Lacrimi și viniferin

Stiati ca seva vitei de vie ajuta la vindecarea bolilor de ochi?

 

 

La inceputul sezonului de primavara se taie vita de vie. Dupa taierea si eliminarea ramurelelor urmeaza etapa ,,de plans”, timp in care arbustul isi vindeca capetele ramurilor amputate cu ajutorul unei rasini similare unui lichid ce se scurge picatura cu picatura, sub forma unor mici lacrimi. Unii oameni spun ca picaturile ce se scurg de la capetele ramurilor de vie taiate sunt ,,lacrimile vitei de vie“, ,,plansul” acestei plante. Desi ele se aseamana cu niste picaturi de apa, reprezinta mai mult decat atat.

In popor, oamenii numesc picaturile de seva ca fiind ,,lacrimi”, iar in medicina traditionala drept ,,apa vie”. Cei care au folosit acest lichid transparent cu gust salciu si putin dulce sunt convinsi de proprietatile lui extraordinare. ,,Lacrimile” vitei de vie sunt un remediu foarte bun pentru numeroase afectiuni de ochi dar si pentru anumite boli ale organismului. Specialistii in domeniu au scris despre proprietatile benefice ale sevei vitei de vie si aplicatiile acesteia, iar cei care au folosit acest lichid in scop terapeutic au fost multumiti de rezultate.

Dupa cum spuneam, vita de vie se taie primavara, atunci este momentul cand se colecteaza in sticlute picaturile de lichid ce se scurg la capetele taiate ale ramurilor groase.

Utilizarile sevei vitei de vie:

Inca din cele mai vechi timpuri, de mii de ani, aceste picaturi sunt folosite pentru a proteja sanatatea ochilor. Acest obicei stravechi a fost folosit de bunicii nostri, apoi preluat de la ei de parintii nostri si cu timpul a fost inteles mai bine, deoarece se pare ca aceasta practica are o baza stiintifica bine justificata. In medicina sunt deja cunoscute efectele acestei esente pretioase, datorita substantelor din compozitia acestei plante, ale vitei de vie.

Cei care nu stiu despre utilizarile lacrimilor vitei de vie trebuie sa stie ca sunt un ,,medicament natural” foarte bun, apreciat pentru proprietatile antihemoragice, antiinflamatoare si nontoxice. De asemenea acest lichid are efect antiseptic, creste rezistenta ochilor si pielii la infectii.

Lichidul contine viniferin – un antioxidant de 62 ori mai eficient decat vitamina C. Viniferinul este un remediu excelent pentru ochi dar si pentru piele, ten, buze. De aceea seva vitei de vie este folosita pentru tratamentul bolilor de ochi si pentru spalarea fetei. Poate fi utilizata in cazuri de blefarita, cheratita, conjunctivita, orjelet, dureri la nivelul ochilor si oboseala oculara.

De asemenea seva vitei de vie ajuta in prevenirea cheliei, se aplica la radacina firelor de par. Are efect bun si asupra unor afectiuni ale pielii capului, iritatii, eczeme sau pete, vindeca diferite leziuni ale pielii corpului.

Cei care sufera de afectiuni ale bilei sau boli de rinichi (colecistita, dischinezie biliara, pietre la rinichi, litiaza biliara) pot urma un tratament de cel mult 10 zile cu seva de vita de vie. Se iau cate 10 lingurite de lichid in fiecare zi, dimineata, pe stomacul gol. Se pot dizolva in putina apa, pentru a fi mai usor de inghitit.

Poate fi folosita si pentru piele, ten si buze. Ajuta la eliminarea petelor si roseata de pe piele, stopeaza oxidarea celulelor ce provoaca riduri pe fata, ofera un aspect catifelat si luminos tenului.

Mod de aplicare la ochi: se aplica mici cataplasme din tifon umezite cu seva de vita de vie pe ochii si se tin timp de 15 minute. Ochii se tin inchisi cand se aplica astfel de cataplasme umede, iar tratamentul se face de 3 ori pe zi.

Mod de folosire pentru combaterea unor afectiuni interne: se beau 4 lingurite de seva de vita de vie pe stomacul gol, cu 40 minute inainte de a manca; apoi se sta relaxat in pat, pe partea dreapta a corpului, un sfert de ora.

Eleonora de Aquitania

 

„Eleonora de Aquitania a avut o viață extraordinară: a fost regina Franței și apoi a Angliei, a participat la a doua Cruciadă alături de soțul său, a trăit mai mult de 80 de ani și a avut zece copii, inclusiv renumitul Richard Inimă de Leu.” (din cartea „ Eleonora de Aquitania” de mai jos) .

 

 

 

 

 

 

Eleonora sau Aliénor  a fost una dintre cele mai influente și fascinante femei din Evul Mediu. S-a născut în 1124, a moștenit Ducatul de Aquitania, una dintre cele mai bogate regiuni ale Europei (la graniță cu Spania și Oceanul Atlantic). Deși limba ei nativă a fost dialectul local poitevin, ea a învățat să citească și să scrie în latină, a învățat bine muzică și literatură, a învățat să călărească și să vâneze. Eleonora a fost o persoană extrovertită și plină de viață, inteligentă, puternică și cu multă voință. 

 

 

 

În primăvara anului 1130, când avea doar șase ani, fratele ei în vârstă de patru ani, William Aigret, și mama lor au murit la castelul din Talmont, pe coasta atlantică a Aquitaniei. Eleonora a devenit moștenitoarea prezumptivă a teritoriilor tatălui ei. Ducatul Aquitaniei în aceea perioadă era cea mai mare și mai bogată provincie din Franța; Gasconia și zona Aquitania, împreună reprezentau aproape o treime din dimensiunea Franței moderne. 

 

 

 

 

 

 

 

După moartea tatălui ei, Eleonora, în vârstă de 15 ani a devenit Ducesă de Aquitania și printre cele mai eligibile moștenitoare din Europa. Pe patul de moarte, tatăl ei a dictat un testament numindu-l pe regele Ludovic al VI-lea al Franței tutorele ei. William i-a solicitat regelui să aibă grijă atât de domenii cât și de găsirea unui soț potrivit pentru ducesă. Regele, bucuros de moartea unuia dintre vasalii săi cei mai puternici și având disponibilitate asupra celui mai bun ducat din Franța, a decis să-și căsătorească imediat moștenitorul cu ducesa ca să aducă Aquitania ca perlă a coroanei franceze, crescând astfel foarte mult puterea Franței și a dinastiei Capețienilor. 

 

Domnia lui Ludovic ca Duce de Aquitania și Conte de Poitou și a Eleonoroei a durat doar câteva zile pentru că doar după 6 zile de la nuntă, la 1 august, tatăl acestuia, regele Ludovic al VI-lea moare de dizenterie; Ludovic a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al VII-lea. El și Eleonora au fost încoronați ca rege și regină în ziua de Crăciun în același an (1137). Cu toate acestea, căsătoria s-a dovedit a fi nefericită și ea a fost anulată în 1152 pentru consangvinizare după 15 ani împreună și 2 copii. Cei doi soți erau veri de gradul IV sau V. E o întreagă Epopee povestea celei de-a doua Cruciade, a eșecului acesteia și peripețiile armatei franceze spre Țara Sfântă cât și certurile cu Papii timpului Unul din lucrurile consemnate în cronice este faptul că (și) ea a condus armata.

 

Ca Regină a Franței ea a făcut multe schimbări la Curte și evident aristocraților mai în vârstă nu le-au plăcut aceste schimbări. În primul rând, au condamnat ținutele ”occitane” ale reginei, care li s-au părut parizienilor prea „îndrăznețe” și chiar provocatoare. În al doilea rând, deși regina cunoștea dialectul Lang d'Oil adoptat în Ile-de-France, limba ei maternă era încă dialectul Languedoc (Lang d'oc). În schimb, mulțumită Eleonorei, printre tinerii nobili ai Parisului, a început să se răspândească rapid moda romanțelor cavalerești și a cântecelor curtenești ale trubadurilor, modă ce i-a făcut să turbeze pe vârstnicii aristocrați.

Ea și-a exprimat, de asemenea, dorința de merge în Cruciadă pentru a primi binecuvântări, pentru că cuplul a avut primul copil doar după 8 ani de la căsătorie, o fiică Maria. Regele a fost nevoit să accepte acest lucru pentru că cavalerii din Aquitania nu au fost de acord să plece în Palestina  decât conduși de ducesa lor. Eleonora de pe atunci era privită de cavalerii ca o zeiță nu numai ca Regină. Trebuie spus că Eleonora nu a fost prima soție care și-a însoțit soțul într-o cruciadă - predecesorii ei au fost soțiile lui Baldwin de Boulogne și Raymond de Saint-Gilles. Exemplul ei a fost apoi urmat de soțiile conților de Blois, Flandra, Toulouse și Burgundia. Inclusiv fiul ei, Richard Inimă de Leu a fost însoțit în următoarea cruciadă de sora sa Joanna și de soția sa Berengaria. Dar să ne întoarcem la frumoasa regină și  tovarășii ei. Nikita Choniates a scris mai târziu despre armata cruciaților francezi:

 

 „În oștile lor erau și femei, călare ca adevărați  războinici, îmbrăcate în haine bărbătești, înarmate, ca bărbații, cu sulițe și având armuri; aveau o înfăţişeare războinică și păreau mai curajoase decât amazoanele.”  

 

Și, potrivit cronicarilor:

 

”însăși regina Eleonora i-a inspirat adesea pe soldați, apărând în fața lor într-un costum de amazoană - cu pieptul deschis.„

 

 Pe de altă parte, femeile au fost considerate vinovate de eșecul celei de-a II-a Cruciade. S-a explicat acest lucru nu prin nevoia doamnelor obișnuite cu confortul, ci prin pedeapsa lui Dumnezeu pentru scăderea în armata cruciată a moravurilor și moralității. 

 

Eleonora naște și o a doua fiica în drumul de întoarcere dar este acuzată de anturajul regal că ea este de vină pentru faptul că nu există un moștenitor așa că este fericită cu decizia divorțului.

 

2 ani mai târziu, Eleonora s-a recăsătorit cu ducele de Normandia. Deși era foarte fericită ca persoană divorțată a decis să se căsătorească ca să nu se mai repete episoadele încercărilor de răpire și o eventuală căsătorie forțată. A doua căsătorie a avut loc în 1154, de data acesta cu un alt văr de gradul II, Henric al II-lea.

 

Legenda zânei Melusine a fost asociată cu familia Plantagenet, iar această poveste, desigur, ar fi trebuit să atragă atenția ducesei de Aquitaine.  Tradiția susține că soția contelui Fulk de Anjou, strămoșul tuturor Plantageneților, ar fi fost Melusina, fiica regelui Ierusalimului Baldwin al II-lea și nepoata celebrei zâne Morgana, care ar fi știut să se transforme într-un șarpe. 

 

Nunta Eleonorei cu Henric ai II-lea, desigur, a fost o provocare pentru fostul ei soț, Regele Ludovic VII-lea pentru că ducele normand era vasalul regelui francez și ar fi trebuit să ceară permisiunea stăpânului său. Evident că Ludovic s-ar fi opus acestei căsătorii dar nu din cauza geloziei ci pentru că exista pericolul unificării Normandiei cu Aquitania&Gasconia.

 

 Henric avea doar 19 ani și soța sa peste 30. Faptul că au avut 8 copii vorbește clar despre atracția pe care a simțit-o reciproc. Ultimul născut a fost Ioan Fărădețară pe la 42 sau 44 de ani. Primul soț al lui Eleanor, regele francez Ludovic al VII-lea, a intrat și el într-o nouă căsătorie, dar a doua soție nu a putut da naștere moștenitorului tronului. Totuși, a treia lui soție născut un fiu, viitorul rege Filip II Augustus - cel mai mare dușman al lui Richard Inimă de Leu.

Eleonora a fost o regină activă și ambițioasă. Probabil faptul că Henric a mai avut și alți, mulți, diverși copii nelegitimi nu au făcut viața cuplului mai ușoară. Chiar Eleonora înduioșată de povestea unuia dintre ei l-a crescut la curtea ei. Dar ea a susținut aspirațiile copiilor ei și s-a opus soțului, cu care a intrat în conflicte deschise în 1173. Pentru acestă sfidare a fost închisă timp de șaisprezece ani, până la moartea lui Henric în 1189. Eliberată de fiul ei Richard, ajuns rege, ea și-a reluat rolul de regină mamă și ducesă de Aquitania. S-a ocupat de politica și diplomația ducatului francez. A murit în 1204, la vârsta de optzeci de ani și a fost înmormântată în abația din Fontevraud. A supraviețuit tuturor tuturor copiilor ei dar chiar având 79 de ani, umbla prin Spania să pregătească nunți regale, impunându-se ca un bun diplomat pentru nepoții ei ajunși să conducă regate.

 

Sursele documentare și cronologice, mărturiile artistice și literare urmăresc profilul Eleonorei nu numai ca regină și mamă de regi ci și patroană și poetă, care a contribuit la dezvoltarea culturii curtenești și a modalității respectului și iubirii trubadurilor. Citindu-i istoria putem reflecta la modalitățile în care femeile au modificat istoria chiar și în Evul Mediu întunecat. 

 

 ***

 

„Curtea iubirii” din Poitiers (1168–1173)

 

Palatul Poitiers a fost sediul conților de Poitou și ducilor de Aquitania din secolele al X-lea până în secolele al XII-lea. Aici existau/erau invitați curteni foarte culți și influența Eleonorei a inspirat multe povești despre flirt, curtare, povești ce s-au răspândit în secolele următoare pe tot cuprinsul Europei.  A fost patroana unor scriitori importanți precum Robert Wace, Benoit de Sainte - Maure și Bernart de Ventadorn.

Eleonora și fiica ei Marie au îmbinat și au încurajat idealul trubadurilor, cavalerismului și a dragostei la Curtea sa. În cartea Capelanului Andreas se povestește despre curtea din Poitiers. El susține că Eleonora, fiica ei Marie, Ermengarde vicontesa de Narbonne și Isabelle de Flandra formau ”o curte de judecată” unde se ascultau certurile îndrăgostiților și acționau ca un juriu despre toate actele dragostei romantice. El înregistrează vreo douăzeci și unu de cazuri. Cea mai faimoasă dintre povești și cea mai citată fiind problemă pusă femeilor nobile cu privire la dragostea adevărată și dacă ea poate exista în căsătorie. Potrivit lui Andreas Capellanus, femeile au decis că nu era deloc probabil ca dragostea să existe în timpul unei căsătorii impuse. Unii susțin că acest fel de tribunal a existat iar alții spun că acest lucru nu era decât un ”joc de salon”.

 

 https://en.topwar.ru/193132-alienora-akvitanskaja-koroleva-rycarej-trubadurov-i-kurtuaznoj-ljubvi.html

 

 

 https://evenimentulistoric.ro/a-fost-celebra-regina-eleanor-de-aquitania-in-spatele-rebeliunii-impotriva-lui-henric-al-ii-lea.html

 

 https://www.youtube.com/watch?v=qAP7OHmBcZY

 

 

.

Cleopatra dincolo de povești

 

Studii istorice recente rezumă faptul că Cleopatra (a urcat pe tron la vârsta de 17 ani și a murit la 39 de ani) vorbea 9 limbi. Ea cunoștea limba Egiptului Antic și învățase să citească hieroglifele, un caz unic în dinastia ei. În afară de acestea, ea vorbea fluent greaca știa limbile parților, evreilor, mezilor, sirienilor, etiopienilor și arabilor. Cu aceste cunoștințe, orice carte din lume putea fi studiată.

Pe lângă limbile străine, Cleopatra a studiat geografia, istoria, astronomia, diplomația internațională, matematica, alchimia, medicina, zoologia, economia și alte discipline. Pur și simplu ea, a încercat să acceseze toate cunoștințele timpului ei. Cleopatra a petrecut mult timp într-un ”laborator” conceput special pentru ea. 

 

A scris câteva lucrări legate de ierburi tămăduitoare și mai ales despre cosmetice. Din păcate, toate cărțile ei au fost distruse în incendiul marii Biblioteci din Alexandria în 391 d.Hr. Celebrul fizician Galen i-a studiat munca și a reușit să transcrie câteva dintre rețetele concepute de Cleopatra. Se pare că cea mai de succes rețetă, care a ajuns până la noi era cea de îndesirea părului... rețetă care garanta păr mătăsos tuturor bărbaților cu calviție. 

 

Regina Egiptului a fost interesată și de tămăduirea cu ajutorul plantelor, iar datorită cunoștințelor sale despre limbi străine, a avut acces la numeroase papirusuri pierdute azi sprijinind studiul științelor și ale medicinei.

 

.

piper , flori de rozmarin și zahăr

   ·
Istoria piperului  începe foarte devreme, ajungând în Mesopotamia în anul 2000 î.Hr. De acolo, grație perșilor și fenicienilor, a ajuns în Marea Mediterană, apoi în Grecia și la Roma. Aici s-a dovedit a fi cel mai scump condiment dintre toate, atât de mult încât a fost considerat monedă de schimb și posibilitate de investiție. 

În secolul I, s-au construit depozite speciale și, potrivit legendei chiar și un drum consular, Via Domiziana, pentru a-i grăbi transportul de la portul Pozzuoili spre Roma. Piperul lung era și mai scump.

 Din aceiași plantă se produc trei tipuri de piper.

Piperul negru știut de toți este cel recoltat la începutul maturării care este apoi fermentat și uscat; piperul alb, despre care în Evul Mediu se credea a fi fructul necopt. De fapt el se recoltează în schimb când este complet copt apoi este înmuiat pentru a-și pierde învelișul semințelor și rămâne partea albă. Piperul verde acestea reprezintă boabele necoapte și nu era folosit în perioada medievală.

Piperul lung (pipalli) este mult mai puțin cunoscut, e este format din boabe mici lipite sub formă de conuri. Se recoltează înainte de maturare și se usucă. Are un parfum delicat de vanilie.

 

 Rozmarinul sau „roua mării”, în Evul Mediu se numea planta vânătorului pentru că era folosită pentru a aroma marile proțapuri cu carne de vânat. Datorită proprietățile sale digestive, intră în prepararea sosurilor și salatelor.

În secolul XV era renumită salata de deschidere a meselor din flori de rozmarin. Pentru astm și reumatism. Adică flori de rozmarin, ulei, oțet, și sare.

Din manuscrisul ”Ser Pace și Masetto” de Gentile Sermini sec XVI

 

Zahărul în timpul Renașterii avea reputația de a te face ”puternic” așa că toți luptătorii mâncau cantități mari din acest produs foarte scump. El se folosea chiar și la decorațiunile meselor de sărbătoare ale nobilimii. Îl puneau în sosuri sau în umplutura unei plăcinte, dar și pentru a presăra preparatele înainte de a le servi, precum salate, carne, peste. Imaginați-vă o rață umplută cu preparate amestecate cu zahăr și presărată cu zahăr.

Dulcețurile, pastele de fructe, drajeurile devin în aceea perioadă ceva obișnuit la Curtile Europene și sunt adesea expuse pe mese în forme extravagante: castele, piramide...

Acest gust pentru zahărul din trestie poate fi explicat printr-o atracție pentru o marfă exotică și încă rară, care se deosebește de banal prin cheltuieli ostentative.

Georg Flegel (1566-1637) - Natura moartă cu zahăr.

 

Loredana Mocenigo ( Republica Venețiană)

 

În ciuda faptului că Veneția era o societate de tip masculin condusă de bărbați, totuși atenția, libertatea și oportunitățile oferite sexului feminin nu au avut egal nicăieri în Europa sau în lume, până la căderea Serenissimei Republici. 

 

Femeile din Serenissima Republică aveau drepturi asupra copiilor lor și aveau proprietăți personale. Se bucurau de libertate în viața socială și de gestionarea propriilor activități economice ca bune negustorese. Puteau să-și numească tutori pentru copii lor și dispuneau de o anumită influență în viața socială putere care nu exista în altă parte. Își puteau folosi singure averea fără a da explicații sau să aibă condiționări din partea soțului. Puteau face testamente separate. Puteau fi patroane de cafenele, hanuri, magazine. Făceau vânzări și încheiau contracte, donații, împrumuturi. Chiar puteau părăsi Republica Venețiană singure la vârsta maturității.

 

 

Cercetarea arhivelor arată sentințe pentru soții, tații, frații care și-au ucis izolat sau maltratat soțiile, fiicele sau surorile și chiar și violența domestică era pedepsită într-un anume grad.

 

 

Printre multele personalități notabile, am ales-o pe Dogaressa Loredana.

În imagine este Loredana Marcello Mocenigo (cca 1518 - 1572), soția Dogelui Alvise I Mocenigo.

 

În ciuda faptului că era o femeie nobilă soție de Doge (în italiană există și femininul la acest cuvânt = Dogaressa), ea a ales, de fapt, să nu locuiască în apartamentele somptuoase din Palazzo Ducale, ci pe o insulă retrasă. La vremea aceea insula era aproape pustie și se numea Giudecca. De aici și-a exercitat „puterea” prin lucrări de caritate, îndreptându-și atenția în special către lumea femeilor sărmane, bolnave, văduve sau păcătoase pocăite.

 

Dar Loredana Marcello nu s-a limitat la milostenie. A fost și o femeie educată, pasionată de istorie și botanică, care s-a dedicat studiului și a întreținut relații cu mediul intelectual venețian.

 

Poate din cauza unei boli grave care a privat-o de posibilitatea de a deveni mamă, interesul ei pentru plantele medicinale a crescut și ea însăși și-a creat propria grădină botanică, experimentând diferitele tipuri de ierburi cultivate.

 

în 1570 soțul ei devine Doge al Veneției și nici doi ani mai târziu, la moarta ei ne-a rămas această descriere:

 

”O femeie, discretă dar conștientă de sine, iubită și respectată de soțul ei, așa cum exprimă clar prin cuvintele neobișnuite afectuoase  Dogele: «draga și iubita mea consoartă».

 

 

Mormântul Loredanei Mocenigo în biserica ”Giovani e Paolo”, Veneția Italia

 

Din cartea D. Raines, Loredana Marcello Mocenigo (1518-1572). 

 

 „Ea a fost remarcabilă pentru constanța ei, atât în ​​experiențele dificile, cât și în momentele de sărăcie, judicioasă și discretă în supravegherea gospodăriei,  respectuoasă și miloasă având grijă de îndatoririle ei bisericești, binevoitoare față de rude și față de persoanele aflate în întreținere, într-un cuvânt era o prințesă virtuoasă și nobilă.” 

 

  În ”Registrul de Ceremonial”  care se păstrează  (1464-1592), ea este una dintre cele trei dogarese descrise: celelalte două fiind  Cecilia Contarini și Zilia Dandolo.

Compozitorul vremii, Ottavio Maggio i-a dedicat Oratoriul funerar Laurance Moccenices la moartea ei.

.

.

Gudrid

 

Călătoarea Gudrid a trăit în jurul anului 1000 dHr., a făcut opt ​​călătorii pe mare (Atlantic), într-un moment în care acestea erau foarte periculoase și adesea mortale.

Ea a fost numită „cea mai importantă femeie exploratoare a tuturor timpurilor”. Imediat după anul 1000 d.Hr., ea a născut primul copil european din America de Nord și și-a încheiat odiseea cu un pelerinaj pe jos, la Roma.

Puțin cunosc acestă poveste cu toate că cu toți am auzit de conducătorii vikingi Erik cel Roșu și Leif Erikson, socrul și cumnatul ei.

 

 https://bigthink.com/strange-maps/gudrid-far-traveled-viking-woman/?utm_term=Autofeed&utm_medium=Social&utm_source=Facebook&fbclid=IwAR3F8TgWu5mv95XjDyK6kRGhRj_0YyK_bQdL-8gHHH4pgbb1739ubjdzSOQ#Echobox=1678150298

.

Agnodice

 

(probabil sec 4 îHr)

 

 

Moșitul, a fost ramura medicinei care până secolul trecut a fost rezervată femeilor. Totuși în istorie pe când Hipocrate (c. 460-370 î.Hr.) și-a fondat școala la Cos, el a limitat elevele din program auxiliar în obstetrică și ginecologie. Motivația liderilor atenieni era  legată de descoperirea că unele moașe ajutau femeile să facă și avorturi dar mai ales predau practici și tehnici contraceptive. Ca răspuns, ”părinții Cetății” au interzis tuturor femeilor să practice orice fel de medicină sub pedeapsa capitală.

 

 

 

 

O tânără ateniană s-a tuns și s-a deghizat în băiat pentru a studia medicina cu Herophilus în Alexandria. A devenit medic și la un moment dat, spune legenda, a fost chemată să participe la o naștere dificilă cu o pacientă foarte pudică care nu accepta nașterea cu un medic bărbat. Atunci Agnodice și-a expus corpul arătând că e femeie și de aici încolo vestea răspândindu-se, femeile o chemau cu precădere pe ea. 

Geloși pe popularul tânăr medic, ceilalți cofrați l-au acuzat că le seduce pe paciente. Adevărul a ieșit la iveală și Agnodice a fost judecată pentru încălcarea legii care interzice femeilor să practice medicina, o infracțiune care după cum am mai spus presupunea pedeapsa cu moartea. O mulțime de susținătoarea s-au adunat în apărarea ei iar liderii atenieni au fost atât de emoționați încât nu numai că i-au cruțat viața lui Agnodice, ci au schimbat legea pentru ca femeile doctor să poată trata pacientele de sex feminin.

 

Unii cred că Agnodice este o figură mitică pentru că nu se cunosc relatări contemporane despre viața ei. Ea apare pentru prima dată în cartea ”Fabulae” a lui Gaius Julius Hyginus, o colecție de fabule din secolul I î.Hr. În plus, numele Agnodice înseamnă într-o traducere neautorizată cam așa: „cast în fața dreptății”, ceea ce este în concordanță cu vechea practică greacă de a numi personajele fictive după virtuțile lor. 

 

 

 

 

Povestea vieții lui Agnodice poate fi o pildă pentru a înțelege nevoia unor femei medic precum Aspasia despre care se știe că a practicat medicina în perioada în care a fost compusă cartea Fabulae.

 

.