Elena Chiaburu - despre floarea soarelui și oloi în țările românești

 

O frumoasă poveste despre floarea soarelui și ”oloi” în descoperiri istorice, la noi în țară!

 

Eu îmi duc aminte din anii 60 ai deja trecutului secol când bunica povestea despre teoriile conspiraționiste când producția de ulei de floarea soarelui crescuse și noi îl foloseam fără probleme. Era timpul când ne ”rupeam” de consumul de untură în timpul gătitului. 

 

Uleiul și apariția frigiderul cu produse congelate, alimentau atunci teoriile despre sfârșitul lumii.

”Întrebam zilele trecute cînd a apărut Floarea soarelui în spațiul românesc. Interogația s-a născut din analiza ilustrației cărților românești vechi, în care această floare apare de mai multe ori, dar pe care unii autori o consideră altă plantă sau dacă e totuși numită Floarea soarelui, se spune că desenul are la bază un model străin, occidental sau ucrainian, pe care vechii noștri gravori l-au copiat.

Reiau discuția aici, deoarece s-a derulat într-o direcție greșită: în cercetarea istorică o problemă trebuie abordată prin prisma epocii în care s-a petrecut, nu prin cea a trăitorului de azi. Mai toate comentariile au făcut referire la faptul că Floarea soarelui e planta din care se obține ulei și mi s-a sugerat să caut cele mai vechi mențiuni ale acestui ulei în spațiul românesc. În diferite surse de informații se vehiculează ideea că Floarea soarelui ar fi ajuns la noi datorită rușilor: țarul Petru cel Mare a adus-o în spațiul est-slav, apoi dintr-o motivație religioasă s-a ajuns la obținerea uleiului comestibil - în timpul postului ortodox s-a permis „dezlegare” la ulei, iar rușii l-au fabricat din semințele florii soarelui. Pornind de aici, s-a spus că Floarea soarelui a fost adusă și în Țările Române la scurt timp după introducerea ei ca plantă de cultură în Rusia și că prima atestare o constituie ”pictura «Iașul în 1842», de Ludovic Stawski, aflată la muzeul de artă din Iași, în care se văd cîteva plante de floarea-soarelui cu un singur capitul” (în colțul din dreapta al tabloului). Următoarea mențiune ar fi din anul 1865, când agronomul Ion Ionescu de la Brad a găsit Floarea soarelui cultivată la mănăstirea Mogoșești din fostul județ Dorohoi. Apoi, la mănăstirea Putna se află un steag din anul 1871, trimis de «Urbea Vaslui - în memoria marelui erou al Racovei din anul 1475» Ștefan cel Mare, cu ocazia serbării de la Putna din acel an, pe care este imprimată ca emblemă a orașului o plantă de floarea soarelui.

Numai că toate aceste afirmații se întemeiază pe o premisă greșită: Floarea soarelui - producătoare de ulei - este, de fapt, o plantă industrială! rezultatul a cîteva secole de cultivare sistematică, hibridare, ameliorare etc. Or, la fel ca orice plantă, la început și floarea soarelui a fost sălbatică, necultivată și treptat domesticită. Originară din America de Nord (vestul SUA, Florida, în sus pînă în Canada și jos în nordul Mexicului de azi), floarea soarelui sălbatică era destul de diferită față de ceea ce știm noi astăzi: mai mică de înălțime, cu mai multe „pălării” pe o singură tijă, la unele specii acestea avînd o formă mai degrabă de pîlnie decît de disc. Inclusiv forma și culoarea petalelor erau diferite, Floarea soarelui din primele secole avînd mai multe rînduri de petale și fiind de o spectaculoasă culoare roșie-purpurie, nu galbenă cum o cunoaștem azi; semințele aveau și ele culori variate: negre, pestrițe, roșii, albe, iar unele soiuri erau anuale (ca cele de astăzi), în timp ce altele erau perene. 

 

Indienii nord-americani zdrobeau semințele pentru a obține în primul rînd o pîine foarte gustoasă și doar secundar uleiul, pe care îl foloseau numai pentru uz extern, ca să-și ungă părul și corpul ori pentru a amesteca vopselele cu care își colorau fața și hainele, nu pentru hrană.

Din America de Nord, semințele de floarea soarelui au fost aduse în Europa de exploratorii secolului al XVI-a, primii fiind spaniolii, care au adus specia din New Mexico, în anul 1510, apoi englezii și francezii care au adus speciile existente în coloniile Virginia și Canada. Floarea soarelui a fost cultivată prima dată pe continentul european în grădinile regale din Spania, a fost preluată foarte repede în cele din Franța, Italia, Belgia, după care s-a răspîndit în nordul și estul continentului. Este important de precizat faptul că datorită frumuseții sale, în primele două secole a fost folosită numai ca plantă ornamentală, în grădini, pe alei etc. Abia în 1716, botanistul britanic Bunyan a atras atenția asupra potențialului oleaginos al plantei, obținînd primul patent pentru extragerea uleiului de floarea soarelui, care a fost folosit însă ca materie primă în industrie pentru vopsirea lînii și prelucrarea pieilor de animale și în pictură. Tocmai pe la 1740 a început folosirea semințelor pentru consum, fapt ce a condus la cultivare sistematică și eforturi îndelungate de ameliorare de către agronomi, spre a se ajunge la soiurile cu o singură pălărie, petale decolorate în galben pe care le vedem astăzi și semințe mari, eficiente pentru producerea uleiului comestibil. 

 

La începutul sec. XVIII, Floarea soarelui a ajuns și în Rusia lui Petru cel Mare, însă tot ca plantă ornamentală. Primele mențiuni ale extragerii uleiului în Rusia, ca o consecință a reglementărilor religioase, cum am spus mai sus, datează din 1779 iar producerea pe scară industrială a acestuia a început pe la 1830. Se afirmă că la puțină vreme meșteșugul a fost preluat și în Țările Române pe filiera rusească. Floarea soarelui pentru ulei a fost folosită mai întîi în Transilvania, în anul 1794 - un an de mare foamete aici, primele uleinițe datînd abia din 1814, ceea ce face totuși mai plauzibila ipoteza că întreprinderea a ajuns peste munți pe filieră vestică, nu estică!

Interesant este și faptul că în Statele Unite, unul din locurile de origine ale florii soarelui, aceasta a fost practic o cultură necunoscută pînă foarte recent: în 1966 !! cînd s-au folosit soiuri sovietice. Cultura s-a extins rapid în anii '70, stimulată și de introducerea hibrizilor de floarea soarelui, între care s-a numărat și primul hibrid comercial românesc: „Romsun 52” obținut la faimoasa stațiune de cercetări agricole de la Fundulea, care l-a exportat în SUA. 

 

În fine, revenind, afirmațiile că Floarea soarelui ar fi adusă în spațiul românesc din Rusia și că cea mai veche atestare a ei este tabloul «Iașul în 1842» pictat de Ludovic Stawski nu rezistă cercetării și trebuie nuanțată. Din Rusia poate proveni, eventual, cultura sistematică în scopul obținerii uleiului alimentar, nu și planta propriu-zisă! care a ajuns la noi cu cel puțin două secole înainte, ca floare de grădină.

Am arătat mai sus că din Spania, floarea soarelui s-a răspîndit în Italia. Or sînt binecunoscute relațiile Țărilor Române cu statele italiene încă din a doua jumătate a sec. al XV-lea, de unde au fost aduse tot felul de mărfuri și de meșteri, astfel încît putem presupune fără a greși că și semințele de floarea soarelui au fost aduse la noi tot de acolo și că, la fel ca în restul continentului, la început au fost cultivate în grădinile domnești de la Iași și București. Domni precum Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu, Mavrocordații... cunoscuți pentru strălucirea, fastul și cultura de rang european existente la curțile lor, desigur că au avut în grădinile lor și prețioasa Floare a soarelui! Nu întîmplător, una din denumirile vechi ale acestei plante, în afară de „răsărită” sau „soreancă”, este cea de „floare domnească”. 

 

Exceptînd eventualele viitoare descoperiri din arhive, în mod cert primele atestări ale Florii soarelui în spațiul românesc se află în cărțile din tipărite din sec. XVII, nu în pictura, tîrzie, de la mijlocul sec. al XIX-lea.

 

Fără a fi făcut cercetări exhaustive, în acest moment aș zice că prima imagine a florii soarelui de la noi se află în „Cartea românească de învățătură" (Cazania lui Varlaam), tipărită la Iași între anii 1641-1643, în timpul domnului Vasile Lupu, și care reprezintă una din cele mai fastuos împodobite cărți vechi tipărite în spațiul românesc (reproducere în prima foto din lucrarea preotului Florea Mureșanu, Cazania lui Varlaam în imagini, 1943). Un frontispiciu care se repetă pe mai multe paginii conține cîteva fire de Floarea soarelui stilizată. Cunoscut fiind pentru bogăția, influența și prestigiul său aproape imperiale în epocă, Vasile Lupu va fi avut în grădinile sale și floarea soarelui, atît de prețuită în grădinile mai marilor Europei. Meșterii care au lucrat la imprimarea "Cărții românești de învățătură", ceruți de domnul Țării Moldovei de la Kiev, unde cel care tocmai repunea Ortodoxia slavă pe direcția potrivită era mitropolitul român Petru Movilă, deși ruteni, desigur că s-au inspirat și din realitățile locului cînd au săpat stampele cu care au înfrumusețat cartea poruncită de voievod. De exemplu, sînt ilustrate scenele aducerii moaștelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și a Cuvioasei Paraschiva la Iași, specifice Bisericii Țării Moldovei, pe care ucrainienii de atunci nu le știau (ca să se poată spune că meșterii au venit la Iași cu absolut toate ilustrațiile gata confecționate după modelele de la Kiev și doar le-au pus sub teasc, introducînd la noi imaginea unor lucruri nemaivăzute pînă atunci). Unele stampe s-au săpat aici, dovadă fiind durata lungă a imprimării cărții, în care au trebuit confecționate matrițe noi care să le înlocuiască pe cele aduse de la Kiev ce s-au uzat în timpul lucrului și stampe noi. Desigur s-au folosit ca model pentru a fi gravate și cele mai frumoase flori existente în grădinile domnești. 

 

Mergînd mai departe, în Țara Românească aș spune că Floarea soarelui apare întîi pe "Cheia înțelesului" imprimată la București în 1678, în timpul domnului Șerban Cantacuzino, provenit din faimoasa familie a Cantacuzinilor ale cărui relații cu statele italiene (Veneția, Padova etc.) sînt de notorietate și care a introdus și cultura porumbului în Țara Românească la 1684, îmi pare: un frontispiciu în care se crede că ar fi o rodie, nu floarea soarelui. Cu certitudine, floarea apare pe cărțile tipărite în timpul altui domn cu strălucire europeană: Constantin Brîncoveanu, și anume „Evanghelia greco-română” din anul 1693 (m-rea Snagov), „Triodul” din 1700 (Episcopia Buzăului) și „Antologhionul” din 1705 (Episcopia Rîmnicului). De atunci înainte reproducerile se înmulțesc, fiind repetate periodic pe cărțile tipărite la Iași, București, m-rea Neamț etc. pînă după anul 1830. 

 

Ilustrația vechilor noastre cărți, la fel ca și pictura icoanelor, are la bază respectarea Erminiilor bizantine în ceea ce privește zugrăvirea chipurilor sfinte și redarea scenelor biblice. Deși firește că nu pot fi excluse influențele străine, în special în perioada de început, cînd meșterii au venit din țările care cunoscuseră tiparul înaintea noastră aducînd cu dînșii o parte din uneltele cu care lucrau într-o altă cultură, cartea veche românească este produsul istoriei noastre, nu a vecinilor care, vezi Doamne, ne-au exportat modéle pentru că noi n-am fi cunoscut o mulțime de lucruri!

Iată, încă o dată importanța cercetării vechilor cărți. Făcut cu acribie de cel care poate să meargă dincolo de simpla descriere fizică, să evite clișeele istoriografice și să depășească bariera înfățișării de multe ori neatrăgătoare a tartajelor rufoase , studiul cărții vechi completează și corectează atîtea aspecte ale istoriei noastre. Între care și cea, deloc insignifiantă, a florilor.”

 

sursa:   https://www.facebook.com/chiaburu.elena.3/posts/pfbid02NQB6rST1JSBqgW9MKZSWpzGTYwDJwv1gUYhGz49foiwj9KU2CfefVRQeGxgXKZwpl

Omagul și păianjenii

 

 Omagul - albastru - Aconitum napellus  

 Omagul este o planta erbacee, din familia Ranunculaceelor, mare iubitoare de zone muntoase, stâncoase, crește în flora spontana în tot lanul carpatic: Denumiri populare: mărul lupului, remf, foaie, omag albastru.

Omagul este una dintre cele mai otrăvitoare plante care cresc în Europa Centrala, în special sunt toxice rădăcina și semințele. Este o planta ocrotita prin lege.

Descriere: Omagul este o plantă cu rădăcină îngroșată cărnoasă, tubercul, din care se dezvoltă tulpina și numeroase rădăcini subțiri, tulpina poate atinge înălțimea de un metru. Florile au o minunată nuanță albastru-violaceu închis sunt dispuse în forma de ciorchine, înflorirea se produce vara din iunie până în septembrie. În timpul înfloririi omagul dă naștere la tuberculi tineri. Fructele conțin semințe păroase cu muchii aripate. 

 În mitologia greacă, se spune că zeița sau vrăjitoarea, Hecate, a inventat o otravă, numită ”aconit” (denumirea latinească a omagului) pe care Athena a folosit-o pentru a o transforma pe Arahne, dintr-un muritor într-un păianjen.  

Povestea spune că la un concurs de țesut unde apăruse însăși zeița înțelepciunii, talentul și măiestria erau de partea frumoasei fete Arachne care mândră, o provoacă pe Athena la întrecere. După cum se povestește în Metamorfozele lui Ovidiu (43 î.Hr.-17 dC) , Athena a țesut poveștile strălucitoare ale zeilor. Spre deosebire de zeiță, tapiseria lui Arachne înfățișa păcatele pe care zeii le săvârșiseră împotriva oamenilor și deși a fost o lucrare magnifică, a înfuriat-o pe Athena, care a umilit-o pe Arahne și i-a distrus tapiseria. 

 René-Antoine Houasse: Minerva and Arachne  

Tintoretto (Jacopo Robusti) (1519-1594), Athena și Arachne 1543,  Palazzo Pitti, Galleria Palatina, Florența, Italia.  

Dându-și seama ce făcuse și de marea dezonoare pe care o arătase Zeiței și Zeilor, Arachne apucă o frânghie și fuge din casă, intenționând să se sinucidă. Cu toate acestea, Athena avea alte planuri pentru Arachne. A transformat-o într-un păianjen și asigurându-se că Arachne și descendenții ei vor fi blestemați să țese pânze pentru tot restul vieții. Și astfel, primul păianjen (arahnid) a luat ființă. ”Blestemați ea și urmașii ei până la ultima generație!” spune Athena.

 

Arahne sau Dialectica, 1520,  Paolo Veronese. 

Zeița aruncă asupra fetei o otravă a atins-o pe Arahna. Instantaneu, părul i-a căzut, nasul și urechile i-au căzut, capul i s-a micșorat și întregul corp a devenit minuscul.  Degetele i s-au lipit de părțile laterale ca niște picioare, restul ei era o burtă rotundă, din care încă mai învârte un fir.

 William Blake  - Hecate sau Noaptea bucuriei lui Enitharmon ( 1875)

Hecate a fost fie o vrăjitoare puternică fie zeița în mitologia greacă. Zeiță a răscrucilor, a ceții și a magiei. De cele mai multe ori este înfățișată cu trei capete; unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. De obicei, este însoțită de două fantome de câini, despre care se spune că o slujesc. 

Hecate este percepută greșit ca zeița vrăjitoriei și a răului. A făcut câteva lucruri foarte bune. O astfel de faptă este salvarea Persefonei , (fiica Demeterei, regina lumii umbrelor)  atunci când Hades a răpit-o.

După Atalia Ștefănescu: ”Hecate este considerată de unii zeiţă de origine tracică, asemănătoare lui Bendis, de alţii o divinitate greacă, a fost în religia romană, într-o primă etapă, zeiţa femeilor, simbol al sângelui menstrual şi al lichidului foetal.

Hesiod spune legat de fiica lui Perses şi Phoebe că "marea cea stearpă, pământul se află sub braţu-i puternic. Chiar de la ceru-nstelat primise onoruri mai multe, rang mai de frunte având, printre zeii rară de moarte". Acelaşi autor spune că "din vechime-i cinstită ca doică a lumii de tineri". Zeiţa asigură prosperitatea materială, victoria în bătălii, elocinţa la adunările politice. Epitetul ”trivia”, care îi este frecvent atribuit (ca urmare a reprezentării sale cu trei corpuri), se datorează calităţii sale de zeiţă a cerului, pământului şi infernului, a nopţii, vrăjitoriei şi răscrucilor.  Hecate Triformis întruchipează astfel atributele  Dianei de divinitate terestră, protectoare ale porţilor (apare cu chei şi frânghii), ale Lunei ca divinitate celestă (cu disc lunar pe cap) şi ale Hecatei ca divinitate infernală, a magiei (cu şerpi, trident, făclii, săbii, pumnale, bice).

Uneori apare chiar în ipostaza de iapă, căţea sau lupoaică. Ca zeiţă a magiei numele său s-ar traduce "cea care lucrează de departe". Animalul său favorit era câinele, în cinstea sa chiar sacrificându-se câini, legat de credinţa potrivit căreia atunci când Hecate aduce moartea, câinele o adulmecă şi urlă la lună.

.

.

Legendele migdalului

 

Flori de migdal în floare, în Grecia

Arheologii au găsit migdali pe situri arheologice care datează din anul 8000 î.Hr., în diverse regiuni ale Greciei.
 

Agdistis, hermafroditul și migdalul

Statuia lui Hermafrodit, ca. 180 î.Hr., Pergamon. Muzeul Pergamon, Berlin.  

 
Se spune că migdalul ar fi apărut pe locul unde a fost castrat hermafroditul Agdistis.

Zeii greci s-au speriat atunci când l-au văzut pe Agdistis, hermafroditul și au considerat androginia lui/ei ca fiind sălbatică și incontrolabilă. Așa că au decis că cea mai bună metodă de contracarare a acestei anomalii era să scape de ea.

Dionysus, zeul vinului, a strecurat un spirt adormit în apa de băut a lui Agdistis și după ce poțiunea l-a adormit, Dionysus a legat organele genitale ale lui Agdistis de propriile sale organe genitale.  Când Agdistis s-a trezit și a încercat să se ridice, s-a auto-castrat, sângele din tăietură a căzut pe pământ și pe acele locuri a crescut primul migdal.

 
Nana, Attis și migdalul 

Bustul lui Attis în copilărie, purtând șapca frigiană. Marmură din Parian, secolul al II-lea d.Hr.

Încă un mit referitor la migdal, o are în centru pe  Nana. Acesta era o nimfă a apei, fiica zeului râului, Sangarius, și a rămas însărcinată cu Attis, un tânăr păstor de care mai târziu s-a îndrăgostit zeița Cybele. Dar Attis a fost infidel și atunci mânioasă Cybele l-a făcut să-și piardă mințile. Într-un acces de furie, Attis s-a automutilat și migdalele i-au căzut în poală zeiței furioase.

 
Regina Traciei, Phyllis și migdalul

 Într-un alt mit despre migdal, regina Traciei, Phyllis, aștepta plină de temeri ca iubitul ei (fiul lui Tezeu) Demofon, să se întoarcă din călătorie. Când a fost convinsă că acesta a găsit o altă iubire și nu va mai apare s-a sinucis. Asistând la sacrificiul ei, zeilor li s-a făcut milă de Phyllis și au transformat-o într-un migdal. În cele din urmă, Demophon, aude de soarta lui Phyllis se înapoiază și îmbrățișând, acesta înflorește instantaneu.

 
Migdala, simbol al iubirii și speranței

În Grecia, migdalul este un simbol al dragostei și al speranței eterne.

Grecii foloseau migdali și pentru interpretarea viselor. Dacă visezi migdale înseamnă că vei face călătorii viitoare cu multă prosperitate.
Migdalele acoperite cu zahăr sunt prezente în tradițiile grecești de nuntă, reprezentând speranța că viața în mariaj aduce mai multă bucurie decât tristețe. 5 migdale, sunt împachetate împreună și oferite unui cuplu pentru a asigura viață lungă, fericire, prosperitate, bunăstare și fertilitate.

Migdalul vestește primăvara în Grecia, unde este primul dintre toți copacii care înflorește, de obicei după Anul Nou.

Copacul divin Cleyera japonica (sakaki) și zeița Amaterasu (II)

 

Copacul divin Cleyera japonica (sakaki) - copacul veșnic verde și mereu înflorit (are flori mici, crem, foarte parfumate, fructe roșii apoi negre.) Este considerat sacru pentru credința japoneza Shintō-istă, ramurile cu flori reprezintă ofrande în sanctuarele Shintō. 

 

Mitul lui Amaterasu este o poveste foarte frumoasă și e legat de acest arbore. Numele zeităților mi se par foarte melodioase ia încercați să le pronunțați cu glas tare. Amaterasu Omikami („marea divinitate care luminează cerul”) este zeița soarelui. Ea este cea mai importantă zeitate a religiei șintoiste. De asemenea, este și conducătoarea ”Takama no Hara” (Înalta Câmpie Cerească), adică tărâmul spiritelor (Kami). Amaterasu este fiica lui Izanami și Izanagi și sora lui Susanoo (zeu al furtunii). Se spună că odată tatăl ei, Izanagi a ajuns pe Pământ (din regatul său subteran) pentru că trebuia să-și facă ritualul periodic de curățire în râul Woto. Atunci, din ochiul stâng al zeului, s-a născut Amaterasu. Ea este sora mai mare a lui Susanoo, zeul furtunii. Amaterasu se certa mereu cu răutăciosul ei frate mai mic. Atât de des au avut loc aceste certuri, încât, în cele din urmă, săturandu-se de el, l-a exilat din Rai. 

 

Dar cea mai celebră poveste este legată de venirea Primăverii. Susanoo, venise cu un cal jupuit chiar când zeița și sora ei țeseau în liniștea palatului ei Waka-hiru-me iar imaginea monstruasă a deranjată-o atât de tare încât supărată s-a ascuns într-o peșteră și n-a mai vrut să mai iasă nici în ruptul capului.

Dispariția ”Zeiței care luminează cerul” a dus lumea în haos și întuneric total. Spiritele rele domneau în lume. Ceilalți Zei încercă în fel și chip s-o îmbuneze. Dar iată că sfatul lui Omohi-Kane, este cel bun: El știa de marea curiozitate a zeiței așa că aduce câțiva cocoși la intrarea peșterii, cu speranța ca sunetelor lor o vor face pe zeiță să creadă că sosiseră zorii. Zeii au sădit și copacul de Sakaki (Cleyera japonica) acolo și l-au decorat cu bijuterii strălucitoare (magatama), haine albe, fine și ... o oglindă. 

 

În plus, zeița Amenouzume a dansat atât de sălbatic, încât râsul celorlalți zei a stârnit curiozitatea lui Amaterasu. Aceasta a deschis ușurel peștera blocată doar cât să vadă ce se întâmplă și a dat de oglindă A rămas uimită văzându-și reflexia pentru prima dată. Puternicul zeu Ame-no-tajikara-wo a închis repede intrarea în peșteră iar Tuto-Tamu cu înțelepciune, i-a spus că niciodată nu trebuie să se mai ascundă. De atunci, lumea a fost scăldată în lumina radiantă a soarelui.

Ca să luam aminte, anual, ramurile înflorite ale arborelui sakaki sunt folosite în buchetele pentru ofrande și în ritualurile de purificare. Ele reprezintă inocența primordială, regenerarea și nemurirea.

 

 

BVULGARI

 

Știați că faimoasa casă de bijuterii italiene, Bulgari, a fost creată de un grec în 1884?

 

 

Povestea lui este aceasta: Sotirios Voulgaris, s-a născut în 1857, în Grecia, și-a moștenit talentul de argintar, de la bunicul său, Konstantinos, vânzător de bijuterii rătăcitor în satele Epir.

 

Singurul din cei unsprezece copii care au supraviețuit, Sotirios Voulgaris, împreună cu tatăl său, au deschis un magazin de bijuterii în satul lor Paramythia Thesprotia, Grecia.

 

La acea vreme, satele din zonă aveau probleme din partea turcilor; incendiile repetate și pagubele aduse magazinului lor i-au obligat să se mute pe insula Corfu. Odată ajunși în Corfu, au deschis din nou un magazin de bijuterii și nu a durat mult până când Sotirios îl întâlnește pe viitorul său partener, Konstantinos Kremos, cu care, în 1880, s-a mutat în Italia, unde și-au deschis primul magazin de bijuterii în Napoli.

 

Din nou, Sotirios a avut probleme; Napoli era cunoscut pentru rata ridicată a criminalității și după mai multe spargeri au decis să închidă magazinul și să se mute la Roma. Aici își câștigă existența vânzând brățări și cercei. În cele din urmă au deschis un magazin pe Via Sistina și l-au numit „Vechiul magazin de antichități”, inspirat de romanul cu același nume al lui Charles Dickens.

 

După o neînţelegere, cei doi se despart Sotirios Voulgaris se mută pe Via Condotti, unde, în 1884 şi-a deschis primul magazin la Roma, ”nava amiral Bulgari, care i-a făcut faimoasă bijuteriile în toată Italia. Pe măsură ce afacerea înflorește, el și-a schimbat numele din Voulgaris, în Bulgari-ul mai italianizat.

 

Până în 1897 mai deschide patru magazine și până în 1913, lucra cu fii săi, Giorgio și Constantino, care au schimbat logo-ul în BVLGARI.

 

Devin faimoși și sunt cunoscuți pentru bijuteriile de calitate, ceasuri, parfumuri, accesorii și articole din piele.

 

După moartea lui Sotiris Voulgaris în 1932, compania a revenit copiii săi și până în anii 1970, BVLGARI avea magazine în toate marile orașe ale lumii, cu clienți celebri precum Sophia Loren, Audrey Hepburn și Elizabeth Taylor.

 

.

Familia Voulgaris nu și-a uitat niciodată rădăcinile grecești și au oferit bani pentru construcția unei școli, a unui muzeu și a unei școli de bijutieri aurari, în satul lor Paramythia din Grecia.

 

 

.

Anemonele

 

Anemona capelin culori roșu și alb, Revista Horticultural 1887

 

Anemone – un gen de aproximativ 200 de specii de plante cu flori din familia Ranunculaceae.

 

Anemone tapet hârtie pictată manual 1799
 

În limba greacă  ἀνεμώνη (anemōnē) înseamnă „fiica vântului”, de la ἄνεμος (ánemos „vânt).

Florile sunt născute, conform mitologiei grecești, din lacrimile zeiței Afrodita amestecate cu sângele iubitului ei Adonis rănit de moarte de soțul  gelos Ares. Mai apoi Adonis ajuns  în lumea de sub pământ inspiră chiar Persefonei un val de iubire, făcând-o pe Afrodita să se sfădească cu Persefona.

Foarte apreciate în secolul al XVII-lea, anemonele sunt mândria colecționarilor și apar în grădinile regale și princiare. Au fost florile preferate ale lui Gaston d'Orléans care a crescut 11 specii diferite în grădina sa din Blois, anemonele sunt, de asemenea, bine reprezentate în grădina regelui Henric al IV-lea, în care Marie de Medici și-a găsit modelele de broderie, și chiar mai numeroase în grădina regală din plante medicinale, cu 36 de specii enumerate de fondatorul său Guy de la Brosse.

În aceeași perioadă, apare celebrul manuscris  Ghirlandele Juliei unde oferă un loc important neprețuitei anemone (pictorul Nicolas Robert).

Nicolas Robert, Anemone variae flore simplici, secolul al XVII-lea, guașă pe velin, Collection des vellums, portefeuille 39, folio 81

În calitate de pictor regelui, acest artist a oferit și câteva reprezentări ale anemonelor păstrate în colecția de velină a Muzeului Național de Istorie Naturală.

 

Poreclit Rafaelul florilor, Pierre-Joseph Redouté a imortalizat la rândul său aceste anemone elegante, inclusiv modelele care inspiră elementele decorative arte.

Cultivate pentru buchete în sudul Frantei, în special Anemone coronaria sau ”anemona florarilor”, anemonele sunt cunoscute și pentru proprietatile lor medicale. Anemona hepatică a fost folosită în Evul Mediu pentru a trata bolile hepatice, în timp ce Anemona pulsatilla oferă un remediu homeopat împotriva răcelii.

În tradițiile populare se  spune că aduce noroc și protejează împotriva răului. Iar când anemona își închide petalele, este un semnal că ploaia se apropie.

 

.

Despre Gorgona numai de bine

 

Mereu sunt alte povești în spatele poveștii inițiale:

 

Se spune că povestea Gorgonelor, (ca și a Harpiilor și Eriniilor) este de fapt o poveste a ”feminității funeste„. 

Cele 3 sau mai bine zis 2 +1 zeități (Gorgona nu era nemuritoare ca surorile ei) sunt considerate fiice ale nopții, dezgustătoare și tenebroase dar ...

 

... într-o versiune târzie a mitului Meduzei, relatată chiar de către Ovidiu (Metamorfoze 4.770), aceasta inițial era o tânără fecioară foarte frumoasă. Era "aspirația multor pețitori", spune poetul. Pentru că Poseidon a violat-o în templul Atenei, zeița (a înțelepciunii) a fost atât de furioasă, încât a transformat-o pe tânără într-un monstru cu șerpi în loc de păr și a făcut în așa fel încât chipul ei să pietrifice pe oricine o privește. În relatarea lui Ovidiu, Perseu chiar afirmă că pedeapsa aplicată Medusei de către Minerva (Atena) este justificată.

 

Noi cunoaștem mai mult povestea uciderii acesteia de către Perseu după ce Gorgona Medusa devenise pericol public. Zeii au aflat de încercarea eroului și l-au ajutat. Perseu va primi scutul Atenei, sandalele aurii înaripate ale lui Hermes, sabia lui Hefaistos și casca invizibilă a lui Hades. Medusa a fost ucisă în somn. A fost decapitată. În acel timp, Medusa era însărcinată (cu Poseidon) iar când Perseu i-a retezat capul, Pegas (calul rapid și înaripat) și Chrysaor (un gigant cu sabie aurie), au țâșnit din corpul ei. 

 

Pentru că mitul Medusei apare și la babilonieni cu sute de ani înainte, se crede că inițial povestea a apărut în timpul unei invazii, unde eroul Marduk o omoară pe Tiamat = Zeița Sigiliului (poate a morții) și unde o mare importanță o are fiul (Pegas) creatură sacră ale cărei aripi sunt de natură celestă și care apare în ceremoniile de invocare a ploii și instaurare a dinastiilor regale.

 

Povestea lui Freud, din cartea sa ”Capul Medusei” este legată de conflictele nerezolvate din perspectiva consensului si a nonconsensului mitului inițial iar feminismul secolului trecut au folosit-o ca model: unde chipul Medusei "poate fi o hartă menită să ne ghideze prin teroarea proprie, în interiorul mâniei noastre spre sursa puterii noastre ca femei„ (Froggi Lupton)

 

Așadar atenție la Zeițe!!! Uneori sunt mai rele și mai nedrepte de cât dezgustătoarele Gorgone.