Eu, alături de mine

 

Nu știu ce faceți voi diminețile? Eu am prins obișnuința, una de peste 30 de ani, de a-mi adresa întrebări. Zilnic. Și de a(mi) răspunde sincer, uneori crud, uneori dur, uneori doar înduioșată de ce-mi mai scapără prin minte. 

 

Dar acolo, în universul meu interior, intim, o pot face. Pentru că acolo este de-a valma Rai și Iad, moral și imoral, avariție și dăruire. Nici nu știu dacă răspunsurile mele sunt corecte, adevărate pentru că sunt conștientă că acestea sunt personale și mă definesc.

 

Ceea ce-mi doresc este să ajung la întrebările bune. Care mă ajută la bilanțul zilnic și mai ales la recentrare. De asta operațiunea, o repet zilnic. Pentru că sunt conștientă de propriile proiecții, de codurile mele de onoare și de valoare ca și de proprii sabotori.

 

O întrebare bună nu-mi mângâie orgoliul, îmi dă o stare de neliniște. Și, zilnic, pe parcursul a 24 de ore, cu acestă stare, caut să nu fiu poluată.

 

În fiecare dimineața, îmi caut locul. Și am foarte mare grijă să recuperez, clătindu-mi ochii și inima cu ce mă face mai bun(ă). Am o mare atenție pentru acest lucru: recuperarea nu e reîntoarcere.

 

Mereu, folosind Cuvântul.

 

.

Despre atacurile de panică și mitologie

 

Cuvântul panică, panikos în greacă, înseamnă senzație bruscă de frică, anxietate copleșitoare sau agitație. E unul din sentimentele cele mai puternice care blochează comportamentul rezonabil și logic. Cred că fiecare a trăit cel puțin un atac de panică ca să înțeleagă cum e această stare.

Se spune că toate au derivat de la Pan, (semi-)zeul grec al păstorilor, pădurilor și pajiștilor. Pan, a fost considerat mereu un micuț ticălos, un satir care cu corpul jumătate de om, jumătate de capră este de obicei înfățișat cu coarne și purtând nelipsitul nai.

Lui Pan îi plăcea cel mai mult să-și petreacă zilele plimbându-se în sălbăticie, prin pășuni, pădurile luxuriante, pe lângă râuri. În această atmosferă idilică, dacă cineva îl trezea, îi strica siesta, pur și simplu se supăra/speria și începea să strigă furios. Strigăte care mai de care mai fioroase, de nerecunoscut ca volum și durată și care induceau panică printre arcadieni.

După care a început să-i placă să sperie oamenii. Stătea pitulat pe lângă drumuri și când treceau călătorii, Pan scotea niște răgete cumplite. Vă dați seama cum săreau în sus bieții muritori și cum se prăpădea de râs micuțul Pan.

Se spune că lui i se datorează câștigarea unor bătălii. Vocea lui Pan era atât de feroce, încât în momentul când a început să ”ragă”

perșii au intrat în panică și au luat-o la fugă în timpul bătăliei de la Maraton (490 î.e.n.). Aceeași panică s-a creat printre titani când aceștia au vrut să cucerească Olimpul.

O altă parte a panicii este cântecul sfâșietor, disperat al lui Syrix (trestie) nimfa care fugind de Pan cel beat și îndrăgostit s-a transformat într-o trestie. Din tulpina trestiei, Pan și-a făcut naiul (cu nouă țevi) și de atunci e nedespărțit de el. Panicii i de adaugă mereu și o parte de depresivă. Povestea lui de dragoste pentru Echo, cea care i-a respins pe toți, este iarăși o poveste unde frica de înfățișarea lui grotească e în mijlocul acțiunii.

Dar un alt mit, de data asta o poveste creștină spune că atunci când s-a anunțat că Pan a murit, pentru omenire a însemnat că zeitățile mitologice au murit, lăsând loc lui Hristosși teologiei. Înfățișarea lui Pan a fost una dintre tranzițiile cunoscute spre înfățișarea lui Satan. Fricile și excesele acestuia au fost transferate personajului biblic.

 

sursa:  https://greekerthanthegreeks.com/did-you-know-the-word-panic-greek-panikos-originates-from-the-name-of-pan-the-greek-god-of-shepherds-woodlands-and-pastures/?fbclid=IwY2xjawF1kydleHRuA2FlbQIxMAABHZnZ8oMAQN_Kn8R5RhdM8Z9SrwimLQdZrQO6ZV5Ce86mpXo5J3_qzR_29A_aem_8rKWv8EEM4Ke03I6UVDGuw

Mască antică - Pan cel verde.

Expoziția fotografică la Nisa

 

Când cineva mă întreabă care au fost cele mai mari descoperiri ale omenirii secolului trecut, eu spun ”mașina de spălat rufe”. Și cred că tărie că la nivel global ușurarea muncii casnice a schimbat societatea. Pentru că așa jumătate din populația globului a avut mai mult timp liber. Și dacă primele mașini de spălat au apărut la începutul anilor 199 totuși după o jumătate de secol, în Ploiești, pe strada noastră, o stradă azi cu clădiri demolate, nu exista decât una. 

 

Alături de mașina de înghețată era un adevărat ritual să o vezi cum merge și cum toate vecinele stăteau adunate să verifice, să bârfească dar mai ales să se minuneze de prima mașină se spălat electrică a străzii, mare greoaie, cilindrică, pusă pe un hol și care totuși golea apa manual. Era în casa nașilor mei, și toată lumea a fost de acord că soțul își răsfăța nevasta prea mult și că îi dădeau banii din casă. Pentru că în anii 60 ai secolului trecut dacă nu spălai tu, nevastă rufele, fie că aveai deja servici, fie că aveai o altă rudă în casă care făcea munca aceasta de ”slujnică”, atunci erai destul de ”avut” să chemi o spălătoreasă cu ziua.

 

Prejudecată că ”te iubește bărbatul dacă e soare și ți se usucă rufele pe culme” era încă în vigoare și mereu verificată de vecini. Acum gândindu-mă cred că de asta nu-mi prea plac mie zilele de marți și miercuri. Pentru că ele erau dedicate spălării rufelor și călcatului, cu regulile lor exacte: nu spăla de sărbători, nu spăla când sunt înmormântări, nu spăla în zilele când ți-a murit cineva, (...) cazanele puse pe foc pentru încălzirea apei, cu mirosul de leșie și aburi grei înecăcioși, cu prepararea săpunului de casă, cu procurarea detergentului mai târziu, cu ”vezi unde usuci rufele intime” să nu se vadă de la stradă, câte și mai câte alte... Aranjatul pe sârmă al rufelor, adică expunerea lor, în fața comunității de vecine cârcotașe erau iarăși o artă verificată. Și da, acestea nu au dispărut la ”bloc nici acum. Chiar zilele acestea am auzit o vecină arătând-o cu degetul pe o alta (care muncește greu, în schimburi” că a spălat hainele duminica.

Cine să mai înțeleagă o adevărată țesătură socială a vremilor apuse?

 

”La începutul secolului al XX-lea, mai exact în jurul anului 1908, Europa a suferit schimbări substanțiale sociale, economice și tehnologice. Printre aceste schimbări s-a numărat evoluția vieții domestice cotidiene, mai ales că se referea la treburile care ocupaseră în mod tradițional timpul și munca femeilor. Imaginea „Zilei spălătoriei” în Nisa, Franța, servește drept o reprezentare emoționantă a acestor paradigme schimbătoare. Acest moment în timp încapsulează nu doar aspectele practice ale spălătoriei, ci și contextul cultural și istoric mai amplu din jurul muncii casnice și rolul femeilor în societate.

Retrospectivă, ziua spălătoriei la Nisa, Franța, reprezintă o bogată tapiserie de narațiuni sociale, culturale și istorice. Imaginea surprinde esența vieții de zi cu zi, etalând munca femeilor, importanța comunității și provocările menținerii așteptărilor societale în mijlocul valurilor schimbătoare ale modernizării. Examinând această fotografie, dobândim o perspectivă asupra vieților celor dinaintea noastră, a luptelor lor și a contribuțiilor lor, oferind context evoluției rolurilor de gen și a responsabilităților interne care rezonează în societatea contemporană.

Acest instantaneu al istoriei servește ca o amintire a rolurilor semnificative, dar adesea nerecunoscute pe care femeile le-au jucat în formarea gospodăriilor și comunităților lor. Reflectă complexitatea vieții lor, complexitatea muncii domestice și dinamica socială care ar duce în cele din urmă la schimbări mai ample în relațiile de gen. Munca femeilor în această perioadă nu a fost doar o corvoadă; a fost un act de reziliență și putere, punând bazele generațiilor viitoare pentru a-și provoca și redefini rolurile în societate.

 

În această perioadă, Nisa, situat pe Riviera Franceză, se transforma dintr-un sat de pescari liniștit într-o destinație turistică populară, în special în rândul elitei britanice. Clima mediteraneeană a permis agricultura pe tot parcursul anului, iar dispoziția sa însorită i-a atras pe cei care caută timp liber și lux. Cu toate acestea, ascunse sub acestă imagine idilică de turism înfloritor se află realitățile cotidiene ale populației locale. Actul spălării rufelor a fost o astfel de sarcină, reprezentând atât munca, cât și țesătura socială a vieții la Nisa.

 

Metodele manuale de spălare a hainelor la începutul anilor 1900 erau intensive și greu de realizat. Femeile spălau de obicei hainele în bazine mari umplute cu apă încălzită la foc sau aragaz, folosind săpun de casă sau detergent de rufe. Imaginea femeilor adunate în jur, implicate în conversație în timp ce spălau haine, reflectă nu doar istovitoarea muncă fizică ci și dinamica socială a vremii.

 

Spălarea rufelor a fost adesea o activitate comună, un moment în care între femei se legau și se împărtășeau povești, creând un sentiment de comunitate printre ele.

 

Mai mult decât atât, în 1908, rolurile de gen au fost stabilite ferm, treburile casnice ajungând în principal la femei. Această normă societală dicta că femeile sunt responsabile pentru gestionarea căminului, creșterea copiilor și îndeplinirea tuturor sarcinilor interne conexe. În timp ce contribuțiile lor erau esențiale pentru unitatea familială, aceasta au rămas nerecunoscută într-o societate care prețuia munca publică și industrială, predominant dominată de bărbați.

 

Ziua de spălat rufe în Nisa a servit și ca eveniment social semnificativ. Vecinii se adunau pentru a se ajuta unii pe alții, împărtășind tehnici și sfaturi pentru spălarea și uscarea eficientă a hainelor. Schimbul de idei și experiențe din timpul acestor adunări a stimulat conexiuni și prietenii vitale pentru sprijinul emoțional. Importanța acestor relații nu ar trebui subestimată, deoarece au oferit un sentiment de solidaritate într-un peisaj economic provocator. Țesăturile și hainele spălate în 1908 erau adesea realizate din materiale care necesitau îngrijire specială. Bumbacul și lâna erau obișnuite și nu existau fibre sintetice. Femeile trebuiau să înțeleagă cum să spele diferite tipuri de țesături pentru a evita deteriorarea hainelor familiilor lor. Natura meticuloasă a spălătoriei a subliniat abilitățile casnice considerate esențiale pentru femei, contribuind la așteptarea societății ca acestea să fie cunoscute și pricepute.

 

Aspectele practice ale spălătoriei au fost strâns legate de valorile societale mai largi privind curăţenia şi moralitatea. În multe culturi, hainele curate au fost asociate cu respectabilitatea, iar familiile s-au mândrit cu menținerea aspectului. Pentru femei, capacitatea de a menține o gospodărie ordonată și organizată a fost o reflectare a dedicării și capacității lor. Presiunea socială de a menține un anumit standard de curățenie ar putea fi copleșitoare, iar munca implicată în spălătorie a jucat un rol semnificativ în modelarea reputațiilor familiei în cadrul comunității.

 

Pe lângă munca fizică implicată, actul spălării hainelor a avut și implicații asupra mediului. Multe gospodării au folosit râuri sau fântâni comunale pentru apă, făcând actul spălării nu doar o corvoadă, ci și o parte a ecosistemului local.

 

Pe măsură ce localitățile s-au dezvoltat și urbanizarea a crescut, accesul la apă curată a devenit o problemă presantă, afectând modul în care se spălau rufele și sănătatea generală a comunităților.

 

La Nisa, frumusețea naturală a regiunii juxtapusă cu realitățile femeilor muncitoare reflecta complexitatea vieții într-o societate care se modernizează rapid.

 

Progresele tehnologice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului 20 au început să contureze treburile casnice, inclusiv spălătoria. În timp ce 1908 a marcat o perioadă în care mașinile de spălat nu erau încă obișnuite, existau inovații precum mașina de spălat manevrată manual și storcătorul, care au început să apară în unele gospodării. Aceste invenții au avut ca scop atenuarea povară fizică a spălării hainelor, transformând treptat peisajul domestic. Cu toate acestea, multe femei s-au bazat încă pe metodele tradiționale, subliniind contrastul dintre stilul de viață urban și rural, precum și statutul economic.

 

Rolul spălătoriei în Franța de la începutul secolului XX nu poate fi discutat fără recunoașterea contextului istoric mai larg, inclusiv peisajul socio-politic. La începutul anilor 1900 au fost marcați de schimbări politice semnificative, inclusiv creșterea mișcării sufragete și a drepturilor muncii. Femeile au început să pledeze pentru drepturile lor și să împingă granițele tradiționale, cerând recunoașterea contribuțiilor lor atât acasă, cât și în spațiul public.

Imaginea femeilor care spală haine poate fi văzută atât ca o reflectare a rolurilor lor tradiționale, cât și ca un precursor al provocărilor cu care s-ar confrunta în lupta lor pentru egalitate.

Foto din expoziția Retrospectivă, ziua spălătoriei la Nisa, Franța, în 1908.

 

 

sursa cu completări: https://www.facebook.com/HistoryGlimpses/posts/pfbid0y9DFteTg8AhgTTqDS94gHmxQwwEeyny34W2D2krDXE8dyoKhujb6RqDbQMRnC3vTl

Arheo botanica

 

Arheo botanica

Sau utilizarea plantelor pentru protecția și răcorirea caselor în Grecia antică! Poate vom dori să-i copiem, e mai ieftin!

 

Copacii verzi, precum măslinii au fost plantați mereu în zona din care băteau vânturile, în cazul de față spre nordul casei. În partea de sud, se aflau de obicei copacii fără frunze, care nu împiedicau soarele să încălzească casa și iarna îi ofereau umbră completă, vara. De asemenea perdelele de copaci ofereau și o zonă de izolare fonică din casă sau din afară.

 

Tot ei foloseau o extensie de acoperiș în așa fel proiectată încât făceau legătura cu ușile din sudul casei. Dimensiunea acestei extensii era calculată pentru fiecare casă în parte așa încât în funcție de costrucția acesteia preveneau vara căderea soarelui peste casă dar permiteau iarna să ajute la încălzire.

Tot de la greci avem 3-4 modelele de boltă cu viță de vie folosite la răcorirea intrărilor și aleilor. În plus, evident obțineau și strugurii pentru mesele lor și pentru vin.

 

Apoi cum știm culoarea albă este caracteristică exteriorului caselor tradiționale grecești. Dar calciul

cu care se văruiau pereții era folosit și la pulverizare și absorbția umidității și ca insecticid lucru pe care-l facem și noi când văruim primăvara pomii.

.

 

Sursa: Fanis Ambatzis

Povești pentru albine

 

De curând chiar am văzut un episod din ”Crimele din Midsommar”cu această temă

 

Practica de a ”povesti cu albinele” deși are rădăcini în folclor și superstiții, reflectă legătura profundă dintre oameni și albine care persistă de secole și e continuată și azi.

 

Apicultorii credeau că albinele dețin puterea de a prezice evenimentele și astfel, împărtășeau cu ele momente de bucurie și tristețe. Acest folclor este înrădăcinat în credința că albinele posedă o sensibilitate unică la emoțiile omenești. Tradiția are o istorie bogată care se întinde pe secole și încă se mai poate găsi în diferite zone ale lumii mai ales în zona celtică. Se credea că albinele sunt conștiente de emoțiile familiei stuparului și că acesta ar prospera doar dacă aceste insecte sunt tratate ca o familie extinsă. Neîndeplinirea ritualului ducea la consecințe grave.

 

Un biolog din epoca victoriană, Margaret Warner Morley a citat un caz din Norfolk în care un bărbat a achiziționat albine la o licitație. Cu toate acestea, aducându-i acasă a descoperit că în toți stupii, albinele erau ”bolnave”. Apoi și-a dat seama că albinelor nu li s-a spus despre moartea proprietarului anterior, așa că a învelit stupii în pânză neagră și le-a șoptit toată povestea iar albinele și-au recăpătat sănătatea. Alți apicultori au spus povești similare despre întregi colonii de albine care mor dacă familia nu a efectuat ritualul povestitului și le-au notificat despre evenimente importante din viața lor.

 

Nașterile, nunțile și decesele se mai comunică și azi albinelor, asigurându-se că acestea rămân informate și, în schimb, vor continua să producă miere și culturi polenizate.

 

 

 

 

21 septembrie ziua păcii!

 

Gânduri pentru mâine, 21 septembrie:

Mâine e ziua internațională a păcii! Și în special a absenței violenței și încetării războaielor. Așa e în fiecare an, dar nu băgăm de seamă. Vă întrebați ce-am putea face, noi, ăștia mărunți, neînsemnații? În afara faptului că putem să conștientizăm atrocitățile? Tocmai citeam cum un om oarecare, japonez de origine, a propus după cel de-al doilea război, și știți cât de nimicitor a fost pentru Japonia, ca simplele aranjamente florale să vină în sprijinul păcii... Azi expozițiile de flori care aduc în minte ideea de pace s-au răspândit în întreaga lume.

Sau un alt exemplu de data asta din istoria noastră: „Ei bine, am fost la Conferința de Pace de la Paris după război, [...] și le-am spus: "Fiecare țară are nevoie de o față. Deci când vă adunați cu toții pentru deliberări, vreau ca România să aibă o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți." Regina Maria a României

 

Deci ce putem face noi mâine? Păi, în primul rând să lăsăm deoparte cuvintele noastre sarcastice, gândurile noastre pline de frici, listele noastre pline de prejudecăți și mai ales curiozitatea noastre avidă de orori și apetitul pentru bârfă sordidă. Apoi, doar mai apoi, zic, să stam departe de conflicte, să înțelegem motivele escaladării lor. De la ce pornesc... De ce ne desensibilizăm atât de repede...

O pace durabilă se clădește, cu fiecare din noi! Și apropo, eu cred că pacea este inevitabilă...

 

Ps: Și apropo de războaie personale, pornite chiar de tine (mine), din nemulțumiri nerezolvate, frustrări reprimate, gânduri narcisiste, etc. Deci, când mie îmi vine câte unul din ăsta și-mi vine des nu are rost să vă păcălesc, ei bine atunci îmi imaginez acest ”război” ca pe o tornadă care spulberă totul în cale, în care oricine, de la sinele propriu până la cei din jur sunt turbionați și spulberați în vârtejul emoțiilor. Atunci, îmi imaginez cum acel uragan emoțional o să capete numele meu. Ciclonul Ivone! Ei bine, oricât de furioasă sunt, când pronunț cu glas tare ”uraganul Ivone” mă bufnește râsul și parcă râsul ăsta curățitor îmi ia cu mâna tot ceea ce cred eu că este nedreptate, ură sau nepăsare... Ia încercați

    

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Interna%C8%9Bional%C4%83_a_P%C4%83cii?fbclid=IwY2xjawFZ6JdleHRuA2FlbQIxMQABHYxTeGGxuiBUe6_onQl_y6vefRM60FG2e0bJzr-1yOnsAGxjUrdaHXW1RQ_aem_Hfc0cpvLJTGohQJw2Iftig

Arome cu gust de copilărie

1965, Mila 23, Tulcea.

 

 

Eram mare pescăriță. Încă de la 3 ani. Aveam propria undiță și adulții mă ajutau doar când scoteam câte un pește mai mare și alunecos. 

Pescuiam pe plauri. În fotografie, în spate, alături de membrii familiei este și un Serghei, un localnic care ne ducea zilnic cu lotca în diverse locuri.

 

Acum astfel de servicii se capătă cu bani buni dar atunci găzduirea cuprindea și plimbări pe canale.

Peștele prins de ”musafiri” ajungea să fie hrana porcilor căci era prea mărunt. Gazdele aveau 1- 2 porci care se hrăneau cu resturile casei și găini care mâncau și ele pește. Noi primeam 2 mese/zi. Micul dejun îl împărțeam cu gazdele dar din ce aduceam noi de acasă. La masă primeam pește prins de gazde cu o invariabilă salată de varză. Acasă plecam tot cu pește prins la plasă.

 

În plimbările cu lotca căpătam și ”cartofi de apă” adică cornaci și-i ronțăiam acolo pe loc . Am reușit să mai gust din ei târziu în 2016.

Între localnici și părinții mei s-au format de-a lungul timpului legături de lungă durată. Tot anul exista un schimb de produse, ambalate în pachete. Pachete care făceau mai mult de o lună pe drum. 

 

Noi trimiteam haine, produse igienice și medicamente. Ei pește afumat, sărat, uscat și icre.

Când primeam lădița, mereu una de peste 10 kg, curiozitatea mea era la fel de mare ca a câinelui. Amândoi stăteam la pândă să urmărim deschiderea cutiei. Apoi peștele se atârna pe sârmă, în curte. Să se sbicească. Și se împărțea repede printre cunoscuți și evident era și o mare petrecere. O masă de pește, desărat o zi întreagă, făcut ”rasol” cu cartofi fierți și oțet, cu un castron mare de mujdei ”ca-n Deltă” și mămăliguță. Cantitatea de pește, acum fac socoteala, era mică pentru câte persoane erau invitate iar mie ce-i drept nici nu-mi plăcea atunci peștele sărat. Dar mirosul, oh mirosul, s-a alăturat de-a lungul timpului sentimentului de petrecere, atmosferă glumeață și clinchet de pahare.

 

De multe ori am vrut să îmi readuc în minte acel miros. Atmosfera de altă dată. Peștele de la Hale, chiar dacă pe etichetă scrie că e sărat sau afumat (la rece),cel din supermarket, nu au nici o legătură cu ceea ce am povestit aici. Dar există, undeva pe Bulevardul Republicii, un magazin cu produse rusești, Îl știți, e chiar în sensul giratoriu. Acolo mai găsești, o frântură din aroma Deltei de altă dată. Așa că de acolo îmi mai procur uneori parfum de copilărie.

 

 PS: Nu uitați dacă cumva azi mergeți să cumpărați pește de la ”Berezka” - gastronomic rusesc că pofta și aromele sunt esențiale să ne hrănească și amintirile. (Aroma se află la intersecția dintre gust, miros și elemente senzoriale, inclusiv textură, sunet, aspect, temperatură!!! Dar mai ales în amintirile noastre plăcute!)

 

.