Al-Biruni și Al-Jazari

 

Al-Biruni: Geniul uitat care a măsurat Pământul

Al-Biruni (în urmă cu aproximativ 1.000 de ani) măsurat circumferința Pământului cu o acuratețe de 99,7% față de valoarea acceptată de astăzi. Al-Biruni a fost un polimat persan care a trăit între 973 și 1048. A fost un savant în multe domenii, inclusiv astronomie, matematică, geografie, fizică și istorie. În 1030, al-Biruni a folosit trigonometria pentru a măsura circumferința Pământului. Estimarea sa a fost de 6339,6 kilometri, adică la 0,3% din valoarea modernă acceptată de 6378,1 kilometri. Metoda lui 

 

Al-Biruni s-a bazat pe principiul că curbura Pământului face ca orizontul să apară mai jos dintr-un vârf de munte decât de la nivelul mării. El a măsurat unghiul dintre orizont și o linie plumb în două locații diferite și a folosit această informație pentru a calcula raza Pământului.

 

Măsurarea circumferinței Pământului de către Al-Biruni a fost una dintre cele mai exacte din timpul său. Nu a fost depășită până în secolul al XVII-lea, când matematicianul și astronomul francez Jean Picard a folosit o metodă mai precisă pentru a măsura circumferința Pământului.

 

 

TATĂL ROBOTICI: ISMAIL AL-JAZARI (1136–1206)

Ismail Al-Jazari a fost un polimat: savant, inventator, inginer mecanic, artizan, artist și matematician din dinastia Artuqid Jazira din Mesopotamia.

„Cartea cunoașterii dispozitivelor mecanice ingenioase” este o carte arabă medievală scrisă de Ismail al-Jazari în secolul al XII-lea.

Acesta descrie peste 50 de dispozitive mecanice și automate, inclusiv ceasuri, mașini de ridicat apă, automate muzicale și roboți umanoizi.

Al-Jazari oferă instrucțiuni detaliate pentru construirea fiecărui dispozitiv și include anecdote și referințe istorice. Cartea a avut o influență semnificativă asupra dezvoltării ceasornicului și automatelor europene, oferind perspective despre viața de zi cu zi și inovațiile tehnologice în lumea islamică în perioada medievală. Cartea lui a influențat conceptele cheie ale roboticii moderne.

.

Josta -berry

 

Nu e o noutate dar acum s-a extins și la Ploiești în grădini: Josta (citit iosta) pe care l-am găsit ieri de vânzare în piața în cartierul meu.

Numele ”Josta” sau ”jostaberry” a fost creat prin combinarea primelor silabe din cuvintele germane pentru coacăze (Johannisbeere) și agrișe (Stachelbeere).

Josta este un arbust hibrid obținut de nemții deja din 1880 când grădinarii încercau îmbunătățirea agrișului spre unul fără țepi. Josta, e o combinație între coacăz și agrișul european și cel american. Doar după multă muncă, în 1926 au reușit să obțină cca. 1000 de hibrizi diferiți care la început erau infertili. După război, când rămăseseră doar 8 bucăți, cercetările au continuat și au apărut primele soiuri comerciale pe care le puteți cultiva. Sunt rezistente și productive.

Josta (jostele) sunt asemănătoare la gust și culoare cu coacăzele, dulci-acrișoare dar și cu o aromă specifică, excelente pentru mâncăruri sau salate. Să nu uităm dacă doriți ceva bun de celebra supă de coacăze (asemănătoare cu supa de vișine).

info: https://www.youtube.com/watch?v=ihdaOnLe5pY

Lămâia roșie siciliană

 

Lămâia roșie siciliană sau Citrus limonimedica pigmentata

Este o varietate a lămâilor comune și crește în Sicilia. Cam de acolo ne vin și portocalele roșii, nu?

Are coaja mai roșie, cu asperități, pulpa galbenă, sucul e mai acru și mai gustos. Cei ce au folosit-o spun că este parfumată și are gustul între lămâie și portocală amară. Fructele apar toamna.

De ce nu știm de ea? Pentru că nu e deloc productivă, are coaja groasă și odată copt, fructul se depreciază în 2- 3 zile. Așa că nu se comercializează.

Deja se extinde ca arbore ornamental la ghiveci dar se pare că parfumul său citric răcoritor este din ce în ce mai cerut pe piața cosmeticelor.

sursa: https://www.gardenhome.it/blog/limone-rosso/

Despre Canna numai de bine!

 

Ieri treceam prin parcul Nichita Stănescu și când am văzut plantele de Canna indica ce înconjoară statuia, mi-am adus aminte că e de fapt o plantă comestibilă. 

 

Canna indica (achira) a fost cultivată de popoarele indigene ale Americii de Sud de mii de ani, Indicii despre cultivarea ei apar în nordul Anzilor. Cele mai recente întrebuințări sunt în cultivarea ei pentru tratarea apelor uzate.

 

Dar să ne întoarcem la faptul că la origine, Canna era o plantă comestibilă cultivată pentru rizomi. Rizomi care se pot consuma cruzi 9rași ca ridichea neagră), fierți sau copți. Rizomii conțin foarte mult amidon. Frunzele plantei se folosesc la fel ca cele de bananier sau porumb, împachetându-se produsele vegetale pentru copt sau fiert (tamalas) sau se dau la animale.

 

Semințele negre și lucioase se folosesc la bijuterii iar în antichitate erau folosite ca greutate în măsurarea aurului la fel ca semințele de roșcove pentru că sunt destul de uscate și nu-și schimbă greutatea în timp. Semințele fac parte și dintr-un instrument muzical zdrăngănitor, din insulele Reunion, un fel de tărtăcuță/tamburină.

 

Să ne întoarcem la rizomi. În cazul în care sunt fierți, ei devin translucizi, mucilaginoși și dulci, pentru că amidonul fiert se descompune. Făina uscată și cernută este folosită la gătit. Spaniolii au observat planta încă în 1549, când a fost menționată ca fiind una dintre cele patru culturi de rădăcinoase cultivate pentru hrană din valea Chuquimayo (provincia Jaén, din Peru). Celelalte plante au fost cartofii dulci (Ipomoea batatas ), maniocul (Manihot esculenta ) și racacha (Arracacia xanthorrhiza). Atunci era una din plantele importante și se consuma în marile festivaluri montane, coaptă lent în gropi.

 

În anii 1950, Canna indica a fost introdusă în China ca plantă ornamentală perenă. A fost plantată în principal în parcurile și grădinile din provincia Guizhou. De la sfârșitul anilor 1950 până la începutul anilor 1960, China a suferit de secetă. Penuria severă de alimente, cunoscută sub numele de ”marea foamete chineză” schimbă destinația plantei. Ușor de cultivat și foarte rezistentă, ea devine o sursă de hrană importantă. E cunoscută ca „mâncarea din timpul foametei”. 

 

Astăzi, rizomii sunt transformați în amidon alimentar, paste, un sortiment de ”vin” și etanol industrial. A devenit o plantă cultivată pe suprafețe mari. În ultimii ani e una din sursele de producere a a ambalajelor bio-degradabile.

 

Așa că de azi, când vedeți o plantă de canna indica în parc, uitați-vă cu respect la ea!

 

 

 https://adelaparvu.com/2016/07/05/canna-indica-planta-cu-flori-exotice-din-semintele-careia-poti-face-bijuterii/

CUORE - plânsul care curăță și care te readuce la inocență

 

Vă aduceți aminte de Cuore - Inimă de copil ? Ați plâns citind cartea? Dar noul serial cum vi se pare? 

 

Noul serial după cel puțin 10 ecranizări, cel mai cunoscut fiind cel din 1948 cu Vittorio de Sica?

 

Acum prin noua serie televizată, Cuore devine o carte redescoperită asupra căreia s-a făcut o amplă analiză. Părerile sunt împărțite: prea mult naționalism, spun unii, parțial chiar și Umberto Eco cu eseul său ”Elogiu lui Franti”, prea siropos, spun alții.

 

Cât de mare a fost impactul acestei cărți asupra întregii populații din Italia? Dar din lume, mă întreb eu (a fost tradusă în peste 200 de limbi iar în momentul apariției a avut imediat 40 de tiraje naționale)?  Pentru mine imaginea învățătorului în general, se îmbogățește mereu cu imaginea învățătorului Perboni la întrecere cu a domnului Trandafir .

 

Cel ce răspunde cel mai complet acestor întrebări este Marcello Fois într-o carte nou apărută. De Amicis, spune Fois, a ”inventat italienii”.

 

În cartea ”L’invenzione degli italieni” omagiu și totodată  o amplă reflecție, Fois, vorbește mult despre antropologie, descoperirea identității și unitatea italienilor. Scrie despre ”nevoia” acelei cărți, în acel moment. De Amicis desenează un profil unitar al italianului, unul etic, care depășește diferențe provinciale considerate uriașe și imposibil de nivelat, prin personajul său Enrico Bottini, băiețelul de 10 ani din clasa a III-a și adăugarea acelor povestiri lunare din diferitele regiuni reunificate ale Italiei. Edmondo De Amicis a conturat o imaginație colectivă a prieteniei, plină de sensibilitate, model a generații de italieni. 

 

(PS Povestea se petrece în Torino. A fost publicat la 17 octombrie 1886, ziua deschiderii școlilor italiene, la editura Emilio Treves. El se prezintă ca un jurnal școlar italian pentru 1881-1882.)

 

Folosirea numelor de familie, devine un simbol al diversității și unității. (Eu) am încercat să recitesc Cuore după ce am citit eseul lui Marcello Fois. Până la urmă, doar am răsfoit-o. Cu PDF-urile merge repede. Mi-a picat bine dar nu am mai plâns. Până la urmă este o lectură afectivă. M-am emoționat tare însă, pentru că mi-am amintit de mine, citind-o de zeci de ori și asta înseamnă să vezi lumea cu ochi noi chiar și la vârsta asta. Să te sondezi și să te înțelegi nu-i de colea. Să înțelegi lecțiile trecutului cu ochi noi. Să înțelegi ce și cât din anumite povești fac parte din tine și mă definesc. Să înțelegi mai apoi că tu, duci mai departe asta și faci parte dintr-o memorie colectivă, că îți aduci partea la educația unui întreg. Până la urmă clasicii, cu instrumentele lor valoroase au influență și încă inspiră, nu? .

 

 

***

Marcello Fois este un scriitor, comediant și scenarist italian născut în 1960. Este exponent al „noii literaturi sardiniene”. Scrie romane , scenarii de televiziune și teatru.

Hrana pentru supraviețuire folosită de mii de ani

Vihjamur Stefansson, eminent antropolog și explorator arctic, a plecat în trei expediții în tundra din Alaska în primul sfert al secolului al XX-lea. Descoperirile sale, inuiții ”cei blonzi” și ținuturile arctice neexplorate până atunci – i-au adus un renume la nivel mondial. Oamenii au fost fascinați de abordarea sa ca explorator, de modul în care s-a introdus pe deplin în culturile inuite native pe care le-a întâlnit.

Stefansson le-a studiat limbajul, le-a adoptat obiceiurile și a mâncat aceeași mâncare alături de ei. De fapt, dieta inuiților – pești, mamifere marine și alte animale, aproape fără legume sau carbohidrați – l-a intrigat cel mai mult. El a remarcat că, deși dieta lor ar fi considerată lipsită din punct de vedere nutrițional de către majoritatea „experților”, inuiții păreau să fie într-o stare de sănătate excelentă, cu dinți, oase și mușchi puternici. Era deosebit de interesat de pemmican. Pemmicanul este făcut din carne de vită uscată și grăsime topită, este cea mai compactă masă sau gustare. Se păstrează ani de zile la temperatura camerei.

 
Pemmicanul constă din carne slabă, uscată - de obicei carne de vită în zilele noastre, dar zimbrii, căprioarele și elanul erau obișnuite pe vremea aceea. Carnea era zdrobită până la o transforma în pulbere și a o amesteca cu o cantitate egală de grăsime fierbinte, topită, de obicei seu de vită. Uneori se adaugă și fructe de pădure zdrobite și uscate. Pentru perioade lungi de timp, oamenii pot subzista în întregime cu pemmican, folosind grăsimea pentru energie și proteinele pentru putere și glucoză, atunci când este nevoie.

 
Inuiții, a remarcat Stefansson, au petrecut săptămâni întregi departe de tabără fără nimic altceva decât pemmican și zăpadă de băut. Stefansson, un canadian de origine islandeză, îi însoțea adesea în aceste drumeții unde consumau doar pemmican și a constatat că nu e nevoie de o adaptare genetică specifică sau unică ca cea a inuiților. Apoi când Stefansson s-a întors acasă, el și colegul său au adoptat o dietă numai cu carne timp de un an, interesați de efectele acesteia pe termen lung. O examinare controlată a experienței lor a confirmat că ambii bărbați au rămas sănătoși pe tot parcursul experimentului.

Cum am zis, la origine se prepara din vânat: elan, căprioară sau zimbru. Carnea se tăia, apoi usca la soare pe o piele sau la foc lent. Se bătea cu ciocane din lemn se adăuga pudră de fructe uscate (cireșele, zmeură, afine, etc zdrobite) și seu de vită fierbinte și se presa ca să nu aibă aer sub forma unui ”baton de carne”. La răcire produsul Pemmican se păstrează timp îndelungat. Proteinele pure, uscate și grăsimile topite (în mare parte saturate) sunt foarte stabile, așa că nu râncezește curând.

 
Pentru zilele noastre produsul e bine condimentat...

 

 

 

o sursa ca rețetă:  https://www.youtube.com/watch?v=MElMJsIP1Y0

Perseu si Gorgona – Biruinta intelepciunii asupra fricii

 

Mitul lui Perseu si al Gorgonei intruchipeaza pilda intelepciunii care invinge frica (…) Basmul are doua planuri: planul faptic, adica relatarea intamplarilor in care Perseu omoara Meduza; planul subtil, al semnificatiei lui, acela ca intotdeauna mintea si intelepciunea pot sa stapaneasca frica si groaza (…) omului.

 

Scriitorul antic Fulgentius nareaza in opera sa acest episod.

 

(…) Anticii considerau ca pamantul se termina la mizanoapte. Acolo ei si-au imaginat ca salasluiesc 3 fiinte groaznice, 3 monstri, numite gorgone. 

 

Acestea erau Stennus, Euriale si Medusa. Stenus si Euriale erau nemuritoare, pe cand Medusa era muritoare (…) Aceste fiinte (…) intruchipau si elementele dezlantuite ale naturii si ale regenerarii ei. Medusa se ocupa cu strangerea fructelor, vartejurile si alte forte ale naturii. Termenul gorgona inseamna in limba greaca „agricultura”.

 

Se spune ca Medusa avea un chip infiorator care impietrea cu privirea pe orice temerar care ar fi privit-o. „Medusa” vine de la „meidusan”, care in limba greaca inseamna „ceea ce nu poate fi privit”. In loc de par avea serpi uriasi care suierau groaznic si scuipau foc (…)

 

Cei 3 monstri locuiau intr-o pestera, inconjurata de mormanele de oase ale celor care au incercat sa le vina de hac.

 

Grecii au identificat gorgonele ca fiind atributul a 3 frici (…) Prima este teroarea care izvoraste din minte, a doua este teroarea, mult mai profunda, care izvoraste din subconstient si depaseste mintea umana, iar a treia este teroarea care se asterne pe chip.

 

De aceea grecii le-au numit Stennus, care inseamna in limba greaca „debilitate” sau „infirmitate”; Euriale, care inseamna „profunzime foarte mare” si Medusa, care in limba greaca vine de la cuvantul „meidusan” si inseamna „ceea ce nu poate fi privit”.

 

(…)

 

Se spune ca Perseu a fost ajutat de Pluton, care i-a daruit o casca care-l facea nevazut, de Minerva, care i-a daruit niste sandale cu care putea sa zboare, si de Vulcan, care i-a daruit o sabie fermecata si un scut cu ajutorul caruia o putea privi pe Medusa fara a fi pietrificat. Zeita care l-a ajutat cel mai mult a fost Minerva (…) Asa cum l-a sfatuit Minerva [Perseu] si-a pus pe cap casca care-l facea nevazut, a zburat usor deasupra capului Medusei, fara ca sa-l simta serpii acesteia si i-a retezat teasta (…) Se spune ca din sangele Medusei s-ar fi nascut Pegas, calul cel inaripat, implanzit ulterior de Bellerefontis (…)”

 

(Gheorghe Razvan-Gabriel, Povestioare cu talc din mitologia romana, Editura Agatha)

 

.