Nu-ți controla emoțiile negative, folosește-le - Elisabeta Stănculescu

De nu mi-ar fi întâmplat chia rmie, nu aș fi pus aici acest articol

În 2018 am avut ceva probleme cu anxietatea. Mi s-a spus că ”somatizez” prea mult. Că imaginația mea era prea înfloritoare, atîât de bogată încât îmi dădea chiar frecvente atacuri de panică, pe fondul unor dereglări  de sănătate moderate și usor de reparat.  Am dat peste un medic excelent, consierge la Intermedics. Cam ce citiți voi mai jos mi-a zis dumneaei. Parcă a fost o trezire bruscă....

................................................................

Frica de eşec sau de a nu fi la înălţimea aşteptărilor unor persoane semnificative, frica de a vorbi în anumite contexte, frica de abandon şi singurătate, frica de a nu rata fericirea sau valorificarea talentelor proprii, frica de boală şi de moarte… Probleme abordate de oameni cu care am lucrat în 2011, individual, în cuplu sau în echipe. Ce legătură are sociologia cu astfel de teme pe care ne-am obişnuit să le considerăm pur psihologice? Explic imediat. Ofer, ca de obicei, şi recomandări care chiar funcţionează în multe cazuri, dar mai întâi prezint raţionamentul care le fundamentează. Eu vorbesc despre folosirea afectelor negative ca resurse, nu despre exprimarea, descărcarea, controlul sau gestiunea lor.

*

Pentru primii sociologi, raportul dintre individ şi societate a constituit „problema fundamentală”. Iar dacă acum foarte mulţi gândesc că sociologia nu vorbeşte despre individ, ci doar despre societate ca realitate obiectivă, e pentru că de-a lungul secolului XX nevoia delimitării de psihologie a împins cercetarea şi practicile sociologice în direcţia obiectivismului, a abordării macro- şi mezo-sociale, a teoriilor calculului raţional şi a utilizării rezultatelor ca instrument pentru intervenţia politică sau managerială. Raportul individ-societate a supravieţuit în curente mai mult sau mai puţin marginale (interacţionism, fenomenologie, etnometodologie, sociologie cognitivă etc.), dezvoltate continuu în spaţiul american, mai deschis la pluralism, iar de câteva decenii şi în sociologia europeană – unde, în 1998, Bernard Lahire publica „Omul plural. Către o sociologie psihologică” (trad. rom. Polirom); unde, în 2004, AISLF (Asociaţia Internaţională a Sociologilor de Limbă Franceză) organiza un congres mondial pe tema “Individul social”; şi unde, în 1928, Dumitru Drăghicescu, un român citat în toate tratatele importante ale vremii, vorbea despre o « sociologie subiectivă» !

Avem de la un sociolog francez, Pierre Bourdieu, câteva idei pe care le putem exploata cu folos. Fiecare dintre noi posedă un simţ practic, care constă într-un rezervor de scheme de acţiune. Acestea sunt moduri automatizate sau cvasi-automatizate de a percepe, interpreta şi rezolva problemele obişnuite din viaţa personală, de la muncă etc. Nu ne-am născut cu ele, ci le-am dobândit, în cea mai mare parte non-conştient, prin repetare în experienţele noastre din diferite grupuri. Cu timpul, ele se fixează în noi ca „programe”, obişnuinţe (habitusuri) şi intră în funcţiune fără să mai fim nevoiţi să le conştientizăm, contribuind astfel la obţinerea unui rezultat acceptabil cu efort psihic minim – oamenii sunt “effort-minimizing information processors who adopt the simplest and least effortful processing strategy as long as it satisfies the minimal contextual requirements” (Forgas, 2001). Sunt durabile şi în mare măsură transpozabile; de la un context la altul unele detalii pot varia, însă „programul” ne menţine într-un stil relativ constant de acţiune, într-un pattern. De pildă, într-o conversaţie pot rămâne complet mut(ă), în timp ce în alta pot strecura câteva propoziţii, însă aceeaşi schemă funcţionează în ambele contexte: „mă blochez”. Într-o „luptă” de opinii, uneori îl jignesc dur pe oponent, alteori apelez la ironie fină, însă schema e aceeaşi: îl lovesc pe celălalt, utilizând un arsenal limitat de gesturi şi cuvinte. Pot inventa diferite raţionalizări (justificări), însă „programul” se derulează în interiorul lor. Când mă aflu în faţa unui examen greu, de exemplu, îmi pot spune că nu voi reuşi din cauză că mi-e frică de profesor, ori din cauza unor probleme de sănătate, serviciu sau familie, dar raţionalizarea aceasta conţine o schemă învăţată în experienţele trecute, pe care o pun în funcţiune natural, cu efort minim şi cu sentimentul că aşa e normal: încerc să-mi reduc frica de eşec şi să-mi protejez anticipat imaginea, transferând cauza în afara mea şi trezind în profesori, colegi sau cunoştinţe compasiunea şi „ajutorul”, ori măcar înţelegerea şi acceptarea în cazul nereuşitei.

După multe repetări, schemele de acţiune sunt încorporate, fixate nu doar în creier, ci şi în corp, şi generând reacţii automatizate ale corpului (P. Bourdieu, L.J.D. Wacquant). Vedem foarte clar aceasta la jucătorul de tenis sau la boxer: în timpul meciului, corpul pleacă automat într-o direcţie sau alta, înainte ca orice calcul raţional să fi avut timp să se deruleze, pentru că la antrenament sportivul a repetat respectiva schemă de acţiune până când a încorporat-o. La fel, când vrem să comunicăm propriile gânduri, corpul nostru porneşte automat în direcţia schemei de acţiune pe care am exersat-o, non-conştient sau conştient, în experienţele anterioare: unii vorbesc stând relaxaţi, alţii încep să tremure sau să transpire, simt „un nod în gât”, „un ghem în stomac”, „un cerc în jurul frunţii”, „o amorţeală în mâini şi picioare” etc. În oricare dintre cazuri, corpul a intrat într-o schemă de acţiune automatizată. În oricare dintre cazuri, folosim termenul „emoţie” pentru a descrie reacţiile respective ale corpului.

Emoţia/afectul este, aşadar, prima componentă a schemei de acţiune automatizate pe care sinele meu o scoate din rezervorul personal ca să facă faţă, în exemplul dat, nevoii de a spune ceva într-o conversaţie. Iar această idee are o importanţă practică enormă. Înseamnă că pot folosi emoţia dezvăluită de corpul meu ca sursă de informaţie şi optimism: ea mă atenţionează că „programul” încorporat s-a deschis şi că o schemă de acţiune care îmi face deservicii intră în funcţiune; tot ea îmi spune însă că respectiva schemă a făcut doar primul pas şi am încă timp să spun „Stop!” şi să înlocuiesc răspunsul automatizat cu unul elaborat, conştient. Dacă prima reacţie ar fi un act concret, ar fi mult mai greu să controlez lucrurile; faptul că prima reacţie e o emoţie îmi oferă o şansă în plus. – De aici decurge un avantaj imens al emotivilor, cu condiţia să înveţe să-şi folosească resursele!

Avem nevoie doar să învăţăm să ne observăm propriul corp! E simplu, dacă ne antrenăm precum sportivii: cu exerciţii repetate zilnic, de multe ori, în contexte cât mai variate.

Ce-ar fi să începeţi chiar acum? Concentraţi-vă de trei ori pe zi, în situaţii diferite, pe semnalele pe care vi le dă corpul. Nu faceţi niciun efort să denumiţi emoţiile şi să aflaţi cauza lor – nu aveţi timp şi vă consumă energia. Doar luaţi act de starea şi de mişcările spontane ale corpului şi spuneţi-vă: „Simt o tensiune în corp, înseamnă că am o reacţie defensivă la ceva. Dar încă nu s-a întâmplat nimic rău, schema automatizată e abia la început şi încă mai am timp să o înlocuiesc cu un răspuns constructiv”. Sau folosiţi o „scurtătură”: „Hei, eşti în defensivă! Relaxează-te şi concentrează-te pe scop!”. Apoi relaxaţi acea parte a corpului care e tensionată, respiraţi lent şi adânc, reamintiţi-vă scopul pentru care vă aflaţi unde vă aflaţi – altul decât „Să fac impresie bună”! –, concentraţi-vă pe ce vedeţi şi auziţi, căutaţi interpretări constructive, iar dacă aveţi nevoie nu ezitaţi să cereţi un timp de gândire. Prin acestea, tocmai aţi iniţiat procesul complex de creare şi testare a unei scheme de acţiune noi, care vă va aduce beneficii.

NB. Şi unele emoţii pozitive ne anunţă scheme de acţiune pe care ar fi benefic pentru noi să le înlocuim. Ce simte un om care are probleme cu alcoolul la vederea sau imaginea sticlei pline? Sau un gurmand când simte miros de mâncare? În ambele cazuri, o emoţie pozitivă anunţă o schemă de acţiune automatizată periculoasă. Iar dacă spun „Stop!” imediat după apariţia primei emoţii, adică înainte de a lua prima înghiţitură, şansele de a mă opri sunt infinit mai mari.

*******

După ce am scris acest articol, am găsit mai multe surse care întăresc – din perspective foarte diferite – ideea lui principală.

2 decembrie 2012

Descopăr, pe un site, ideea utilitătii emoţiilor negative:

“Your negative emotions are powerful guides to what needs to change in your life.” (Geoffrey James, How to Handle Negative Emotions at Work)

19 noiembrie 2013

Un studiu științific, popularizat de o revistă foarte prestigioasă (HBR), aduce dovezi empirice pentru această idee: când simți că emoțiile te copleșesc, nu încerca să le calmezi; obții performanțe mai bune dacă, dimpotrivă, le ”recadrezi”, le dai un sens pozitiv – de exemplu, în loc să spui ambivalentul ”Am emoții” (ce fel de emoții?), ori ”Mi-e frică” sau ”Sunt stresat(ă)”, ori ”Trebuie să mă calmez”, îți spui ceva care traduce englezescul ”I am excited” (”Sunt în priză”, ”Sunt gata de atac” etc.).

”Before performing, she asked participants to repeat a statement out loud. Some were randomly assigned to say “I am excited,” while others said, “I am anxious” or “I am calm.” That simple reframing device dramatically changed the outcome of their performances.

Measured by voice recognition software that rated pitch, volume, and rhythm, the “I am excited” performers scored an average of 81 percent, while performers who said “I am anxious” notched 69 percent, and those who said “I am calm” gained a miserable 53 percent. ”

Iată și un suport suplimentar pentru recomandarea mea ca, atunci când trăim emoţii negative, să conştientizăm doar prezenţa lor, nu şi natura (numele) lor ori cauzele lor;  este, însă, foarte util să conştietizăm acestea după ce furtuna a trecut sau, preventiv, chiar înainte ca ea să vină asupra noastră.

În viziune budistă, duşmanul nostru principal este

“sentimentul importanţei sinelui. Tot ceea ce nu răspunde exigenţelor sinelui şi îl contrazice devine o ameninţare şi o ofensă. Trecutul ne face rău, suntem incapabili să ne bucurăm de prezent şi ne chircim speriaţi, imaginându-ne durerile viitoare” (p. 276)

Soluţia imediată “în mijlocul furtunii”:

“În primul rând, trebuie să privim cu calm forţa brută a suferinţei interioare. În loc să o evităm sau să o exilăm într-un colţ întunecat al minţii, să facem din ea obiectul meditaţiei noastre, fără însă a relua, iară şi iară, evenimente care ne-au provocat durerea şi fără a examina, una câte una, imagini din filmul vieţii noastre. De ce nu este necesar, în acest stadiu, să insistăm asupra cauzelor îndepărtate ale suferinţei noastre? Buddha dădea următoarea imagine: un om străpuns de o săgeată se va întreba [oare] ‘Din ce lemn e făcută săgeata? De la ce specie de păsări provin penele? Ce artizan a fabricat-o Acest artizan este un om de treabă sau un ticălos? Câţi copii are?’ ? Cu siguranţă nu. Prima sa grijă va fi să-şi smulgă săgeata din piept.

Dacă, atunci când o emoţie dureroasă ne izbeşte în plin, ne petrecem timpul cercetându-i cauzele, avem toate şansele să-i permitem să se amplifice. Cel mai urgent este, deci, să o privim în faţă, izolând-o de gândurile cotropitoare care o acutizează. Am văzut într-unul din capitolele anterioare că fixându-ne pur şi simplu privirea interioară asupra emoţiei însăşi, aceasta dispare încetul cu încetul, ca zăpada sub razele soarelui. Mai mult, odată ce forţa emoţiei a scăzut, motivele care au declanşat-o nu ni se mai par atât de dramatice şi vom avea, astfel, şansa să ieşim din cercul vicios al gândurilor negative.” (pp. 277-278)

Matthieu Ricard, Fericirea. Un drept cu care ne naştem, o cale de a-l valorifica, trad. rom., Editura IRECSON, 2007.

https://elisabetastanciulescu.ro/2012/01/nu-ti-controla-emotiile-negative-foloseste-le-sociologie-aplicata-la-inteligenta-emotionala/?fbclid=IwAR20T6N20rQBg9ZgcWmLkw6rff9OpXwnsb9xAqX-Or_dne0OuEcIn5fbhZY

Atitudinea face toți banii!

 

Da, da atitudinea, asta este, ea face mare parte din schimbare.  Și menținerea ei, la cote evident pozitive. Dar suntem noi niște înțepeniți? Încleștați în opinii și deloc doritori să gândim mai profund? Suntem.

Cum facem să avem disponibilitatea de a dori și a face schimbare? Mereu. Nu numai până la nu știu ce vârstă?

În primul rând să știm că nu e ușor și să vrem să facem încercări chiar dacă rezultatul poate deveni o greșeală, un eșec. Provocările cele mai mari sunt depășirea eșecului sau a mentalității că a existat un eșec. Așa ne-au setat educația și cei din jur.

Apoi să nu ne fie frică. Frică de  schimbare e frica de înaintare. Cum învățăm să anticipăm viitorul?Unde și când îl recunoaștem? Alături de cine?

Prea multă protecție, prea mult culcușit în bula noastră? Prea neîncrezători? Poate prea cârcotași.  

Schimbarea înseamnă mereu o nouă direcție , înseamnă o nouă mentalitate, înseamnă a învăța alte și alte forme de comunicare cu oameni total  noi ...înseamnă a veni în întâmpinarea schimbării, nu a te piti după colț să nu te ajungă. Păi de unde ”oameni noi” când auzi mereu că avem îndeajuns de mulți prieteni, îndeajuns de mule cunoștințe? 

 Schimbarea înseamnă să gândești mult ”out of the box” dar în același timp să te păstrezi în limita valorilor tale, lărgindu-le granițele, nu autolimitându-te.  

Stau și mă uit la ce am scris. Cam multe întrebări, nu-i așa? Dar de fapt întrebările mele de aici se vor răspunsuri. E o șmecherie de stil să știți. Sunt sigură că v-ați prins. Atunci când întrebările devin răspunsuri, țineți minte, ele pot fi și catalizatori. Te riști? Te riști să mergi mai departe? 

 

Atitudinea, ei da, ea face toți banii!

. 

.

Dudul

 

În Ploiești-ul anilor 50, toată lumea avea dudul lui în curte. După cum știți (sau veți afla acum) dudul e o plantă dioică. Cumva mai pudică zic eu. Florile sunt unisexuate, cele mascule pe plante diferite de cele femele. Adică dude (fructe) coapte care să-ți cadă în cap sau să îți murdărească hainele, găsești doar pe anumiți pomi. Pe atunci era vorba că după unii duzi poți mătura, după alții nu e nevoie. Iar bunicul era mândru de fapt că la noi erau duzi care nu făceau fructe.

De două ori au crescut bunicii viermi de mătase. La începutul războiului, când au și plantat duzii în curte și mai apoi în anii 50 când pânzeturile erau pe cartelă și predarea unei ”norme de gogoși de viermi” îți asigura dreptul la 1.5 metrii, adică o rochie de mătase pe an. Mama, cea mai mică dintre frați, știa perfect tehnologia îngrijirii viermilor de mătase și era responsabilă cu hrănirea lor și îmi zicea de mutrele pe care le făcea, la fel cum azi ar face un copil pe care-l trimiți să plimbe animalul de companie când de fapt el ar vrea să se joace pe tabletă. Dar prețuia și mătasea naturală mai mult și mai altfel decât alții ca și cum dacă ea a crescut viermi, avea dreptul pe viață de a purta materiale diafane.

Dintre poveștile nenumărate ale curții/străzii, una este și despre dulceața de dude. Dulcețurile se clasau în copilăria mea în dulcețuri de calitate și cele de uz propriu. Cele laborioase și greu de procurat: fragi, nuci verzi, cireșe amare, prune verzi și celelalte. Încă sunt supărată pe acest clasament pentru că dulceața mea preferată, cea de vișine nu este pusă printre favorite. Dulceața de dude de fapt nu exista. Fructul perisabil fără miros, care ”să bălega” dacă îl amesteci cu zahăr, ei bine nu merita să strici zahărul pe el, spunea toată lumea. Dudele erau doar pentru țuică acolo unde cineva făcea așa ceva și dat la găini ( în cazul nostru),

Ei bine au trecut anii, și am descoperit deliciile dudelor uscate, a jeleurilor și marmeladelor din dude a dulceții plătită în Euro. Dudul cel mai apropiat e cel din curtea Poliției așa că nu mă îndeamnă nimeni să mă cațăr pe gardul lor să iau câteva. Dar îmi aduc aminte cele mai frumoase clipe în Canada cu nepoții prin pădure la adunat dude. Noi și veverițele, la întrecere.

 

.

Preoteasa ploilor, nea Vasile și eroarea de paralaxă

 

Știți, există, exista mai bine zis, o meserie rară care se numea ”inginer în avertizarea udărilor” mai pe scurt inginer de avertizare. Un om pe județ. 40 cu totul, în țară. Un fel de consultant pentru cei care irigau. Asta am fost eu câțiva ani de zile. Țineam și o evidență a cantităților de apă căzute în diverse locuri. Adică eram meteorologul zonei.

 

Azi mi-am adus aminte că la 8 dimineața, vinerea, dădeam ”operativele” de la o mașinărie greoaie care ni se părea atunci culmea civilizației. Povesteam, eu, din Ciorani și omologul meu, din Ploiești. Convorbirea era plină de întreruperi, pârâituri și paraziți iar dialogul semăna cu ceea ce auziți acum  la rubricile meteo, televizate. Apoi scriam niște tabele desfășurătoare mari, lungi, cu pix albastru, roșu și verde, cu titluri subliniate cu două linii. Marea problemă, îmi aduc aminte era să găsesc mereu pix cu pastă verde.

Într-o vară, stăteam la barieră, în trenul întârziat, pentru că acesta nu avea ”intrare” în gară Ciorani. De la gară  până la Sistem (locația din zonă unde aveam birouri) era un drum de țară neasfaltat. Din tren în acel moment, aveam o priveliște perfectă asupra locului meu de muncă, a stației meteo împrejmuită și a curții pline de tractoare și țevi de irigat. 

 

Trece ora 8 și eu lipseam. Lucru nemaiîntâlnit  până în acel moment. Și iată că-l văd/vedem din tren în depărtare, pe paznic ieșind tacticos din biroul meu. Mergea cu cilindrul gradat spre stația meteo, cu pași mici grijulii, imitându-mă pe mine.  Știa că la ora 8 fix trebuia măsurată apa de ploaie și el nu dorea să fie încălcat protocolul. Îi povestisem cum dacă nu măsuram zilnic, apa se evapora sau acumula. Mergea cu cilindrul înălțat cu gesturi ritualice, deschidea portițele, deschidea ușițele mai delicat decât îi intra în obicei. Apoi toarnă atent din rezervorul metalic, apa de ploaie strânsă peste noapte. Cilindrul gradat plin, strălucește în soarele dimineții iar nea Vasile se uită la el câteva momente bune, ducând-l la înălțimea ochilor concentrat și apoi de sus de la înălțimea brațului, vărsă apa în pământ, încet ca și când era la o pomană și ar fi oferit ofrandă morților. Urmărindu-l, era o așa caricatură a gesturilor pe care mi le copiase involuntar, încât noi, un vagon întreg de navetiști ciorăneni strânși să coborâm, comentam râzând ca la meci. Am râs și s-a dus vestea, făcând din nea Vasile (sau poate Gheorghe sau poate Ilie) un personaj cunoscut în 3 sate. Pentru că nea Vasile vărsase apa fără să citească gradațiile. Nea Vasile cel corect!

 

Totul era foarte simplu, i-am explicat eu după aceea. Singurul lucru care trebuia făcut, în afara  păstrării orei și citirii zilnice era ca citirea gradațiilor până unde ajungea apa să se facă la nivelul ochilor. De asta ridicam cilindrul. Altfel există o eroare de citire din cauza paralaxei cilindrului în cazul în care observatorul nu face citirea perpendicular pe instrumentul de măsură. 

Dar nea Vasile nu știa ce e aia paralaxă, și degeaba i-am făcut o grămadă de schițe. În schimb era omul cel mai corect și paznicul cel mai cinstit din acele vremuri. Pentru el după ce umpluse cilindrul cu lichidul de peste noapte și-l ridicase la înălțimea ochilor faptul că-l privise încruntat era de ajuns.  Apoi vărsase apa conștiincios. Partea în care eu reveneam în birou și notam citirile într-un registru special, îi era practic total necunoscută. 

 

Eu, pe nea Vasile îl luam cu mine în zona stației meteo, de frica șerpilor care vânau popândăi. Iar el,  atent la toată tehnologia aceea, la vorbitul la stație portabilă, la transmiterea cu glas grav și clar a unor date, i se părea de un mister copleșitor iar  eu preoteasa ploilor. 

 

Așa că acum, pe ploaia asta care nu se mai oprește, un gând bun, o lacrimă și o rugăciune pentru orice nea Vasile care ne păzește și ne îndrăgește cu un respect infinit, pentru gesturile de fidelitate și zâmbetul de aducere aminte.

 

 Și despre cum un om îți poate oglindi personalitatea, chiar și încruntările mele de mioapă, iată sunt o lecție pe care o țin minte uite de 33 de ani.

Despre simpatie cu gând bun

 

Am început să mă reîntâlnesc, ușor ușor cu oameni pe care nu i-am mai văzut de un an și ceva. De la asta mi se trage că îmi pun o întrebare, nu gravă ci urgentă:

 

- Și dacă uităm să ne revizuim sentimentele și cunoașterea după toate aceste zile? Cât și câți ne vom fi înșelat?

 

Spun asta pentru că încep să descopăr că sunt taxată deja după etichetele pe care mi le-ați lipit într-un timp al cunoașterii față-n față, când de fapt eu și la fel și voi, la ieșire din ceea ce experimentăm azi, am devenit și vom deveni alții. Și dacă nu știm să cuantificăm așa ceva vom pierde? Azi, vom da peste oameni cu totul și cu totul noi. Cu totul și cu totul necunoscuți. Până și numele rostit și nu gândit va răsuna altfel între noi.

 

Uitați-vă voi la voi, doar o clipă. A crescut starea de ostilitate permanentă, nu mai interesează și experiențele altora, s-a mărit atitudinea provocatoare, din cauza competiție unul cu celălalt. Când te întrebi sau îi întrebi la ce fac competiție, rămân tăceri, doar tăceri. Oamenii vorbesc de dreptatea lor, cea de acum 30 de ani, cea de acum 10 ani, cea de acum un an. Atitudine zeflemistă, o la asta suntem buni mai ales noi ploieștenii, constant criticăm.

 

”Râzăreți”, spunea cineva din copilăria mea când îi descria pe aroganții care batjocoreau totul, te pun la-ncercare, și-ți toarnă mereu glume nesărate. A te contrazice cu ei, a încerca să arăți cuiva că de fapt dreptatea e uneori și de partea ta sau că oricând ai și tu o posibilă parte bună în participarea la un schimb reciproc de idei, (acolo un procent oarecare de bine), îi fac să creadă că ai intrat într-un război al dialogului cu ei. A câștiga mereu nu cred că e un țel, mai ales când rănești sentimente, mai ales când vezi că pierzi oameni pe drum. 

 

Când e vorba despre noi, cerem empatie fără să ne punem întrebarea dacă noi o facem constant și continuu. Și apropo, eu nu cred că poți fi empatic cu cineva atâta timp cât îl antipatizezi. Dacă se întâmplă asta, scuze, dar nu ești autentic, și asta se vede bine pentru că există incongruență între vorbe și fapte.

 

.

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (din povestirea Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri)

 

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (din povestirea Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri)

 

(...) omul s-a trezit în baie, în fața oglinzii ovale de deasupra chiuvetei, ținând în mâna dreaptă, deasupra capului, o oglinjoară rotundă în care se uita vrăjit, la începutul de chelie. Și l-a cuprins deodată o o prostă dispoziție cronică, ba, mai mult a început chiar să-l bată gândul sinuciderii. Firește (și asta trebuie subliniat pentru a nu vedea în el un isteric, sau un prostănac), își dădea perfect seama de caraghioslâcul acestui gând și știa că niciodată n-avea să-l pună în aplicare ( râdea în sinea lui de propria scrisoare de adio: Mi-a fost cu neputință să mă împac cu chelia. Cu bine!) dar destul și faptul că un asemenea gând, oricât de platonic ar fi fost el, i-a putut trece măcar prin minte. Să încercăm totuși să-l înțelegem, a încolțit în el probabil, așa cum încolțește în sufletul unui maratonist dorința irezistibilă de a abandona cursa atunci când la mijlocul traseului constată, cu părere de rău, că va pierde întrecerea în chip rușinos (și, pe deasupra din propria-i vină). Așa și el, considerând întrecerea pierdută, n-a mai avut nici un chef să alerge mai departe.

Apartenență

 

M-am surprins azi gândindu-mă la două lucruri legate de mine și noi.

Primul legat de arborele  nostru genealogic, cum se micșorează. Se micșorează se simplifică, pierde din sens și din emoții, din lipsa legăturilor concrete și reciproce dintre membrii aceluiași clan. Când întrebi un tânăr despre arborele lui genealogic, rudeniile nu se mai întind în întreg orașul. Te-ai gândi că se mărește a că înrudirile ar trebui să ajungă în toate continentele după cum sunt oamenii liberi să călătorească dar de fapt legăturile se taie, se pierd și se uită. Un tânăr este interesat și își știe maxim bunicii și verii primari. Și cam atât. În imaginarul meu e un arbore, ca o cruce mică și firavă fără adâncimi și ramificații, mai ales acum când familiile au unul sau doi copii maxim. La plante asta e o formă de degenerare.

La fel și geografic mă uit cum sărăcim.  Copil fiind îmi știam geografia fiecărei crăpături din casă, a fiecărui colțișor, fiecărei așchii, știam cu ochii închiși dacă și unde o mobilă e ciuntită, știam fiecare nod din gardurile vecinilor. Geografia în care mă mișcăm liberă de la 5 ani, un spațiu de extremă siguranță nu era foarte mare dar iată, și mi-am demostrat-o, aș fi în stare s-o pictez sau să o imaginez la o rezoluție foarte mare și exactă cu fiecare detaliu al străzii  unde am locuit 16 ani din viață.

Acum locuiesc într-un bloc de 30 de ani și  de fapt am o imagine foarte vagă a ceea ce mă înconjoară, a oamenilor care au venit și a celor care au rămas alături. Când vine seara mă uit în jur și văd ce? În primul rând drumuri de dus și de întors. Blocuri pe care le denumesc blocuri nu purtătoare de nume, cu cunoscuți, cu vieți individualizate. Doar când mă forțez, îmi forțez mintea văd de fapt singularități, geamuri cu perdele diferite, culori diferite, flori pe balcoane sau înghesuire de dulapuri într-o inestetică ordine. Pot vedea crăpătura din mozaicul blocului și locul unde mi-am agățat ciorapul odată,  de mult, pe a treia treaptă a scării de la intrare dar nu rețin arhitecturi și mi se pare firesc să am o ușă de bloc scoasă din țâțâni uneori, nu de puține ori. Îmi lipsește aceea vedere a  micilor amănunte, a imaginarului de povești despre fiecare om, și sunt departe de acest ideal pentru că de fapt eu străbat zilnic drumuri îmi care îmi pun instinctiv GPS-ul cu singurul sens, cel de nevoie de orientare și dorința de a ajunge la destinație. Sunt separată de realitate  de peste 30 de ani și clar și grav, în același timp, sentimentul cel mai profund de apartenență  îmi lipsește, ne lipsește.

Și-mi pun întrebarea, oare cum să îți lipsească, până la urmă, ceva de care nu ști cum se manifestă?

.