Mișcarea ”Trad wife”

 

Ați auzit de mișcarea ”Trad wife”? Poate ați și văzut potopul de postări apărut în ultimul timp pe Tik-Tok, Instagram? Atractive și cu milioane de vizualizări. 

 

Mișcarea „soțiilor tradiționale” =”trad wife” este o o formă de cultură apărută online în care se cere femeilor să îmbrățișeze rolurile tradiționale în căsătorie, simulând filmele sau emisiunile americane ale anilor 1950.

 

Filmulețele se concentrează pe viața domestică, pe gestionarea cu atenție a treburilor casnice a gospodinelor și supunerea față de soții lor. Mișcarea are o amploare foarte mare ca răspuns la ceea ce se consideră a fi epuizarea și deziluzia curentului feminismului modern.

 

Populare pe platformele de socializare precum TikTok, soțiile tradiționale precum Nara Smith și Hannah Neeleman prezintă o viață domestică idealizată fără să arate și problemele care apar legat de sustenabilitate unor familii unde doar o singură persoană lucrează pentru a susține o familie de 5 - 7 membrii. Ca la orice exagerare din Tik Tok care nu are loc și de o gândire critică apar foarte multe oferte de schimbarea a stilului de viață, alegeri false și o conexiune cu ideologii conservatoare mai largi.

 

TradWife consideră că soțiile tradiționale trebuie să pledeze pe o diviziune distinctă a muncii în căsătorie, cu bărbații ca furnizori susținători și protectori și femeile ca gospodine, îngrijind familia și casa. Influenceri postează în ținute vintage, gătesc mese elaborate și prezintă case perfect întreținute. Accent se pune pe gestionarea gospodăriilor cu activități culinare, de grădinărit și evident educația copiilor într-un număr cât mai mare, promovând o poziție supusă față de soții lor.

 

Mișcarea a câștigat popularitate online, în special pe platformele de socializare, începând cu anul 2020 considerând că este un răspuns la incertitudinile pandemiei oferind un sentiment de confort nostalgic. Desigur că într-o lume unde crește vârsta pensionării femeilor spre 65 de ani, micile detalii incomode precum lipsa accesului la educație, dependența economică, inegalitățile sociale și legale, sunt lăsate discret sub covor. Azi teoretic modelul ”trade wife” ar funcționa doar pentru elite. Există grupuri mari conservatoare care s-ar bucura de o astfel de revenire la ”anii de aur” ai soției perfecte și care definit de curentul ideologic și politic ” back to the kitchen!”. 

 

Interesant de urmărit/vizionat/ acest curent ”tradițional”. Până una alta cele care promovează intens fenomenul online și au ajuns milionare din acele postări sunt personaje feminine cu cariere de inflențerițe care practic fac bani din ”roluri” în care îi îndeamnă pe alții să renunțe la cariere.

 

Dar poate vă place modul acesta de trai, mai ales dacă ai crescut cu seriale ca ” Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. Sunt convinsă că la prima vedere are avantaje și că există printre prietenii mei astfel de persoane. E bine să cântăriți bine toate avantajele și toate dezavantajele care vi le oferă un astfel de model.

 

Uite, azi de exemplu ne putem pune toate în postura asta. Eu zic că e interesant să experimentăm . Vă propun dacă vă apucați de gătit sau dați cu aspiratorul, nu uitați înainte să vă pieptănați și să vă dați cu ceva ruj ca în filmulețul de mai jos.  

 

 https://www.youtube.com/watch?v=lyhRiyxebHI&t=3s  

 

 https://www.youtube.com/watch?v=_4vSW9A60Bk   

  

 https://elisabetastanciulescu.ro/2014/04/destule-femei-ar-alege-copiii-si-cratita/?fbclid=IwY2xjawMeJd1leHRuA2FlbQIxMABicmlkETBYWFhQMXBoRURoVTRobzlEAR6Rz7VwPVnlb0i8fF4jW1zcdvy_UjjP-B-cg-jF_cqYOIYWnjvIOuDgafbyag_aem_TETGuq2Kj4wxqWzqB5Wjag

 

 https://en.wikipedia.org/wiki/Tradwife?fbclid=IwY2xjawMksNFleHRuA2FlbQIxMABicmlkETBxNk43TExLejVodmhXc1dKAR6n4zGU9MTEPirlUcMM4Qkvi-Grwqdg3sdmxpoRyOvGSFpU09yTYsuEwx5LvA_aem_gkU2N2cMMNuEPyNBFKvtZw  

Despre Dâmbu numai de bine!

 

Dar cine ar fi crezut că pe acest pârâiaș se pot face tururi istorice?

 

Dâmb e o formă de relief mai mică ca un deal dar e și pârâiașul nostru, al ploieștenilor. Vatră a Ploieștiului, loc de cultivat legume, loc bun de aruncat gunoaie, zona unde erau tăbăcăriile și pielăriile, zona vechiului abator, spațiul pentru poșta călare de unde plecau poștalionele spre Moldova. Spațiu de târg, fost și actual obor, zona Dâmbu în forma lui primară avea revărsări periodice care înecau întreg cartierul. Dâmbu nu s-a mai revărsat din 2005 dar unele inundații, spun ziarele din anii 1900 ajungeau până aproape de zona Maternității. Știu că pare incredibil dar cursul râului nemodificat, forma o serie de ”S”-uri și a ”obligat” localnicii să se mute. Așa s-a dezvoltat orașul spre vest. Un participant la tur, plin de umor, remarca că ploieșteanul de rând a fost obligat de Dâmbu să fie ”pro Vest” de cel puțin un secol. 

 

O seamă de povești, despre personalități și tâlhari au fost spuse azi printre case, în curtea bisericii Domnești, pe lângă podurile pârâului în turul istoric despre cartierul Mihai Bravu al lui Lucian Vasile. 

 

Multe alte povești stau încă nespuse. Localnicii păreau curioși și nedumeriți dar se opreau, ieșeau din curți, coborau de pe biciclete. Semn bun, spun eu. Cu siguranță au și ei o grămadă de povești. Până și ploaia, a aștept cam grăbită să încheiem discuțiile. Spre sfârșitul turului, plutele bătrâne, groase, vântul amenințător, cerul neguros păreau semne că nu doreau că poveștile să iasă la iveală. Sau, cine știe ...

 

Dâmbu din amonte, are altă serie de povești, cele cu Gara de Nord, cele cu Piața Sârbească. Le va veni rândul, cu siguranță.

 

Am și eu două povești de acum 60 de ani:

Prin zona Mihai Bravu ”m-am plimbat” odată cu o trăsură cu coviltir. În 1965, încă existau trăsuri cu coviltir. Probabil taxiurile erau puține și scumpe. Trăsura era vechie desfundată, cârpită. Eu vedeam prima dată un cal de aproape și un birjar. Birjarul era fioros, cu surtuc gros și cu mustăți ”pe oală”. Mergeam la o înmormântare și trebuia să am o atitudine pioasă.... Ei bine, cum să ai o atitudine pioasă când ai o mie de întrebări în cap? Așa că în spatele cortegiului mortuar, între bunici și cu toată lumea cernită în jur, puteți să vă imaginați o fetiță cu rochiță albă de sărbătoare, bosumflată, care îți ținea nasul cu două degete, ostentativ, din cauza mârțoagei din fața ei....

 

Apoi nu mult după, eram în clasele primare. În micul dispensar de la Feroemail, mi-am făcut lecțiile de nenumărate ori. Acolo lucra mama. Erau primi ei ani de servici. Și cam de fiecare dată când lucra, după amiaza, mergeam să-mi fac lecțiile și plecam seara, împreună, acasă. Eram și era foarte mândră că știam să fac atâta drum de una singură (din Piața Anton). Distanța e destul de mare și cele două intersecții îmi dădeau bătăi de cap.Mai apoi ajungeam traversând unsurosul și mirositorul Dâmbu și stăteam la taclale cu portarii până mama venea să mă ia. 

 

Mama, era asistentă. Făcea un număr record de injecții zilnic, dădea ”hapuri” și curăța răni de arsuri de la turnătorie sau bandaja locuri care supurau. Mirosul greu de turnătorie și dezinfectant mi-a rămas în minte. La fel și dictările lungi pe care mi le dădea după ce îmi terminam lecțiile. Era și un difuzor acolo. Un singur post. Așa am învățat eu hiturile timpului: Broscuța oac și ”Ploaia cânta împreună cu noi„. Adică Trio Grigoriu și Doina Badea. Mă jucam de un singură cu seringi și stetoscopul. Mă jucam cu șpan. Înțepător și ruginit. Marea recompensă era când mergeam la cantină și cumpăram prăjituri. Nu mereu dar savarinele de acolo erau credeam eu extraordinare. M-am bucurat când am văzut că tot în zonă este laboratorul unei cunoscute cofetării. 

 

Dar Feroemail ascunde și multe biografii ascunse. Triste. Era unul din  locurile unde te puteai angaja muncitor necalificat chiar dacă aveai la bază studii superioare. În regimul Republici Populare, studiile mai bune nu-ți garantau un loc de muncă mai bun de muncă dacă aveai un dosar prost. Un dosar de personal ”prost”, inacceptabil, venea nu din specializarea pentru o profesie sau alta ci dintr-o autobiografie (CV) , o hârtie obligatorie unde ”te acuzai că ai fost dușman al poporului„. 

 

Asta se întâmpla în anii 50, după naționalizare, când o seamă de comercianți ploieșteni, au rămas fără proprietăți, fără mijloace de trai,  de pe o zi pe alta. Cât și cum s-au zbătut, cum au reușit și cât să facă față zilelor, anilor, fără posibilități de a se întreține ei și familiilor lor, adesea numeroase? Oborul de la Dâmbu știe probabil cel mai mult umilințele acelor vremuri. După perioade lungi, cu domiciliu forțat, după ce li se epuizaseră toate resursele, toate speranțele, neprimiți nicăieri, izolați, ridiculizați, acuzați, controlați, faptul că undeva, chiar și în turnătorie, te acceptau la angajare, era mană cerească. Și ce dacă aveai studii mai complete și mai complexe decât directorii din conducerea de atunci? Și ce dacă știai să negociezi contracte, să vorbești încă o limbă străină, să citești o carte din clasici universali de care colegii de muncă nici nu auziseră, atunci când ajungeai vlăguit acasă, acolo la Feoremail, îți puneai masca de sudură, îți trăgeai mănușile și șorțul de azbest și te afundai în turnarea micilor obiecte casnice. Și tăceai. Mai ales tăceai. Tăcerea supraviețuirii. Știți ce i se reproșa la servici? Nu că nu-și face norma, nu că produsele turnate de el erau slabe calitativ nici că întârzie ci că nu știa să înjure.

 

Până când pe Dâmbu se vor face plimbărici cu barca mai e!

Pastelli și Imperiul Bizantin

 

Pastelli – Batoane energizante cu miere și susan

Imperiul Bizantin, unul dintre cele mai longevive imperii din istorie (330–1453 d.Hr.), a fost o forță dominantă care a condus teritorii vaste care se întindeau în Europa, Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Armata bizantină era o mașină de război formidabilă, renumită pentru priceperea sa strategică, soldații disciplinați și tacticile defensive avansate. Dar, ca în cazul oricărei armate, una dintre cele mai mari provocări ale sale era hrănirea soldaților în campanii lungi.

Spre deosebire de armatele moderne care se bazează pe rații preambalate, soldații bizantini purtau alimente bogate în nutrienți, ușoare, ușor de transportat și care ofereau energie de lungă durată. Unul dintre aceste alimente cheie era pastelli – un baton cu miere și semințe de susan, care susținea războinicii pe câmpul de luptă. Această baton este cunoscut din textele grecești și bizantine antice, era apreciată pentru conținutul său caloric ridicat, durabilitatea și capacitatea de a crește rezistența în timpul luptei. Nu e primul folosit în istorie. mesopotamiemii foloseau batoane din curmale mărunțite cu fistic și miere.

Soldații bizantini, în special cei aflați în campanii extinse în Anatolia, Balcani sau de-a lungul frontierelor estice ale imperiului, aveau nevoie de surse alimentare compacte, bogate în energie, care să nu se strice ușor și să poată fi consumate din mers. Pastelli îndeplinea perfect aceste criterii. Era:

Ușor și ușor de transportat - ideal pentru marșuri lungi.
Plin de calorii - oferind energie susținută pentru luptă și rezistență.
Conservat natural - mierea a împiedicat râncezirea semințelor de susan, asigurând o durată lungă de valabilitate.
Simplu de preparat - nu necesita gătire și putea fi făcut în cantități mari.

Acest lucru a făcut din pastelli o alegere strategică pentru soldați, cercetași și unități de cavalerie care aveau nevoie de un impuls rapid și nutritiv în luptă sau în timpul asediilor. Pastelli nu a dispărut odată cu căderea Imperiului Bizantin. Rămâne o gustare iubită în Grecia, Turcia și Marea Mediterană astăzi. Cunoscut în bucătăria grecească modernă sub numele de pasteli (παστέλι), acest baton cu miere și susan este încă savurat ca o delicatesă energizantă, adesea găsit în brutării și piețe. Atenție la dinți și la creșterea glicemiei!

În Orientul Mijlociu, există dulciuri similare cu susan și miere sub denumiri diferite, cum ar fi „susan crocant” (Halva Simsim în arabă) sau dulciuri turcești cu susan. Chiar și batoanele energizante moderne și batoanele tip granola urmează același concept - folosind zaharuri și semințe naturale pentru a oferi energie de lungă durată.

Preparând pastelli acasă, recreați o rație militară bizantină veche de 1.500 de ani, gustând astfel o bucată de istorie care odinioară alimenta războinicii în luptă. Cum se prepara pastelli la bizantini?

1 cană semințe de susan ușor prăjite pentru mai multă aromă și crocantețe
½ cană miere (îndulcitor natural și conservant)
½ linguriță scorțișoară (opțional) (adaugă căldură și profunzime aromei)
¼ linguriță piper negru (opțional), variantă istorică bizantinii foloseau uneori condimente în dulciuri pentru digestie și creștere a energiei.

Într-o tigaie uscată la foc mediu, prăjiți semințele de susan timp de 2-3 minute, amestecând constant.
După ce devin aurii și eliberează o aromă de nucă, luați-le de pe foc și puneți-le deoparte.Într-o cratiță mică, la foc mic, încălziți mierea până devine puțin mai subțire fără să ajungeți la fierbere. Dacă folosiți, scorțișoară sau piper acum e timpul să le adăugați amestecând.Încorporați semințele de susan prăjite în amestecul de miere, asigurându-vă că sunt complet acoperite.Turnați amestecul pe o tavă tapetată cu hârtie de copt sau pe o farfurie unsă. Aplatizați. Lăsați amestecul să se răcească timp de 15-20 de minute la temperatura camerei sau în frigider pentru o textură mai fermă. După ce s-a întărit, tăiați în batoane dreptunghiulare mici sau în pătrate de mărimea unei îmbucături.

A se păstra într-un recipient etanș la temperatura camerei timp de până la două săptămâni. Savurați-l ca gustare, ca doză de energie înainte de antrenament sau ca o delicatesă istorică! Dacă preferați  o altă textură luați mierea de pe foc imediat ce fierbe ușor. Pentru o textură mai crocantă și mai fragilă, lăsați mierea să se fiarbă încă 2-3 minute, până se îngroașă ușor.

Pastelli poate dura până la două săptămâni la temperatura camerei într-un recipient etanș. La frigider și mai mult. Unele versiuni bizantine de pastelli includeau piper negru sau scorțișoară, așa cum sunt descrise în textele medicinale, adăugând un efect de încălzire despre care se credea că ajută digestia și crește rezistența. În Turcia și India apar și alte arome și o combinație cu nuci sau stafide. Nu ezitați să experimentați cu aceste adaosuri.

 

Glasul sângelui și resposabilitățile mele

 

Mie îmi plac evenimentele și întrunirile în familie. Nu doar pentru anturaj, socializare, ajutor și susținere sunt ele ci pentru a merge mai departe. Eu, cu mine. Pentru că ele sunt o oglindă. Doar trebuie privite cu alți ochi și cu atenție. 

 

V-am povestit momentul când acum cca. 7 ani m-am întâlnit pentru prima dată cu o rudă de sânge (verișoară de-a doua cum se spune). Eu aveam 50 +, ea 70 +. Știam că existăm fără să ne gândim/dorim să ne vedem cu adevărat. Viețile, familiile, interesele curseseră în paralel. Momentul întâlnirii, undeva la metroul bucureștean nu s-a întâmplat cu turle și trâmbițe și nici cu covor roșu dar ceva emoții au fost. Un declic puternic din cel care mi-a ridicat  părul pe mâini. Plecasem în întâlnirea noastră de la ceva poze vechi. În mulțimea de la metrou, am descoperit de departe trăsături familiare. Ochii au identificat imediat persoana. Apoi glasul,  timbrul, a avut ceva care mi-a adus-o pe bunica mea (noastră). M-am gândit imediat la  expresia ”glasul sângelui”.  

 Pasiunea asta a mea pentru epigenetică m-a ajutat în cele din urmă să văd lucrurile în altă lumină. Așa că vă dau și eu o temă de casă. Poate curiozitatea o să vă fie trează să descoperiți, să vă descoperiți. În primul rând faceți/convocați o întrunire de familie. De obicei rudele se întâlniesc la marile ritualuri de trecere (botezuri, majorat, nunți înmormântări, parastase, zile de naștere), unde toți sunt stresați de respectarea tradițiilor și să dea bine pentru cei din jur. În astfel de întâlniri e mai important cu ce se îmbracă și ce o să spună despre ei decât să-i asculte pe cei din jur. Ei bine încercați altfel de întâlniri, cât mai puțin formale. Poate vizite, poate chiar simple telefoane. De ce nu și niște scrisori (email-uri), o ieșire la masă, un picnic. Apoi urmăriți-le mersul, obiceiurile, expresiile, fotografiile, întâmplările vechi, informații despre alte rude, ticurile, aflați poveștile și modul cum văd ei lumea. Fără să judecați. Pentru că anumite trăsături bune sau nu sunt inscripționate în AND-ul primit în comun.

 Curiozitatea față de familia mea extinsă și ce mi-a oferit ea, a pornit de la modul cum gândeam acum câțiva ani. Chiar am scris asta pe undeva: bunicii au trecut prin 2 războaie, prin  molime și foamete, prin regimuri politice diferite și care le-au influențat viața. Cum de au trecut prin ele? Cum de au acceptat moartea copiilor, a rudelor, sărăcia venită peste noapte, la Naționalizare? Ce-o fi fost în sufletul lor  când nu se puteau angaja? Dar pe front? Cum împărțeau o pâine de 2 kg la 11 persoane? Cum mai puteau să râdă după aceea? Ce mecanisme aveau ca răspuns la un mediu ostil și câte din acestea ni le-au transmit?     

 Poate e prima dată când auziți de ”programarea epigenetică” și de ”accelerarea epigenetică”.  Știați că un copil expus prenatal la violență are un proces de ”accelerarea epigenetică”? Asta înseamnă că, deși cronologic el are aceeași vârstă ca alți copii, la nivel biologic corpul lor „îmbătrânește” mai repede. Pentru că stresul și trauma mamei în timpul sarcinii se inscripționează în dezvoltarea copilului.

 Sunt trăsături pe care oamenii le-au înțeles din vremuri biblice. De exemplu e povestea aceea cu ”blestemul pentru șapte generații”. Acesta e o formă de transmitere transgenerațională a informațiilor, mai ales dacă erau traumatizante, violente, proveneau din ceva rușinos sau  aduceau la iveală nedreptăți. Ele continuă mental pente ani, mai ales dacă crezi în și cauți aprobare de la forțe divine răuvoitoare sau răzbunătoare. E evidnet că acum știm că formarea noastră este influențată în mare măsură de educație, noile  metode științifice și contactul benefic cu societatea.  Asigură-te că acestea au procente mari  în formarea ta.

 Scormonind prin poveștile familie, m-au interesat foarte mult modul de adaptare și rezilința membrilor familiei la ceea ce era considerat ”rău”. Războaiele, viețile tragice, bolile timpurii nu lasă urme doar în cărțile de istorie mai ales când văd că memoria colectivă poate fi selectivă, ignorantă sau uitucă. Ea lasă urme și în biologia generațiilor. Sunt conștientă că pe deoparte ai mei (ai nostri) au purtat frici, nedreptăți, violențe, neputințe și că toate astea,  ambalate diferit, cu procente diverse, sunt și în noi. Pe de altă parte ei au găsit și metode de adaptare și supraviețuire. Poate unele nu erau morale, nu erau expuse public și ce era acceptabil înainte acum este considerat degradant de aceea e nevoie de gândire critică și un ochi sincer.  Știți care sunt metodele de solidarizare, protecție și regrupare din familia proprie? Eu cred că e o datorie a noastră către noi, familie și societate să facem o astfel de introspecție. Nu neapărat să renunțăm la ”rufele se  spală în familie”? Munca noastră o să fi e pe măsură pentru că putem găsi cercuri vicioase greu de rupt, false fidelități al e”neamului”, false identități,  jocuri duble de limbaj și comportament din familie, cine știe poate ne credem mai importanți decât alții…  Implicațiile sociale sunt uriașe. 

Hiperalerta, protecția exagerată pentru cei dragi, evitarea, minimalizarea, amânarea, starea de pasiv agresiv combinată cu vorbe dureros de tăioase și cinice în numele sincerătiții, toate penetrează biologia mea și depinde de mine dacă accept să-mi paralizeze realitatea sau le recunosc și îmi găsesc resurse de împotrivire, de creștere, de eliberare. 

 

Eu cred că acesta este un semn de maturitate. De continuare. Și de respect pentru toți strămoșii știuți sau uitați chiar dacă dezvoltarea ta îi va speria pe cei apropiați  care nu vor să se schimbe...

 

 

Programarea epigenetică se referă la modul cum factorii de viață ( stres, emoții, boli, influențează activitatea cgenelor activându-șe, dezactivându-le sau transformându-le. Unele sunt reversibile altele însă  se transmit generațiilor viitoare. Prima dată s-a studiat cum foamea și violența au afectat nepoții supraviețuitorilor Holocaustului. Anumite procese chimice sau climatice pot încătușa părți din ADN inflenând accesabilitatea acestor gene pentru activare în caz de nevoie

Importanța programării epigenetice:

• Îmbunătățirea sănătății:

  Înțelegerea acestor mecanisme ne permite să luăm decizii mai sănătoase pentru a influența pozitiv genele și a ne îmbunătăți starea de sănătate. 

  Stilul de viață: Exercițiul fizic regulat, expunerea la anumite medii și chiar starea mentală pot influența expresia genelor. 

Expunerea la radiații sau alți factori de mediu pot provoca modificări epigenetice. Epigenetica ajută la explicarea modului în care unele boli, inclusiv cele canceroase, se pot transmite sau cum stilul de viață afectează susceptibilitatea la acestea. 

Prin modificarea mediului și a stilului de viață, putem influența procesele epigenetice legate de îmbătrânire. 

”Mărul otrăvit

 soiul de origine al tomatelor

 

Roșiile s-au născut în Peru acolo se mai găsesc încă soiuri sălbatice din care au evoluat roșiile pe care le știm astăzi.

 

A fost cultivată mai târziu de azteci în Mexic. Mexicanii sau aztecii îl știau ca x ïctomatl, ”fructul cu buric”. Din cauza acelui cuvânt aztec cuceritori spanioli le-au numit „tomate”. Strămoșul sălbatic al roșiilor, Solanum pimpinellifolium, și aveau dimensiunea mazărei. Primele dovezi de cultivare aparțin aztecilor și altor popoare din Mesoamerica, care foloseau fructele atât proaspete cât și în gătit.

Totuși, în Europa, roșia a fost întâmpinată cu neîncredere și chiar cu teamă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, un mare procent de europeni numeau roșiile „mărul otrăvitor”. Motivul era simplu: se se credea că aristocrații se îmbolnăvesc și mor după ce le mănâncă. Să nu uităm că totuși tomatele și solanaceele sunt rude și cu mătrăguna. Motivul nu erau tomatele ci farfuriile folosite atunci, farfurii dintr-un aliaj cu mult plumb unde fructul mai acid al tomatelor elibera plumbul mai rapid. Din lipsa cunoștințelor de chimie roșia a fost găsită vinovată toamata și numită ”mărul otrăvitor”.

 

Așa că timp de decenii, roșiile au fost cultivate doar în scopuri ornamentale. Încetul cu încetul, pe baza consumului în cantități mici

utilizarea plantei a crescut .

 

Povestea roșiilor a continuat în America de Nord, unde roșiile erau plantate de coloniștii europeni plini de neîncredere. Potrivit documentelor de la acea vreme, Președintele Thomas Jefferson, a fost unul dintre primii locuitori ai statului Virginia care a cultivat și a mâncat roșii. „Majoritatea americanilor credeau că roșiile sunt otrăvitoare, așa că a fost un eveniment surprinzător când, în 1806, le-a servit oaspeților săi la Casa Albă”, scrie scriitorul și istoricul Thomas J. Craughwell.

 

Gardienii cartofului

 

Peru este centrul mondial al diversității cartofilor. Există ”Potato Park” undeva în munți (Pisac).

Incașii printre valorile lor alimentare își asigurau comunitățile - depozitând hrană pentru șapte ani ca securitate împotriva dezastrelor naturale precum secetele, El Ni ño, inundațiile , războiul și cutremurele.

 

Cartoful uscat, pudră poate fi depozitat la această altitudine mare unde mediu e scăzut în oxigen, fără a-și pierde valoarea nutrițională timp de 25 de ani. Iar zona în care s-a făcut acest parc - bancă de semințe - este unul din locurile folosite de mii de ani pentru păstrarea alimentelor. În acest climat răcoros, temperat, ”gardienii” contemporani ai securității alimentare globale conservă 3.500 de soiuri de cartofi adunați în mare parte de incași încă din 500 î.Hr.

 

Unele soiuri nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut noi iar dacă am dori să gustăm zilnic câte un soi de cartof, ne-ar trebui cca. 11 ani.

 

. 

Șapte fire de lavandă...

 Tradiția devine știință, știința redescoperă tradiția.

La piață găsiți încă săculeți cu lavandă. Cred că merită să cumpărați din cea proaspătă imediat după ce citiți acestă postare. Bunicile puneau plantă în șifonier, între rufe și mai ales în perne. Era la concurență cu busuiocul.

Și eu am acum un săculeț de lavandă proaspătă pusă frumos în lenjeriile spălate fără balsam și ulei esențial de lavandă în casă, pe care-l folosesc periodic.

”Lavanda miroase a somn”! spuneau bunicile noastre.

Așezarea a șapte tulpini de lavandă sub pernă, în special în noaptea de Sfântul Ioan, este un ritual străvechi pentru a promova vise liniștite, a avea vise premonitorii despre dragoste și a proteja împotriva coșmarurilor și ghinionului. Lavanda, considerată o plantă magică și protectoare, se credea că este încărcată cu energie pozitivă în acea noapte anume, capabilă să alunge energiile negative.

Lavanda este una dintre plantele culese în noaptea de 23 iunie (noaptea de Sfântul Ioan), considerată încărcată cu energie pozitivă și puteri vindecătoare. Tot ea era aruncată în focul purificator din noaptea sărbătorii de San Giovanni ( Italia), fumul fiind capabil să alunge bolile și ghinionul.

Se pare că în spatele acestui obicei pe care probabil toată lume îl știe sunt și anume cercetări care ne spun că lavanda își datorează parfumul și ”faima” unei molecule numită linalolo. Un terpene pe care oamenii de știință îl studiază cu aceeași atenție rezervată celor mai sofisticate medicamente.

Linalolul blochează semnalele de stimulare a glutamatului în creier. În același timp crește disponibilitatea serotoninei, calmând mintea ca un întrerupător natural.

Laboratoarele Universității din Pavia confirmă după 20 de ani de cercetări, ceea ce fermierii știau deja. Efectele lavandei sunt comparabile cu benzodiazepinele (somniferele și antidepresive), dar fără dependență sau somnolență.

Fapt surprinzător este că linalolul funcționează doar prin miros. La șoarecii care nu aveau miros, lavanda nu a avut efect calmant. Creierul are nevoie să- „simtă” acea moleculă pentru a se relaxa cu adevărat.

Deci recapitulăm:
Linalol funcționează doar mirosind-ul. Mirosiți deci!
200g de flori uscate sunt suficiente pentru un somn mai bun pentru câteva luni.