sunetul pianului

 ...ochii tăi,
în cele din urmă se închid

suspinul tău  vine de undeva din adânc
când o prăpastie neștiută 
se surpă 
și se umple
urechile tale captează sunetele
ca pe o pasăre prinsă în plasa păsărarului
și atunci ne predăm cu totul
pentru că muzica deja știe ce e  în inima ta
și nu te va mai lăsa niciodată să pleci ...

Ziua internațională a complimentelor

De la un timp, cel mai des întâlnit compliment care mi se face, în autobuz, metrou, tren, în magazinele de tot felul e atunci când tot dau peste mine oameni, bagaje, ghiozdane, damfuri de la cei care se înghesuie la rânduri sau pur și simplu se grăbesc și trebuie să-mi sufle-n ceafă ori nu au loc de mine, ori se grăbesc...

Da, da, și atunci când sunt mai puțin adormită aștept să mi se ceară scuze, sau să primesc un gest oarecare care să semene măcar cu stinghereală unei greșeli recunoscute.

Ei bine io zic să nu vă puneți în fața uităturii mele când așa ceva nu se întâmplă (sic!) pentru că uitătura mea ”arde”. Arde și sub lentilele ochelarilor. Ca urmarea acestei ”drăgălășenii”, primesc eu atunci marele compliment când apare câte unu care-mi zice: ”Nu v-am văzut!” :)

Păi să nu fiu eu bucuroasă de un așa mare compliment, ziceți și voi :p Câta mi-s și pentru unii sunt invizibilă :)

(Știu că așa ceva ați mai vizionat și la un video cu Pavarotti dar io vă zic că mi se întâmplă zilnic așa ceva, în tren, în magazine, în metrou ori pe stradă pur și simplu)

Vechiul prezent

Auto-reflecția, când n-o practicăm foarte des, ni se pare înjositoare și degradantă și atunci, încercăm s-o ocolim. Sau  o minimalizăm. Sau o amânăm. Dar spuneți cum altfel să avem o hartă a sănătății noastre mentale dacă cândva și undeva pe parcurs nu facem și curățenie? O anume curățenie. Mai adâncă. Mai sinceră. Cu garda jos. Fără orgolii.

În mitologie se spune că ”la începuturi” domneau nevinovăția și siguranța dar lucrurile s-au schimbat când a venit Zeul războiului și al conflictelor.  Începuturile, erau concentrate în Zeul Ianos, cel cu două fețe. Cu o față el privea trecutul, cu alta viitorul concomitent, ceea ce noi nu putem face. La oamenii de azi e altfel. Unii rămân mereu să contemple trecutul. Și rămân să facă numai asta. Pentru a ”scăpa” de această meteahnă, am învățat ca la începuturi să ne facem planuri, adică să privim ”doar spre viitor”. Nici această perspectivă nu e corectă. Privind spre trecut și apoi spre viitor, lucrurile se echilibrează. Înțelegem deci de ce planurile fără auto-reflecție  seamănă cu un dulap plin în care îngrămădim lucruri fără să le aranjăm, fără să mai eliminăm din ele. Ceva doldora, care la un moment dat ”dă pe afară”.

La praguri mai ales și noi ne apropiem vertiginos de unul, descoperim că avem un aprig conflict cu noi înșine. Dacă e mocnit, nici măcar nu-l sesizăm. Și unul dintre cele mai des întâlnite conflicte sunt între ”prezent” și ”vechiul prezent” adică între acțiune realității mereu transformatoare și derularea amintirilor în continuu care ne ocupă spațiul de trăiri (dacă îi permitem). Acele gânduri, acele amintiri specifice din trecutul nostru dar care le purtăm cu noi, le aducem în prezent și ne rănesc iar și iar. Sau din contră acele povești de succes personale, care au fost un eveniment fericit în propria viață și care a venit dintr-un noroc, o întâmplare și nu printr-un proces, o învățare, o cumulare și o continuare de factori.

Termenul se numește ruminație, o meditație nesfârșită pe aceiași temă. Poate repet dar că purtăm cu noi bagaje cu lucruri învechite ale întâmplărilor pline de sentimente, uneori cu sentimente atât de lichide că ne umezesc ochii și după mulți ani: nemulțumiri vechi, pică, uri ținute prea mult se transformă în resentimente.  Sau gânduri triste de neîmplinire, despre un destin care nu ne-a mai oferit oportunități așa facile pe care le-am trăit cândva.

Este esențial de a face anumite lucruri, de a vedea cum gândim, dacă repetăm așteptări, dacă fără acțiuni nu cumva am rămas încastrați în a privii numai trecutul. Dacă nu noi asupra noastră, atunci cine? Eu nu cred că e degradat. Și ceea ce este cel mai important poate este că trecutul se poate vindeca. Nu ușor dar nu e imposibil.

Aveți grijă deci de cât de des vă vine în minte vechiul prezent și țineți minte că lamentările lui, nu vă(ne) sunt de folos vă(ne) ocupă un timp prețios de a trăi.


 RUMINÁȚIE s. f. 1. ruminare, rumegat. 2. impulsiune de meditare nesfârșită, obositoare, pe o singură temă; persistență a unor idei, planuri obsedante. (< fr. rumination, lat. ruminatio)

Ianus cel cu două fețe

Prea ...

Prea multe cuvinte servesc celor ce nu vor să înțeleagă pentru cei care-și închid ochii amețiți și confuzi

Frumusețea e un privilegiu acordată celor curajoșiAntonia Chimenti

Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau doar deretici oleacă?
De viața ta întrebam?

SPECTACOLUL CIREŞULUI

 Raul Sebastian Baz

Mi-a apărut cireşul în vis şi m-a certat:
- De ce nu faci curăţenie în jurul rădăcinilor mele?
De ce nu tunzi iarba şi de ce nu astupi şanţurile
pe care le-au săpat sobolii şi furnicile?
Nu trebuie să te omori cu firea, nu trebuie să te speteşti -
numai în jurul meu fă ceea ce trebuie, nelucrătorule,
fiindcă-ţi spun: e o problemă de viaţă şi de moarte.
Vezi bine că am înflorit la maximum şi trebuie să ştii
că peste două zile va veni vântul Zephyros
să-mi scuture petalele,
aşa cum m-am înţeles cu el anul trecut.
Pentru evenimentul ăsta, află, m-am pregătit îndelung.
In fiecare zi m-am gândit, toată iarna, la un nemaivăzut model
în care vreau ca împreună cu prietenul meu, vântul,
petalele să le aşternem pe pământ.
Dar cum vreodată, Doamne, va reuşi să-l înţeleagă cineva
şi să-l admire
în iarba asta încurcată, printre atâtea muşuroaie şi săpături?
Am invitaţi de marcă la spectacol - o să vină
un conte foarte pretenţios din ramura spaniolă
a casei imperiale a bondarilor,
cu o impresionantă suită de granzi credincioşi;
din nord, soseşte o cochetă delegaţie de privighetori
cu gât albastru, păsări care niciodată până acum n-au ajuns
pe aceste meleaguri,
iar de la tropice s-au anunţat două familii dintr-o specie
de fluturi albi, aflată de mai bine de un an
pe cale de dispariţie.
Te rog, nelucrătorule, nu mă lăsa să mă fac de ruşine
altfel să ştii că o să mă usuc şi o să mor în numai câteva
săptămâni.

Oh, bătrâne cireş, i-am răspuns întorcându-mă pe partea cealaltă
dar oare-n sufletul meu cine va veni să desţelenească?
Cine va curăţa cu cuţitul de foc solzii păcatelor mele de neiertat,
cine va tăia lanţurile grele ale remuşcărilor necurmate
şi cine va sparge o bortă în zidul înalt pân'la cer al dorinţelor
neîmplinite pe care le port cu mine?
Tu însuţi fă toate astea, a zis cireşul, îţi stă în putere,
nu-ţi trebuie decât puţină hotărâre ca să porneşti din loc.
Mergi dimineaţă şi pregăteşte-mi terenul, ca să pot oferi
un spectacol pe cinste, apoi o să te-ajut să ieşi şi tu la lumină:
drept mulţumire-ţi voi aduce anul acesta
cele mai dulci, mai parfumate şi mai cărnoase cireşe
pe care le-am zămislit vreodată
în lunga mea viaţă.

.

vitrina librăriei”Ionescu” ( Hale, Ploiești)