, la cererea împăratului Franței, Napoleon al III-lea, Pasteur a studiat contaminarea vinului și a demonstrat că aceasta este cauzată de microbi. Pentru a preveni contaminarea, Pasteur a folosit o procedură simplă: a încălzit vinul la 50-60 °C, procedeu cunoscut astăzi sub numele de pasteurizare. Pasteur a fost numit decan al facultății de științe de la Universitatea din Lille în 1854, unde a investigat problemele legate de fermentația alcoolică. Mai exact, a făcut studii la o distilerie locală.Acesta a fost primul pas al lui Pasteur pe calea studierii și înțelegerii mai profunde a procesului de fermentare. Celebrul chimist a început să investigheze aproape tot ceea ce presupune procesul de fermentație, cum ar fi producția de acid lactic.

 

În 1857 a plecat la Paris, unde a prezentat dovezi experimentale care demonstrau că organismele vii erau implicate în procesul de fermentație. El a reușit chiar să demonstreze modul în care fiecare organism specific afectează fiecare proces de fermentare. Dovezile sale prezentate în 1857 stau la baza teoriei germenilor.

 

Această descoperire a unor organisme specifice implicate în fermentație l-a condus pe Pasteur la descoperirea faptului că fermentația poate fi oprită prin trecerea aerului, sau mai degrabă a oxigenului, prin lichidul care fermentează. Acest proces este acum cunoscut sub numele de efectul Pasteur.

 

Pasteur a dedus că, deoarece oxigenul era factorul decisiv în oprirea fermentației, microbul responsabil de acest proces trebuie să poată funcționa doar într-o zonă lipsită de oxigen. Acest lucru a dus impecabil la introducerea termenilor aerob și anaerob pentru a descrie relația dintre organisme și prezența oxigenului. În timp ce chimistul făcea progrese în domeniul fermentației, a continuat să facă și alte descoperiri importante în industria textilă. În 1865, Pasteur a reușit să demonstreze că microbii atacau ouăle de viermi de mătase ale producătorilor de mătase. S-a demonstrat că acești microbi provocau o boală, care putea fi eliminată dacă microbii erau apoi eliminați.

Înainte de 1965, această boală făcea ravagii în industria viermilor de mătase din Europa, extinzându-se chiar și în China și Japonia. În momentul în care Pasteur a descoperit în cele din urmă cauza principală, industria viermilor de mătase se clătina în toată Europa și Asia.

Un efect secundar al cercetărilor lui Pasteur pe această temă a fost acela că a devenit un expert în creșterea viermilor de mătase, poate unul dintre cei mai buni din întreaga lume. Soluția sa finală pentru eradicarea bolii a fost una de prevenire. El a dezvoltat un proces care a împiedicat contaminarea noilor ouă de viermi de mătase cu organismele care cauzează boala. După câțiva ani de aplicare a acestui proces, boala a fost practic eradicată și este acum un standard în industrie.

 

.

sursa: https://www.omofon.com/povestea-lui-nicolas-appert-bucatarul-care-a-inventat-conservele?fbclid=IwAR3RMDtFSg0UKBZrkL1Fm_TI5b8A0cE86_5zuPZe9Jwr0gw89JKIMeAz2QE

Maria și procedeul de ”bain-marie”

 Orice gospodină știe și folosește anual procedeul ”bain-marie” și dacă vreodată s-a gândit la cine este acestă Maria de al cărui nume ne împiedicam când facem conserve, probabil că a trecut-o la categoria de mare gospodină, eventual autoare de cărți de bucate.

 

Ei bine hai să o cunoaștem pe Maria sau Maria Evreica. Este una din marile nume ale alchimiei, în latină i se punea Maria Hebraea dar ea este cunoscută și ca Maria Profetesa (latină : Maria Prophetissa ) sau Maria Copta ( Māriyya al-Qibṭiyya ). 

 

A fost una dintre primii alchimiști cu multe lucrări cunoscute în tot Evul Mediu. A trăit cu mare probabilitate între secolele I și III d.Hr. în Alexandria.

 

 Ea este creditată cu inventarea mai multor tipuri de aparate chimice și este considerată a fi primul alchimist adevărat al lumii occidentale. Din lucrările grecești ale Mariei au supraviețuit doar fragmente, citate de Zosimos din Panopolis sau de pseudo-Olympiodorus și alți autori de mai târziu. Procedeele ei au fost găsite însă în mult mai multe  scrieri arabe atribuite ei, unele dintre ele și în traduceri latine.

 

Este inventatoarea unui fel de alambic cu care se obțineau substanțe purificate. Nu se știe dacă Maria este cea care l-a inventat, dar Zosimos îi atribuie prima descriere a instrumentului. Este cel folosit și astăzi în laboratoarele de chimie. În scrierile ei, Maria recomandă cuprul sau bronzul ca materiale pentru fabricarea tuburilor, (de grosimea unei tigăi) și ca îmbinările dintre tuburi și capul de alambic să fie sigilate cu pastă de făină. ”Balneum alchimic Mariae” sau ”baia Mariei” este descrisă în 1528 în cartea ”Coelum philosophorum” și este un dispozitiv folosit pentru a încălzi substanțele folosite în alchimie și pentru a colecta vapori. Este un recipient etanș cu o foaie de cupru pe partea superioară. Când funcționează corect, toate îmbinările formează un vid strâns. Utilizarea unor astfel de recipiente sigilate în „artele ermetice” a condus la termenul cunoscut și de noi „ închis ermetic ”, încă în uz. 

S-a spus că ”kerotakis” este o reproducere a procesului de formare a aurului care avea loc în ”intestinele pământului”.  

 

Ei bine nu prea seamănă cu procedeul pe care-l folosim noi în mod curent dar cu siguranță poate îi puteți acorda câteva gânduri bune atunci când o să faceți prăjituri, creme sau zacuscă. 

 

Dar în filosofia alchimică este foarte cunoscută și Axioma Mariei.  „Unul devine doi, doi devin trei, iar din al treilea iese unul ca al patrulea”. Axioma a servit ca o temă recurentă asociată cu alchimia timp de peste șaptesprezece secole. O interpretare a axiomei o tratează ca pe un aforism pentru principiile feminine, pentru pământ și regiunile de sub el, reprezentând răul ca fiind interpolat între numerele nepare ale dogmei creștine. Dar acest lucru depășește înțelegerea noastră fiind expuse într-un limbaj special alambicat, specific alchimiștilor. Mai pe înțelesul nostru ”axioma Mariei” poate fi interpretată ca o analogie alchimică a procesului de individualizare de la mulți la unul, de la inconștiența nediferențiată la conștiința individuală. (Carl Jung)

 

 

 

 

Bertha Benz prima șoferiță din lume

 

Istoria Mercedes-Benz este legată cu mândrie de doamna Bertha Benz, parteneră de afaceri și soția inventatorului Karl Benz. Până la urmă ea a fost prima șoferiță din lume și totodată primul mecanic.

În 1888, ea a luat invenția soțului ei, Benz Patent-Motorwagen, și a condus-o 105 kilometri. La 5 august 1888, Bertha Benz, în vârstă de 39 de ani, a condus de la Mannheim la Pforzheim împreună cu fiii săi Richard și Eugen, în vârstă de treisprezece și, respectiv, cincisprezece ani, într-un Model III, fără să-i spună soțului și fără permisiunea autorităților, devenind astfel prima persoană care a condus un automobil pe o distanță semnificativă.

 

Ea a părăsit Mannheim în jurul zorilor, rezolvând numeroase probleme pe parcurs. Fără rezervor de combustibil și doar o sursă de benzină de 4,5 litri în carburator, ea a trebuit să găsească ”ligroin” un solventul de petrol necesar pentru ca mașina să funcționeze. Solventul era disponibil doar la magazinele de chimine/farmacie , așa că s-a oprit în Wiesloch, la farmacia orașului pentru a cumpăra combustibilul. La acea vreme, benzina și alți combustibili puteau fi cumpărate doar de la chimiști așa că chimistul din Wiesloch a devenit prima benzinărie din lume.

 

Ea și-a curățat o conductă de combustibil blocată cu acul de pălărie și și-a folosit o jartieră ca material de izolare. Un fierar a trebuit să ajute la repararea unui lanț. Când frânele încă din lemn au început să cedeze, Berta Benz a vizitat un cizmar pentru a instala o bucată de piele, făcând prima pereche de garnituri de frână din lume . Un sistem de răcire prin evaporare a fost folosit pentru a răci motorul. Trio-ul a adăugat apă la fiecare câțiva kilometrii. 

 

Cele două trepte ale mașinii nu au fost suficiente pentru a depăși pantele la urcuș așa că Eugen și Richard au fost adesea nevoiți să împingă vehiculul pe drumurile abrupte. Bertha Benz a ajuns la Pforzheim în aceiași zi după amurg, iar ea i-a trimis o telegramă soțului despre călătoria reușită. S-a întors la Mannheim câteva zile mai târziu.

 

Articole despre călătoria ei au ajutat la la publicitatea pentru noua invenție. Experiența datorită testului de călătorie a adus multe îmbunătățiri. Deși scopul aparent al călătoriei a fost să-și viziteze mama, Bertha Benz a dorit să-i demonstreze soțului ei, care nu reușise să ia în considerare în mod adecvat de comercializare a invenției sale, că automobilul în care amândoi au investit foarte mult va deveni un succes financiar.

 

 

.

Fisticul - nuca veselă

 Fisticul crește sub formă de ciorchini în copaci. Are o culoare specifică galben-verzui vibrantă și este cunoscută și ca „nuca veselă” pentru că atunci când fructul ajunge la maturitate se despică și devin roz și arată ca și cum ar zâmbi.

Legenda spune că fisticul e unul din copacii din grădina Edenului pe care Adam l-a luat cu el când a coborât din Rai.

O altă poveste spună că fisticul era favoritul reginei din Sheba. Ea a cerut să se planteze prioritar pentru folosința curții regale interzicând consumul oamenilor de rând. Apoi prin cuceririle lui Alexandru cel Mare acesta a ajuns în Grecia. Împăratul roman Tiberiu este cel care a răspândit cultura de fistic până în Spania, unul din marii producători actuali de fistic.

Fisticul apare și în Biblie ( Geneza 43:11) ”Atunci Israel, le-a zis: ‒ Dacă așa trebuie, atunci așa să faceți. Luați în vasele voastre câteva dintre cele mai alese produse ale țării și duceți-i acelui om un dar: puțin balsam, puțină miere, condimente, smirnă, fistic și migdale.”

Cruciadele și apoi rutele maritime grecești și venețiene au răspândit cultura în bazinul mediteraneean. Și dacă până la primul război mondial el nu era cunoscut în nordul Europei după război s-a răspândit și e cultivat pe scară largă și în Statele Unite.

Fisticul este simbol sănătății și fericirii.

Dacă vrem să ne schimbăm viitorul trebuie musai să cunoaștem trecutul (II)

 

Dacă vrem să ne schimbăm viitorul trebuie musai să cunoaștem trecutul

 

Miturile sunt acele experiențele universale care servesc la conectare și la iluminarea comună a umanității. Miturile ne pot face să înțelegem condiția umană, luptele cu care ne confruntăm și mai ales căutarea scopului și sensului vieții.

 

Miturile sunt cela care din copilărie ne răspund adesea întrebărilor existențiale și abordează aspecte fundamentale ale experienței umane, cum ar fi nașterea, moartea, dragostea, pierderea și căutarea, mereu insistând pe creșterea personală. Ba mai mult toate aceste teme rezonează cu oamenii din toate categoriile sociale, indiferent de mediul cultural, de sistemul de credințe sau de aria geografică.

 

De exemplu, mitul Phoenix-ului, găsit atât în mitologiile occidentale, cât și în cele orientale, simbolizează natura ciclică a vieții și ideea de renaștere și reînnoire. Mitul spune povestea unei păsări care arde în propria-i cenușă, doar pentru a se ridica din nou într-o glorioasă renaştere. Acest mit reprezintă dorința umană de transformare și credința în posibilitatea de reînnoire și de noi începuturi. 

 

 Pheonix "unica semper avis" , 1583

 

Conceptul de a începe din nou după ce ai înfruntat adversitatea sau ai depășit greutățile este acel ceva care rezonează profund cu toți oamenii.

 

Un alt exemplu este povestea călătoria în lumea de dincolo, iarăși prezent în diversele mitologii, simbolizează coborârea în adâncurile inconștientului, înfruntându-ne fricile și, în cele din urmă, ieșind transformat și iluminat. Această călătorie oglindește procesul psihologic de auto-reflecție, introspecție și explorarea propriilor profunzimi și umbre. 

 

Privind aceste mituri ca metafore ale psihicului uman, indivizii pot obține o perspectivă asupra propriilor experiențe interioare și pot naviga în creșterea personală și auto-actualizare.

 

În plus, miturile servesc adesea ca un cadru social, oferind îndrumări, valori morale și un sentiment de identitate comunităților. 

 

Miturile pot transmite norme culturale, principii etice și așteptări sociale, promovând unitatea și înțelegerea comună între o comunitate.

 

Aprofundând poveștile și narațiunile care au modelat societățile de-a lungul istoriei, ne putem lărgi orizonturile și obținem o apreciere mai profundă pentru bogata tapiserie a experiențelor umane.

 

 

.