Ce îi datorăm lui Jo Van Gogh

 

În imagine este Johanna (Jo) Van Gogh. Ea s-a căsătorit cu Theo Van Gogh la 27 de ani. 

 

 

Viața ei părea să se îndrepte spre stabilitate, dar aceasta nu avea să dureze mult. Theo, negustor de artă și fratele pictorului Vincent Van Gogh, suferea deja de sifilis terminal. Deși relația lor a fost plină de dragoste și speranță de a întemeia o familie, fericirea lor a fost de scurtă durată. 

 

În 1890, Vincent s-a sinucis lăsând o familia devastată de durere și la doar 6 luni după această tragedie Theo, moare și el, lăsându-o pe Jo văduvă cu un copil mic de crescut. Pe lângă durerea, Jo moștenește ceva ce cu greu ar fi putut fi gestionat, adică 400 de picturi ale lui Vincent, un artist considerat fără valoare în timpul vieții. La acea vreme, Van Gogh vânduse doar trei tablouri și era privit ca un pictor mediocru, aproape necunoscut în lumea artei. 

 

Jo nu renunță și în loc să privească acele picturi ca pe o povară, ea le-a văzut ca pe o oportunitate de a împărtăși talentul lui Vincent cu lumea. S-a mutat din Paris, într-un sat din Olanda, unde și-a transformat casa într-o pensiune pentru a se întreține financiar. Dar dincolo de nevoile sale practice, Jo a decis că misiunea ei este să redea munca cumnatului ei. Așa că s-a dedicat conservării și organizării picturilor lui Vincent. În plus a început să organizeze mici expoziții și mai ales să facă cunoscute corespondența între cei doi frați. Scrisorile nu doar că au documentat relația dintre cei doi frați, dar au dezvăluit și pasiunea, lupta și agitația emoțională îndurată de Vincent. Aceste scrieri au arătat lumii o latură mult mai umană și complexă a lui Van Gogh, ceva ce nu fusese cunoscut până la aceea dată.

 

Momentul de cotitură în viața lui Jo a venit în 1905 când a organizat o retrospectivă a lucrărilor lui Van Gogh, la Paris. Această expoziție a fost un succes răsunător, captivând atenția colecționarilor, muzeelor și criticilor de artă. Mai departe, munca lui Vincent a început să fie recunoscută și apreciată la nivel mondial.  Figura geniului neînțeles a început să prindă contur iar Van Gogh a trecut de la faza de pictor ignorat la una dintre cele mai influente figuri din istoria artei. Și dacă azi știm cine este Vincent Van Gogh o datorăm Johannei Van Gogh căci fără munca ei neobosită, poate nu am fi cunoscut niciodată magnitudinea geniului lui Van Gogh.

 

.

Cum ni s-a tăiat maioneza din cauza lui Miciurin!

Zilele acestea am avut șansa să mă întorc pe străduțele copilăriei (zona Bulevardului și străzile limitrofe Democrației). Și am mâncat la un mic restaurant (și italienesc, și excelent) de strada Miciurin. Acest lucru mi-a adus aminte de o întâmplare din aprilie 1980, perioadă premergătoarea pentru mine, a examenului de admitere la facultatea de Horticultură. Materiile la care dădeam examen erau: genetica, viticultura și vinificația. (Mda, pentru cei care știu că eu nu iubesc alcool, acest lucru poate fi surprinzător.) 

Viticultura și vinificația erau niște cărțoaie mari dar fiind lecții practice mi se păreau mult mai ușor de reținut și de redat. Mie, manualul de Genetica îmi dădea de lucru!

Dar să ne întoarcem la povestea în care eu, aveam 17 ani și buchiseam manualul de genetică din scoarță-n scoarță. Mă bucuram pe vremea aceea, de o memorie fotografică excelentă și tot ce trebuia să fac era să ”tocesc” lecțiile, una după alta. Dar începutul manualului era seducător. Erau povești. Povești despre o grădină mânăstirească (Cehia) în care călugărul concomitent om de știință, făcuse primele experimente de încrucișare a plantelor. E vorba desigur de (Gregor) Mendel și cele mai importante 3 legi ale geneticii și eu, cu o imaginație bogată mai adăugam câte ceva la partea aceasta, material citit în alte două cărți, altele decât manualul. Ceea ce, discutam cu mama, nu știam dacă acest adagio, era favorabil sau putea deveni o posibilă scădere a notei la examen. Așadar, personajele erau în bucătărie: mama atentă la o maioneză pe care o învârtea cu o infinită grijă și eu. Să nu uităm că vorbim de anul 1980. Adică, anii când uleiul era raționalizat și nu ne era îngăduit să facem risipă. Așa că imaginați-vă: bucătărie de bloc, parter, geamul deschis, soare, frumos, tentant, și o mamă cu șorț de bucătărie, un castron, o lingură și o sticlă de ulei. Cu 2 zile înainte de Paștele acelui an. Protejat, în fața ei manualul meu iar eu plimbându-mă prin spațiul rămas, destul de mic evident, spunând cu voce tare lecțiile, una după alta. Știu, mie de fiecare dată, această secvență, îmi aduce în minte filmele văzute cu copiii talibanilor care ”tocesc” în întregime Coranul. Totuși se pare că memorarea, sub orice formă ar fi ea, aduce foarte mari benefici creierului așa că de câțiva ani nu mai are rost să mă plâng că am încercat-o și eu.

Iată-mă povestind despre ”părintele geneticii” care pe la 1850, făcea experimente cu soiurile de mazăre, cu albine și a dat de primele legi ale eredității. Mama, cu o privire intrigată ba chiar indignată, nu mai amesteca în castron, ci se uita curioasă în manual. Cu toate că mielul și prăjiturile își așteptau rândul, noi ne oprisem la momentul salatei rusești.

De ce? Pentru că cu cca. 20 de ani în urmă, aceleași lecții, le primise și ea în anul terminal al liceului dar atunci, povestea era cu totul și cu totul alta. 

Toate minunățiile descoperite de Mendel și de urmații acestuia erau puse pe seama lui Miciurin (un cercetător genetician sovietic) ce trăise cu 50 de ani mai târziu. Anii '60 în România, o Republică Populară pe atunci erau considerați ca preamărind ”cuceririle sovietice” nemaipomenite și nemaiauzite în astă lume. Mama știa de ereditate mai mult decât alții, pentru că terminase Liceul Sanitar dar Mendel, nu exista încă pentru ea. La ea cele mai importante lucruri fuseseră grupele de sânge și determinarea grupei de sânge a copilului.

 

Mendel a fost nedrepățit de comunitatea științifică a vremii care i-a respins cercetările ca fiind prea revoluționare iar abatele mânăstirii i-a ars toate documentele chiar în ziua înmormântării declarându-le eretice. Iar în manualele de la noi s-au redresat târziu lucrurile. Miciurinismul, a devenit nu doar o atotputernică teorie științifică, care evident trebuia să fie neapărat prima în lume și s-a transformat într-o teorie politică, în care ”omul de tip nou” înfrânge și cucerește natura. 

„Nu ne putem aștepta la favoruri din partea naturii. Să i le luăm - asta e sarcina noastră” spuneau oamenii de știință sovietici, oferind teorii agricole din ce în ce mai aberante dar care promiteau producții din ce în ce mai mari. 

 Mai târziu, această formă de înțelegere și gândire necolaborată cu munca de cercetare, a dus, cred că vă dați seama imediat, la producțiile acelea record raportate, an de an mai mari. Însă pe plan științific teoria a afectat mult și a dus la stagnarea și interzicerea multor proiecte cu adevărat științifice.

 Glumele despre cele peste ”3000 de încrucișări” ale lui Miciurin circulau ca bancuri. Bancuri ajunse și în România. Iată unul dintre ele: ”Se spunea că Miciurin a altoit dovleci cu vișini și în loc să obțină vișine cât dovlecii a obținut dovleci cât vișinele!” Să ne aducem aminte și că aceste experimente în U.R.S.S. erau făcute în plină perioadă de foamete în care milioane de oameni au murit pe capete. Azi, încercând să mă documentez un pic, am citit și despre metodele miciuriniste care se pare că au avut victime și printre cercetătorii români ai vremii, care au sfârșit urmăriți de securitate, pentru că nu au aplicat noile metode revoluționare. 

(De citit articolul ”Victimele lui Miciurin în România”, https://romanialibera.ro/sport/atletism/victimele-lui-miciurin-195132/ adăugat de mine mai jos) 

 

Să ne întoarcem la bucătăria noastră din cartierul de Vest al Ploieștiului și la mama care nu mai amesteca maioneza, care gesticula cu lingura, ocupată să-mi demonstreze că ceea ce spun eu era împotriva a tot, dar absolut tot, ceea ce învățase ea. Nu era deranjată de mistificare. Nu ar fi fost prima și era obișnuită să nu comenteze în fața copiilor dar era uimită că în manualul meu, era doar o sigură frază despre faimosul și excepționalul Miciurin. În dansul grațios al lingurii de lemn care demonstra asta, mama a răsturnat sticla de ulei peste castronul de maioneză și manualul meu. Ocupate cu salvarea manualului, maioneza a înghițit prea mult ulei dintr-o dată și ”s-a tăiat”, semn că și ea fusese revoltată la auzul știrilor false la care asistase. Maioneza, un preparat care acum se face în doar 30 de secunde, n-a mai fost salvată decât prin manevre de resuscitare laborioase ceea ce a întrerup lecțiile noastre de genetică. Doar nu credeți că pe atunci lămâile, un fruct care uneori zace și se strică în frigider azi, atunci ne era la îndemână cât băteai din palme.

Datorită lui Mendel, mama a învățat laolaltă cu mine ”noua genetică” și eu am trecut cu brio de acest examen. După examinarea scrisă, într-o zi călduroasă, în București, îmi aduc aminte, am plecat spre casă cu tramvaiul, discutând ca două ”cunoscătoare” subiectul de examen și fix lângă Gară de Nord, am dat peste o coadă în formare. Un noroc chior. Așa că ne-am întors acasă triumfătoare dar și cu pește proaspăt.

Și pentru că de la asta am pornit, constat că (mai) există o stradă cu numele Miciurin în Ploiești, botezată în onoarea omului de știință sovietic și nu e singura care mai amintește de epoca respectivă.

 . 

Aici redau un articol interesant al cărui link îl găsiți mai sus

Victimele lui Miciurin de Adrian Bucurescu (România liberă 2010)

Printre teoriile sovietice care au făcut ravagii în ştiinţa românească, pe vremea comunismului, se numără şi miciurinismul, astăzi pomenit doar ca o curiozitate a istoriei.

Din pricina acestei teorii au suferit mulţi oameni de ştiinţă adevăraţi, nu numai din România, ci din toate ţările foste comuniste. Ivan Vladimirovici Miciurin s-a născut în anul 1855 în Rusia, devenind botanist, interesat de selecţia plantelor. În anul 1918, el a dat în primire statului sovietic pepiniera sa experimentală, rămânând conducător al ei. Apoi, în 1920, Lenin a ordonat o analiză a rezultatelor activităţii acestui botanist, iar în 1923, Consiliul Comisarilor Poporului i-a acordat „livezii lui Miciurin” statutul de instituţie de im­portanţă naţională. În anul 1928, guvernul sovietic a în­fiin­ţat o staţiune de selecţie genetică bazată pe grădina lui Miciurin, care, în 1934, a devenit „Labo­ratorul Central Genetic Miciurin”. Metodele lui de încru­cişare între plante ce cresc în zone geografice îndepărtate au fost întrebuinţate apoi şi de alţii.
Atunci s-au creat şi bancurile privind aceste încrucişări. Astfel, se spunea că Miciurin a altoit dovleci cu vişini, şi că, în loc să obţină vişine cât dovlecii, a obţi­nut dovleci cât vişinele! Şi tot aşa… Când au intrat ruşii în România, au adus cu ei şi teoriile lui Miciurin, promovat ca lider sovietic în teoria evoluţiei, propaganda accentuând superioritatea şi productivitatea biologiei sovietice miciuriniste faţă de biologia neproductivă capitalistă.
Odată cu miciurinismul, au pătruns în România şi teoriile unui agronom, tot sovietic, T. D. Lîsenko, care, în numele materialismului dialectic, a respins cu furie tot ceea ce genetica celulară câştigase până atunci. Pătruns în mediile academice, acest agronom striga că, de fapt, „cromozomii nu sunt decât o plăsmuire a imperialismului american”. Cu permisiunea lui Stalin, Lîsenko a distrus laboratoarele de genetică, aruncându-i afară pe savanţii autentici, obţi­nând şi arestarea şi condamnarea lor. În acelaşi timp, o altă pro­tejată a lui Stalin, Olga Lepesinskaia, pretindea că a văzut la microscop cum nişte globule de lipoproteine, fără viaţă, se transformau brusc în celule vii! S-au găsit imediat şi la noi oportunişti care, îmbră­ţişând aberaţiile sovietice, ­i-au demascat pe savanţii adevăraţi. Printre cei ce au avut de suferit de pe urma miciurinismului  au fost Gh. K. Constantinescu, prof. univ. de genetică şi zootehnie, care a murit urmărit de agenţii Securităţii, precum şi prof. univ. Alexandru ­Caratzali, arestat şi el de Securitate.

 

 

 

 

Un alt fel de incubator personal de amintiri

 

Probabil cea  mai importantă parte a autenticității noastre stă în spiritul mâncării pe care o preparăm și mai ales cum și pentru cine gătim.

Instinctiv, pentru că mă pregătesc de o întâlnire emoționantă cu familia extinsă, mi-am pregătit un fel de mâncare  pe care-l fac rar dar care are gust de copilărie. Adică într-un fel, pregătindu-mă mental pentru ziua de azi, am accesat cutiuța secretă cu amintiri. Nu este o cutie a Pandorei ci un simplu caiet de rețete jerpelit, al bunicii.

Gătitul dacă realizez bine, a fost întotdeauna despre timp și despre loc. Chiar dacă trăim într-o eră depărtată, de multe ori în locuri diferite și distanțe apreciabile de locul de baștină, gătitul, e cel care ne leagă cel mai mult de înaintași. 

La mâncarea de azi am folosit un set diferit de ingrediente pentru că pe timpuri era doar ”o mâncare de vară”. La fel, știu că am și alte limite ale gustului acum după atâtea călătorii prin lumea largă și totuși pohta ce-am pohtit mă duce înapoi în bucătăria cu sobă Vesta, uitându-mă cu ochii mari, la cum gătea bunica. O înghițitură doar și mă simt ca o muscă pe perete, înregistrând fiecare amănunt pe care-l crezusem uitat. Da, acele clipe din copilărie au fost momentul când s-au format bănuiesc legături durabile între emoțiile permanente și amintiri. Am studiat un pic epigenetica și în special cum se transmit la urmași, unele trăsături. Poate ați observat că noi în epoca modernă acționăm doar la nivelul arborelui genetic pe orizontală adică între rubedeniile în viață dar atunci când conștient, legi emoții de la cei din care ”te tragi”, până la urmă, te înțelegi tu, mai bine. 

Ceea ce nu fac sau facem foarte rar este să și transmitem aceste trăsături mai departe. Adică să conștientizăm semnificațiile din spatele hranei, a utilizării unor anumite alimente, exact cele folosite de ”ai noștri”, arătând anumite legături sociale de coeziune și stimulând pentru generația viitoare  memoria afectivă și pe cea culturală. Nu e deajuns, îmi spun, să îmi asigur foamea de a-mi ști rădăcinile dacă nu observ și dezechilibrul: o anume punte lipsă, de a transmite emoția și sensul propriu, generaților din viitor. Întrebarea mea este de ce ai vrea să-i văduvești pe urmași de o parte pe care tu o găsești atât de plăcută? 

În familia noastră când ne apucă dorul, pregătim   rețete vechi și ne complicăm cu moduri tradiționale de a le găti. Nu vă ascund că miroase tare plăcut în bucătărie. Pe de-o parte este bine pentru că ne împrospătăm simțurile și de aici  scoatem la iveală o poveste interiorizată care de cele mai multe ori ne alină. Mă tot gândesc scriind aceste rânduri care e felul de mâncare de care mi-e dor? Care era felul care îi aducea pe toți la masă? Ce evenimente aveau loc când l-am mâncat? Ce gust a avut? Miroase ca și ... ? Arata la fel ca... ? Eu așa pornesc să scriu o amintire. Îmi arunc multe întrebări, apoi prind cu o undiță interioară priveliștile, mirosurile sau sunetele apărute. Adaug locuri, oameni și tradiții pe care le împleteau ai mei cu acel fel de mâncare. E clară starea de bine pe care am simțit-o azi, mâncând un fel de mâncare pe care-l devoram și acum 60 de ani. Nu are nici o semnificație că mi-am pregătit doar o porție ”pour la bonne bouche” iar pe timpuri, în familie cantitățile săturau câteva zile, 4 persoane.

Îmi aduc aminte cum mama se tocmea la piață. Mergeam împreună. Eram uneori curioasă și alteori jenată de acest exercițiu. Nu l-am preluat. Dar de fapt acum, vizualizând acel dialog îmi dau seama că era un ”joc”.  Și că gătitul începea la cumpărături. De asta încerc să pot reface atmosfera preparării unei mese, intrând în munca de detectiv. Am o cunoștință, fost vecin și coleg de școală care spune că niciodată nu a mâncat niște cartofi prăjiți mai buni ca la noi acasă. Și acum salivează când  își amintește de aromele ce întâmpinau alți locatari la ușa apartamentului. Așa uite, mi se face și mie dor de cartofii prăjiți din tigaia înnegrită de fontă. Caracteristic familiei nu este un fel anume de mâncare ci marea diversificare și combinațiile de dulce, sărat, de post sau de harți. Eu prepar variat pentru că de ani de zile am în repertoriu multă mâncare internațională dar nu pot să nu-mi aduc aminte cum se valorifica cu grijă fiecare aliment, fiecare coltuc, fiecare bucățică de fruct. Ca și faptul că aceeași mâncare avea variantă de vară și variantă de iarnă și că la mare cinste stăteau nenumăratele posibilități de păstrare și conservare a alimentelor, într-o perioadă cu pivniță dar fără frigider sau congelator. Doar în manualul de procesarea produselor horticole, am întâlnit o așa varietate și de fapt ceea ce povestesc este chitul unui manual al supraviețuirii.

Chiar dacă azi avem munți de cărți, bloguri, canale specializate și emisiuni de gastronomie, totul în familie se transmitea specific, printr-un anume canal. Avem fiecare clan, felul de a adăuga carnea în mâncare și a discuta despre calitatea ei, o varietate de modele pentru a dimensiona legumele, un mod de a presăra condimentele, un timpul de pregătire notat cu conștiinciozitate. Cu toate că nu mai e necesar, mie mi-au rămas imprimat în minte că ziua de ”gătit” trebuie să fie alta decât ziua de ”spălat”. Am reticențe la folosirea unui anume castron pentru salate, aspicuri sau spume, dacă nu are dimensiunile exagerate sau mă împiedic în  denumiri învechite. 

Nu mă impresionează atmosfera de spectacol de la concursurile de master-chef, mi se pare artificială dar urmăresc câteva filme cu bucătari, unde există mereu câte o rețetă secretă,  câte  un ingredient aparte și cum leagă ei identitatea locului, cu  dragostea și cu familia. Fiecare rețetă devine o tapiserie țesută specific unde fiecare component sau tehnică gastronomică este un fir care se conectează la întreg, într-un mod foarte complex.

Istoria culinară a familiei este o cronică. E scrisă în povești și poate în rețetare pline de pete de maioneză și sosuri gustoase dar trăiește și în simțurile noastre și în ritmurile noastre corporale. Până la urmă, istorie se numește și dusul dumicatului la gură, la fel ca tatăl meu, ținutul furculiței cu o mișcare specifică a mâinii, la fel ca mama mea, faptul că-mi place chimenul și nu macul pe sărățele, la fel ca bunica și că prefer oțetul și nu sucul de lămâie în salată, la fel ca bunicul.

Până la urmă, simplul act de a găti și de a împărtăși mâncarea ta cu alții, ne leagă de cei care au venit înaintea noastră și de cei care ne vor urma. Că ne place sau nu, acest lucru, el, se întâmplă.

 

O să închei cu o glumă, găsită într-o caricatură:

”E timpul să ne întoarcem la rădăcini: Țelină, morcovi , păstârnac...” (Costel Pătrășcan) 

 

Ps. Am fost provocată de cei ce mă citesc să spun și despre ce fel de mâncare e vorba: mâncarea de bame.

 

.

.

Cifre rotunde

Anul acesta personal comemorez niște cifre rotunde legate de ambii mei părinți. De asta mi-am și luat un răgaz în a ieși din zona rețelelor, cum se spune. Pentru mine e mai importantă intimitatea formelor de comemorare, pentru că ele îmi devin și praguri personale. De aceea am simțit și nevoia, una total subiectivă de reflecție și introspecție.

 

Am un mare ajutor în blogul meu. El îmi aduce aminte, de emoțiile și sentimentele petrecute, de exemplu acum 10 ani. Lunile decembrie 1994 și martie 2015, au fost cele mai greu de trecut și au depus zgură peste inima mea. Atunci știam că trebuie să înaintez, să fac pas după pas și să fac ce știu eu mai bine. Acum 10 ani, în martie, am albit la stadiul la care sunt și acum pentru că emoția era prea mare pe dinăuntru iar neputința de a ajuta, copleșitoare. 

 

Comemorările, reamintirile, îmi spun, au rolul de a debloca, a mă debloca. Chiar ar trebui să verificați! Nu validarea socială, nu ritualurile religioase ci modul cum alegi să te vindeci iar vindecarea nu înseamnă desensibilizare ci un mod de putea să acționezi, să reacționezi la următoarea mare criză personală. Tradusă în emoții, nu înseamnă mai puțină iubire ci înmulțită. Iar această formă de dragoste omenească, poate fi transformată în a-i ajuta pe cei din jur, cei pe care îi vezi mai speriați sau mai descurajați decât ai fost tu în momentul critic.

 

După 10 și 30 de ani, atunci când mi se face dor și mai ales când trec prin tulburențe de tot felul, îmi aduc aminte de ce am învățat în acele momente grele: Că am aripi pe dinăuntru. Ca noi toți.

 

 Ambele fotografii ale părinților mei sunt din 1960, înainte de a mă naște. 

.

Țară, țară vrem ostași!

 

Stupefianta povestea politică americano-ukraineană de ieri, am perceput-o ca pe ceva personal. Cu emoțiile aferente. Și gândul m-a dus repetat la imagini de demult cu puerilul joculeț de pe strada copilăriei: „Țară, țară vrem ostași!”

Parcă văd cele două tabere, cu lanțul lor uman fremătător de mâini copilărești, umede de emoție. Strigăte, încurajări reciproce și atacuri individuale. Simt și acum cum evaluam tabăra adversă. Nu după puterea evidentă a fiecăruia ci după importanța pe care mintea mea o dădea vecinilor. Verificam care este primul care încearcă ”să spargă”, să străpungă legătura de mâini împreunate. Între copiii de pe stradă eu eram cea mai mică. Mi se ”îngăduia” să particip la jocuri doar uneori, pentru că doar așa eram în  număr par. Nu știu de ce dar picam mereu în tabăra care nu prea câștiga. Iar ei dădeau vina pe mine. Atacul începea cu cel mai tare. Iar acel prim ”buzdugan”, ”ostașul” care venea în viteză înainta cu capul în jos, ca un taur, rânjind, cu mâinile încleștate, alerga știind în gând, că atacă acolo unde este veriga cea mai slabă. Și, pentru că eu știu din acel joc cum e să fi veriga slabă, să fi luat ”prizonier” din prima și dus în spatele „frontului” adică acolo unde nu mai contai decât ca un număr, șopteam și ieri, încet: ”Rezistă, ai grijă, ai grijă!”

 

 

 

 

 https://www.mediafax.ro/externe/trump-anunta-ca-zelenski-pleaca-de-la-casa-alba-fara-a-semna-acordul-cu-sua-22718514

Experimentul lui Seamus Blackley despre pâinea antică

 

În august 2019, Seamus Blackley, unul dintre inventatorii jocurilor XBox de la Microsoft, printre altele egiptolog amator pasionat se afla în atenția presei științifice grației unui experiment care a făcut senzație la aceea vreme. 

 

Blackley studiase și știa că drojdia era deja cunoscută în Egiptul antic de peste 4500 de ani. Mai știa că culturile de drojdie pot fi ”adormite și nu moarte” în mormintele faraonilor. Așa că a pregătit o echipă de microbiologi și cercetători din Universitățile Boston și Harvard care l-au îndrumat și ajutat și care au extras drojdia inactivă din vasele de gătit din muzeele în care lucrau. Apoi, alături de un grup de entuziaști a făcut o pâine exact ca cea din timpul egiptenilor antici. A folosit cereale antice, care deja erau cultivate după ce au fost germinate prin metode moderne, le-a măcinat manual și a pregătit o ”pâine” după o rețetă antică din Vechiul Regat Egiptean.Doar cuptorul a fost modern.

 

Rezultatul: Samus Blackley descrie pâinea ca fiind „mult mai dulce și mai bogată ca gust decât aluatul cu care suntem obișnuiți”.

 

„Este un lucru magic să credem că putem gusta și mânca mâncare asemenea strămoșilor noștri îndepărtați”. 

 

Istoric vorbind probabil că este posibil ca oamenii să fi început să facă o formă de pâine încă de acum aproximativ 30.000 de ani. Dar au folosit drojdie atunci când au început să facă băuturi fermentate adică cam acum 6.000 de ani. De atunci, drojdia folosită pentru producerea alimentelor a suferit o mulțime de schimbări, tulpinile din întreaga lume combinându-se între ele și preluând mutații pe parcurs. Este probabil ca drojdia ”capturată” de echipa lui Blackley să fie adevărata afacere.

Pentru experiment după de a fost extrasă drojdia cu metode ultramoderne el a ”cultivat-o” timp de o săptămână folosind ulei de măsline nefiltrat, orz măcinat manual și ”corn„, una dintre cele mai timpurii forme de grâu, până când a avut un starter (maia), ca cel folosit pentru a face pâine cu aluat.

Aluatul pentru pâine a avut în componență nu cereale moderne ci un amestec din orz, corn și kamut, toate acestea fiind la dispoziția unui brutar egiptean antic. 

 

Blackley și-a documentat aventura de coacere a pâinii pe profilul său de Twitter. El a observat că aroma în timp coacerii era diferit de alte pâini pe care le-a făcut cu aceeași combinație de cereale antice, dar cu drojdie modernă. „Este mult mai dulce și mai bogată decât aluatul cu care suntem obișnuiți. „Este o mare diferență”, a scris el.

Descriind aspectul și gustul acestuia, Blackley a remarcat că pesmetul „este ușor și aerisit”, în special pentru o pâine de cereale veche 100%. „Aroma este incredibilă”, Experimentul a fost documentat pas cu pas pe Twiter și a avut numeroși participanți care au urmărit zi de zi etapele: 

 

 

 https://www.smithsonianmag.com/smart-news/bread-was-made-using-4500-year-old-egyptian-yeast-180972842/?fbclid=IwY2xjawIk-_1leHRuA2FlbQIxMAABHXvplH8ppLrtsww39MoaXx25X8x_PUlNUyTkYJQSHksp7iMJ3j3MMw5AeQ_aem_xSlInvKIQfHMvdSc3Ksyvg

Ambergris piatra care poate aduce mii de dolari

 

Când ciocul unui calmar atacă și se înfige în intestinele unui cașalotacesta se protejează și produce o secreție cerată numită ambergris (chihlimbar gri). Chihlimbarul excretat este transformat într-o masă tare, asemănătoare unei bucăți de piatră transparentă care poate valora mii de dolari.

 

Spre deosebire de o perlă, acest material de protecție nu are calități de privit ci calități de mirosit. Potrivit unui biolog molecular care studiază substanța, chihlimbarul evocă mirosul „așternutului de frunze de sub poala unei păduri”, precum și „partea inferioară delicată și cu volante ale ciupercilor care cresc în locuri umede și umbrite”. Un miros care provoacă imediat glandele noastre salivare și mai ales nu se uită niciodată. E ceea ce acum numim umami.

 

De-a lungul istoriei, ”chihlimbarul gri” a fost apreciat în parfumerie, dar bucătarii au început să publice rețete folosind această substanță în jurul anului 1660.

 

Englezii au apreciat chihlimbarul nu numai pentru parfumul său ”dulce și pământesc”, ci pentru că gătitul cu un ingredient de lux aducea bani mulți din partea nobililor. Rețetele s-au orientat spre deserturi și mâncăruri decadente. Budincile de pâine dulci și sărate presărate cu ambergris au fost deosebit de populare. Apoi un aluat de pâine din făină de migdale, apă de trandafiri, pâine, smântână, ou, zahăr, nucșoară, măduvă și „unsoare de chihlimbar și mosc” a fost culmea ospețelor de la curțile regale.

 

Apoi au încercat să facă înghețată dar au preferat-o pe cea cu aromă de vanilie care a devenit și cea mai populară. Au apărut băuturile pe bază de bere fierbinte cu aromă de ”excremente de cașalot”..

Astăzi, înlocuitorul în gastronomie este esența de vanilie iar cașaloții find animale protejate se încercă să nu se mai folosească ambergris-ul. Ignoranții nepricepuți încă îl cred ”excrement”.

 

 https://www.atlasobscura.com/foods/ambergris-whale-excrement-ice-cream?utm_source=facebook.com&utm_medium=gastro-page&fbclid=IwY2xjawIk-Z5leHRuA2FlbQIxMAABHS9TMmXourjpHX0LqLlXt-8M7zMl6zNblGZmbRnP91scTM4z_CS8In9lAw_aem_vusqez5RXu9xnD5tytZRUA