Năsturelul sau nasturtium oficinalle

 

În primul rând denumirea științifică latină conține cuvântul ”officinalle”. Întâlnit la foarte multe plante cunoscute. Termenul desemnează vechiul spațiu dintr-o farmacie (spițerie) officina, spațiu tradițional de păstrare a plantelor de leac. Acest lucru îl puteți ține minte!

 

La năsturei, frunzele și flori sunt comestibile. Primăvara îl găsim în piețe. Încă! Are un gust picant și proaspăt, când e adăugat crud în salate și supe de primăvară. Bobocii florali se pregătesc murați, și arată ca niște capere murate. Se folosește ca înlocuitor de capere. Iar semințele, uscate și măcinate au gust asemănător boabelor de muștar ușor picante.

 

Planta este un repelent pentru dăunători: Din cauza mirosului, dăunătorii dar mai ales afidele nu se ating de năsturei dar nici de plantele învecinate în cultură.

 

Planta consumată în exces poate duce la tulburări stomacale și poate interacționa ca și multe alte plante, cu medicamentele, în cazul acesteia cu paracetamolul.

 

Toate aceste beneficii pe lângă florile foarte frumoase.

 

* Officinalis , sau officinale , este un epitet latin medieval care desemnează organisme - în principal plante - cu utilizări în medicină sunt plante medicinale și pentru gătit. Apare de obicei ca epitet specific , al doilea termen al unui nume botanic din două părți.

Exemple Sepia Officinalis, Salvia Oficinalle, etc.

 

** repelent Substanță care prin calitățile sale organoleptice (gust, miros) îndepărtează rozătoarele, insectele etc.

 

.

Leușteanul și diaspora

 Cred că una din cele mai interesante povești este cea a leușteanului (Levistichum officinalis) în ultimii 30 de ani. Știm că o persoană sau o familie din diasporă are gânduri serioase de a rămâne acolo atunci când își crește propria tufă de leuștean, în casă sau la geam. Te gândești că românul oriunde se duce nu renunță el așa ușor la ciorbă și mai ales la cea cu leuștean. Așa că de-a lungul ultimilor ani, leușteanul a călătorit alături de familiile care-și cărau tot avutul în Australia, Canada Africa de Sud, etc. Îmi dau seama cât e greu să cultivi planta în Dubai, la fel de greu de prins/înrădăcinat tufa în Florida. La 5 milioane de persoane plecate vă dați seama cât leuștean s-a aclimatizat și pe unde?

Cel mai interesat lucru este că localnicii care gustă leușteanul, în general numit de ei „țelină” sau simplu ”verdeață” pe acolo pe unde ajunge, găsește noi întrebuințări și ei îl adaugă se pare cu mult, foarte mult succes la rizotto-uri, paella, buritto, sushi, pachețele de primăvară, salate, pilafuri, tocănițe de miel, chestii iuți cu vițel, mâncăruri de struț, omlete diverse, la carne de crocodil (asta am adăugat-o eu pentru savoarea povestirii). În curând o să auzim de frigărui de insecte în saramură de leuștean.  

Cea mai exotică salată pe care am mâncat-o a fost o combinație de fructe de mare, legume crude, frunze mixte de salată, bucăți de portocală, pepene roșu și leuștean care mi s-a părut delicioasă iar cel mai bun și de neuitat sos în care intră printre altele și leușteanul, este un ”sos verde persan, cu lămâi negre”. Lămâile negre sunt un condiment oriental cu o aromă greu de descris și greu de uitat. Și gustul și parfumul acelui sos are acel ceva foarte rafinat care e greu de descris, greu de uitat, greu de reprodus.

Azi, am aflat și de o poveste toscană interesantă. În momentul când a rămas șomer, un locuitor de vârstă mijlocie al Toscanei, s-a retras la căsuța lui din pădure și a decis să trăiască din vânzarea plantelor aromatice pe care le vindea: răsaduri, în ghivece sau uscate la nenumăratele târguri regionale din zonă. Se pare că a făcut ceva bani din acesta afacere și că povestea lui s-a răspândit în toată zona. Unele plante le cultiva în solar sau minigrădina proprie, altele cum e leușteanul care e o plantă perenă, le punea în regim semisălbatic astfel încât în câțiva ani leușteanul nostru, o plantă cu vânzări record, a împânzit pădurea. Plante s-a extins cu parfum ei specific cu tot, curățând și înmiresmând aerul întregii păduri pentru cei care acum fac plimbări în natură, încât locul a devenit foarte frecventat datorită acestei particularități.

Eu mă gândesc la colțul acela de pădure și pentru că am experiența unor plimbări în pădurea plină de leurdă . Plimbări cu miros de ”ciorbă de duminică”. Dar poate pentru italieni miroase a rizotto cu leuștean. 

 Și cum încă nu am auzit de pizza cu leuștean o să mai verific lucrul acesta și peste 10 ani. :P

 

. 

Contrapufoșenii

 În jurul nostru mă împiedic de îndemnuri de a deveni ” pufoșenii”, molateci și duși de nas. Și cum această toamnă e a alegerilor, ele sunt frumos ambalate. Ni se vând la pachet cu tot confortul, grija și așa zisa protecție. Ni se oferă asta ca cea mai bună soluție. Ni se susură cu cele mai dulci adaosuri de uniformizare. Când aud astfel de lucruri de care sunt înconjurată și normal îngrijorată, imediat mă duc cu gândul la Aria Calomniei”.

Calomnia e un vânticel,
o briză slabă ce adie dulce
care, domol, pe nesimţite,
uşurel şi cu blândeţe
începe să murmure.
Încet, încetişor,
ici şi colo,
pe şoptite, şuierând,
se prefiră, se strecoară.
În urechile multimii
pătrunde cu viclenie,
capetele şi minţile
le tulbură şi le-nfierbântă. (....)
( Bărbierul din Sevilla)

Dar dacă te scuturi, uite ca eu astăzi, dai deja interior de câte o emoția puternică. Și atentă interior, am surprins un gând nou. El mai apoi, m-a umplut de idei ca niște artificii. Cred că așa ni se întâmplă când ne re-ancorăm la valorile reale.

Eu cred că lupta zilnică nu e cu alții, e cu prostia, cu starea de ”îmi e deajuns” și cu “amartristeţea”. E o luptă inegală și nu biciul şi nici ascuţişul săbiei ne sunt armele de temut ci “arderea” şi “redescoperirea”.

Şi asta e o lecție greu de învățat.

Eu, alături de mine

 

Nu știu ce faceți voi diminețile? Eu am prins obișnuința, una de peste 30 de ani, de a-mi adresa întrebări. Zilnic. Și de a(mi) răspunde sincer, uneori crud, uneori dur, uneori doar înduioșată de ce-mi mai scapără prin minte. 

 

Dar acolo, în universul meu interior, intim, o pot face. Pentru că acolo este de-a valma Rai și Iad, moral și imoral, avariție și dăruire. Nici nu știu dacă răspunsurile mele sunt corecte, adevărate pentru că sunt conștientă că acestea sunt personale și mă definesc.

 

Ceea ce-mi doresc este să ajung la întrebările bune. Care mă ajută la bilanțul zilnic și mai ales la recentrare. De asta operațiunea, o repet zilnic. Pentru că sunt conștientă de propriile proiecții, de codurile mele de onoare și de valoare ca și de proprii sabotori.

 

O întrebare bună nu-mi mângâie orgoliul, îmi dă o stare de neliniște. Și, zilnic, pe parcursul a 24 de ore, cu acestă stare, caut să nu fiu poluată.

 

În fiecare dimineața, îmi caut locul. Și am foarte mare grijă să recuperez, clătindu-mi ochii și inima cu ce mă face mai bun(ă). Am o mare atenție pentru acest lucru: recuperarea nu e reîntoarcere.

 

Mereu, folosind Cuvântul.

 

.

Despre atacurile de panică și mitologie

 

Cuvântul panică, panikos în greacă, înseamnă senzație bruscă de frică, anxietate copleșitoare sau agitație. E unul din sentimentele cele mai puternice care blochează comportamentul rezonabil și logic. Cred că fiecare a trăit cel puțin un atac de panică ca să înțeleagă cum e această stare.

Se spune că toate au derivat de la Pan, (semi-)zeul grec al păstorilor, pădurilor și pajiștilor. Pan, a fost considerat mereu un micuț ticălos, un satir care cu corpul jumătate de om, jumătate de capră este de obicei înfățișat cu coarne și purtând nelipsitul nai.

Lui Pan îi plăcea cel mai mult să-și petreacă zilele plimbându-se în sălbăticie, prin pășuni, pădurile luxuriante, pe lângă râuri. În această atmosferă idilică, dacă cineva îl trezea, îi strica siesta, pur și simplu se supăra/speria și începea să strigă furios. Strigăte care mai de care mai fioroase, de nerecunoscut ca volum și durată și care induceau panică printre arcadieni.

După care a început să-i placă să sperie oamenii. Stătea pitulat pe lângă drumuri și când treceau călătorii, Pan scotea niște răgete cumplite. Vă dați seama cum săreau în sus bieții muritori și cum se prăpădea de râs micuțul Pan.

Se spune că lui i se datorează câștigarea unor bătălii. Vocea lui Pan era atât de feroce, încât în momentul când a început să ”ragă”

perșii au intrat în panică și au luat-o la fugă în timpul bătăliei de la Maraton (490 î.e.n.). Aceeași panică s-a creat printre titani când aceștia au vrut să cucerească Olimpul.

O altă parte a panicii este cântecul sfâșietor, disperat al lui Syrix (trestie) nimfa care fugind de Pan cel beat și îndrăgostit s-a transformat într-o trestie. Din tulpina trestiei, Pan și-a făcut naiul (cu nouă țevi) și de atunci e nedespărțit de el. Panicii i de adaugă mereu și o parte de depresivă. Povestea lui de dragoste pentru Echo, cea care i-a respins pe toți, este iarăși o poveste unde frica de înfățișarea lui grotească e în mijlocul acțiunii.

Dar un alt mit, de data asta o poveste creștină spune că atunci când s-a anunțat că Pan a murit, pentru omenire a însemnat că zeitățile mitologice au murit, lăsând loc lui Hristosși teologiei. Înfățișarea lui Pan a fost una dintre tranzițiile cunoscute spre înfățișarea lui Satan. Fricile și excesele acestuia au fost transferate personajului biblic.

 

sursa:  https://greekerthanthegreeks.com/did-you-know-the-word-panic-greek-panikos-originates-from-the-name-of-pan-the-greek-god-of-shepherds-woodlands-and-pastures/?fbclid=IwY2xjawF1kydleHRuA2FlbQIxMAABHZnZ8oMAQN_Kn8R5RhdM8Z9SrwimLQdZrQO6ZV5Ce86mpXo5J3_qzR_29A_aem_8rKWv8EEM4Ke03I6UVDGuw

Mască antică - Pan cel verde.

Expoziția fotografică la Nisa

 

Când cineva mă întreabă care au fost cele mai mari descoperiri ale omenirii secolului trecut, eu spun ”mașina de spălat rufe”. Și cred că tărie că la nivel global ușurarea muncii casnice a schimbat societatea. Pentru că așa jumătate din populația globului a avut mai mult timp liber. Și dacă primele mașini de spălat au apărut la începutul anilor 199 totuși după o jumătate de secol, în Ploiești, pe strada noastră, o stradă azi cu clădiri demolate, nu exista decât una. 

 

Alături de mașina de înghețată era un adevărat ritual să o vezi cum merge și cum toate vecinele stăteau adunate să verifice, să bârfească dar mai ales să se minuneze de prima mașină se spălat electrică a străzii, mare greoaie, cilindrică, pusă pe un hol și care totuși golea apa manual. Era în casa nașilor mei, și toată lumea a fost de acord că soțul își răsfăța nevasta prea mult și că îi dădeau banii din casă. Pentru că în anii 60 ai secolului trecut dacă nu spălai tu, nevastă rufele, fie că aveai deja servici, fie că aveai o altă rudă în casă care făcea munca aceasta de ”slujnică”, atunci erai destul de ”avut” să chemi o spălătoreasă cu ziua.

 

Prejudecată că ”te iubește bărbatul dacă e soare și ți se usucă rufele pe culme” era încă în vigoare și mereu verificată de vecini. Acum gândindu-mă cred că de asta nu-mi prea plac mie zilele de marți și miercuri. Pentru că ele erau dedicate spălării rufelor și călcatului, cu regulile lor exacte: nu spăla de sărbători, nu spăla când sunt înmormântări, nu spăla în zilele când ți-a murit cineva, (...) cazanele puse pe foc pentru încălzirea apei, cu mirosul de leșie și aburi grei înecăcioși, cu prepararea săpunului de casă, cu procurarea detergentului mai târziu, cu ”vezi unde usuci rufele intime” să nu se vadă de la stradă, câte și mai câte alte... Aranjatul pe sârmă al rufelor, adică expunerea lor, în fața comunității de vecine cârcotașe erau iarăși o artă verificată. Și da, acestea nu au dispărut la ”bloc nici acum. Chiar zilele acestea am auzit o vecină arătând-o cu degetul pe o alta (care muncește greu, în schimburi” că a spălat hainele duminica.

Cine să mai înțeleagă o adevărată țesătură socială a vremilor apuse?

 

”La începutul secolului al XX-lea, mai exact în jurul anului 1908, Europa a suferit schimbări substanțiale sociale, economice și tehnologice. Printre aceste schimbări s-a numărat evoluția vieții domestice cotidiene, mai ales că se referea la treburile care ocupaseră în mod tradițional timpul și munca femeilor. Imaginea „Zilei spălătoriei” în Nisa, Franța, servește drept o reprezentare emoționantă a acestor paradigme schimbătoare. Acest moment în timp încapsulează nu doar aspectele practice ale spălătoriei, ci și contextul cultural și istoric mai amplu din jurul muncii casnice și rolul femeilor în societate.

Retrospectivă, ziua spălătoriei la Nisa, Franța, reprezintă o bogată tapiserie de narațiuni sociale, culturale și istorice. Imaginea surprinde esența vieții de zi cu zi, etalând munca femeilor, importanța comunității și provocările menținerii așteptărilor societale în mijlocul valurilor schimbătoare ale modernizării. Examinând această fotografie, dobândim o perspectivă asupra vieților celor dinaintea noastră, a luptelor lor și a contribuțiilor lor, oferind context evoluției rolurilor de gen și a responsabilităților interne care rezonează în societatea contemporană.

Acest instantaneu al istoriei servește ca o amintire a rolurilor semnificative, dar adesea nerecunoscute pe care femeile le-au jucat în formarea gospodăriilor și comunităților lor. Reflectă complexitatea vieții lor, complexitatea muncii domestice și dinamica socială care ar duce în cele din urmă la schimbări mai ample în relațiile de gen. Munca femeilor în această perioadă nu a fost doar o corvoadă; a fost un act de reziliență și putere, punând bazele generațiilor viitoare pentru a-și provoca și redefini rolurile în societate.

 

În această perioadă, Nisa, situat pe Riviera Franceză, se transforma dintr-un sat de pescari liniștit într-o destinație turistică populară, în special în rândul elitei britanice. Clima mediteraneeană a permis agricultura pe tot parcursul anului, iar dispoziția sa însorită i-a atras pe cei care caută timp liber și lux. Cu toate acestea, ascunse sub acestă imagine idilică de turism înfloritor se află realitățile cotidiene ale populației locale. Actul spălării rufelor a fost o astfel de sarcină, reprezentând atât munca, cât și țesătura socială a vieții la Nisa.

 

Metodele manuale de spălare a hainelor la începutul anilor 1900 erau intensive și greu de realizat. Femeile spălau de obicei hainele în bazine mari umplute cu apă încălzită la foc sau aragaz, folosind săpun de casă sau detergent de rufe. Imaginea femeilor adunate în jur, implicate în conversație în timp ce spălau haine, reflectă nu doar istovitoarea muncă fizică ci și dinamica socială a vremii.

 

Spălarea rufelor a fost adesea o activitate comună, un moment în care între femei se legau și se împărtășeau povești, creând un sentiment de comunitate printre ele.

 

Mai mult decât atât, în 1908, rolurile de gen au fost stabilite ferm, treburile casnice ajungând în principal la femei. Această normă societală dicta că femeile sunt responsabile pentru gestionarea căminului, creșterea copiilor și îndeplinirea tuturor sarcinilor interne conexe. În timp ce contribuțiile lor erau esențiale pentru unitatea familială, aceasta au rămas nerecunoscută într-o societate care prețuia munca publică și industrială, predominant dominată de bărbați.

 

Ziua de spălat rufe în Nisa a servit și ca eveniment social semnificativ. Vecinii se adunau pentru a se ajuta unii pe alții, împărtășind tehnici și sfaturi pentru spălarea și uscarea eficientă a hainelor. Schimbul de idei și experiențe din timpul acestor adunări a stimulat conexiuni și prietenii vitale pentru sprijinul emoțional. Importanța acestor relații nu ar trebui subestimată, deoarece au oferit un sentiment de solidaritate într-un peisaj economic provocator. Țesăturile și hainele spălate în 1908 erau adesea realizate din materiale care necesitau îngrijire specială. Bumbacul și lâna erau obișnuite și nu existau fibre sintetice. Femeile trebuiau să înțeleagă cum să spele diferite tipuri de țesături pentru a evita deteriorarea hainelor familiilor lor. Natura meticuloasă a spălătoriei a subliniat abilitățile casnice considerate esențiale pentru femei, contribuind la așteptarea societății ca acestea să fie cunoscute și pricepute.

 

Aspectele practice ale spălătoriei au fost strâns legate de valorile societale mai largi privind curăţenia şi moralitatea. În multe culturi, hainele curate au fost asociate cu respectabilitatea, iar familiile s-au mândrit cu menținerea aspectului. Pentru femei, capacitatea de a menține o gospodărie ordonată și organizată a fost o reflectare a dedicării și capacității lor. Presiunea socială de a menține un anumit standard de curățenie ar putea fi copleșitoare, iar munca implicată în spălătorie a jucat un rol semnificativ în modelarea reputațiilor familiei în cadrul comunității.

 

Pe lângă munca fizică implicată, actul spălării hainelor a avut și implicații asupra mediului. Multe gospodării au folosit râuri sau fântâni comunale pentru apă, făcând actul spălării nu doar o corvoadă, ci și o parte a ecosistemului local.

 

Pe măsură ce localitățile s-au dezvoltat și urbanizarea a crescut, accesul la apă curată a devenit o problemă presantă, afectând modul în care se spălau rufele și sănătatea generală a comunităților.

 

La Nisa, frumusețea naturală a regiunii juxtapusă cu realitățile femeilor muncitoare reflecta complexitatea vieții într-o societate care se modernizează rapid.

 

Progresele tehnologice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului 20 au început să contureze treburile casnice, inclusiv spălătoria. În timp ce 1908 a marcat o perioadă în care mașinile de spălat nu erau încă obișnuite, existau inovații precum mașina de spălat manevrată manual și storcătorul, care au început să apară în unele gospodării. Aceste invenții au avut ca scop atenuarea povară fizică a spălării hainelor, transformând treptat peisajul domestic. Cu toate acestea, multe femei s-au bazat încă pe metodele tradiționale, subliniind contrastul dintre stilul de viață urban și rural, precum și statutul economic.

 

Rolul spălătoriei în Franța de la începutul secolului XX nu poate fi discutat fără recunoașterea contextului istoric mai larg, inclusiv peisajul socio-politic. La începutul anilor 1900 au fost marcați de schimbări politice semnificative, inclusiv creșterea mișcării sufragete și a drepturilor muncii. Femeile au început să pledeze pentru drepturile lor și să împingă granițele tradiționale, cerând recunoașterea contribuțiilor lor atât acasă, cât și în spațiul public.

Imaginea femeilor care spală haine poate fi văzută atât ca o reflectare a rolurilor lor tradiționale, cât și ca un precursor al provocărilor cu care s-ar confrunta în lupta lor pentru egalitate.

Foto din expoziția Retrospectivă, ziua spălătoriei la Nisa, Franța, în 1908.

 

 

sursa cu completări: https://www.facebook.com/HistoryGlimpses/posts/pfbid0y9DFteTg8AhgTTqDS94gHmxQwwEeyny34W2D2krDXE8dyoKhujb6RqDbQMRnC3vTl

Arheo botanica

 

Arheo botanica

Sau utilizarea plantelor pentru protecția și răcorirea caselor în Grecia antică! Poate vom dori să-i copiem, e mai ieftin!

 

Copacii verzi, precum măslinii au fost plantați mereu în zona din care băteau vânturile, în cazul de față spre nordul casei. În partea de sud, se aflau de obicei copacii fără frunze, care nu împiedicau soarele să încălzească casa și iarna îi ofereau umbră completă, vara. De asemenea perdelele de copaci ofereau și o zonă de izolare fonică din casă sau din afară.

 

Tot ei foloseau o extensie de acoperiș în așa fel proiectată încât făceau legătura cu ușile din sudul casei. Dimensiunea acestei extensii era calculată pentru fiecare casă în parte așa încât în funcție de costrucția acesteia preveneau vara căderea soarelui peste casă dar permiteau iarna să ajute la încălzire.

Tot de la greci avem 3-4 modelele de boltă cu viță de vie folosite la răcorirea intrărilor și aleilor. În plus, evident obțineau și strugurii pentru mesele lor și pentru vin.

 

Apoi cum știm culoarea albă este caracteristică exteriorului caselor tradiționale grecești. Dar calciul

cu care se văruiau pereții era folosit și la pulverizare și absorbția umidității și ca insecticid lucru pe care-l facem și noi când văruim primăvara pomii.

.

 

Sursa: Fanis Ambatzis