"Lacrimile fiicelor lui Helios" (Povestea lui Phaethon)

 

Într-o zi, Phaethon, tânărul prinț al Etiopiei , a întrebat-o pe mama sa cine este adevăratul său tată. Ea i-a răspuns că era Helios, zeul soarelui.

Phaethon le-a spus tuturor dar ceilalți copii l-au batjocorit și au refuzat să creadă, pentru că el nu moștenea nemurirea tatălui său și era doar un om normal. Phaethon l-a întrebat și pe Helios dacă este într-adevăr tatăl său, iar Helios a jurat să-i acorde tot ce cere, pentru a dovedi acest lucru. Phaethon a întrebat dacă poate conduce carul de foc al Zeului Soare și nimeni nu l-a putut convinge că este o idee rea. În ziua respectivă caii, au scăpat și deviat de la drulul obișnuit. Pământul a fost pârjolit. Sângele etiopienilor a început să fiarbă în interiorul lor și să iasă la suprafață, făcându-le pielea să devină neagră. Râurile și lacurile s-au evaporat, iar vegetația a fost arsă, creând deșertul Sahara în mare parte a Imperiului Etiopian. Etiopia, împărăția iubită de zei, era arsă. Planeta Pământ însăși a strigat către Zeus, regele zeilor, pentru ajutor. Zeus dorind să scape Pământul de o astfel de nenorocire l-a omorât pe Phaeton cu un fulger aruncându-l pe Phaeton într-un râu iar surorile acestuia l-au plâns cu lacrimi amare care au devenit boabe de chihlimbar.

__________

Dex

1. Trăsură înaltă, ușoară, cu patru roți și cu capotă pentru scaunul din față, putând transporta 6-8 persoane. Autoturism asemănător cu această trăsură.

2. Vehicul ușor, cu două roți, pe arcuri, cu o singură banchetă pentru persoane, tras de un cal.

sinonime: șaretă

_____

Colier roman antic (550-400 î.Hr.) J. Muzeul Paul Getty, Los Angeles

 

 

 

 

Despre mirt și despre mortadella

 

Lagerstroemia indica, mirtul de crep

 

Mirtul de crep este o plantă mediteraneană care crește spontan pe coastele din sudul Italiei și a insulelor de acolo dar cultivarea lui era practicată din antichitate. De fapt, sursele istorice menționează soiuri sălbatice și cultivate, cu fructe de pădure negre sau albe, ambele folosite pentru a face vin, așa cum citim, de exemplu, în ”Istoria naturală a lui Pliniu”.

 

Pliniu afirmă că mirtul este o plantă remarcabilă, deoarece fructele sale produc nu doar ulei, ci și vin. Înainte de introducerea piperului era folosit și ca mirodenie. În special, carnea de mistreț era îmbunătățită prin adăugarea de mirt, care este folosit ca ingredient în sosuri. Pe vremea lui Pliniu există un fel de mâncare numit myrtatum, care era un fel de cârnat asezonat cu fructe de pădure de mirt. (Varro's De Lingua Latina).

 

Utilizarea culinară a fructelor de pădure de mirt este confirmată de prezența acestui ingredient interesant în unele rețete ale celebrei cărți ”De Re Coquinaria.”

 

***

Denumirea mortadela derivă din latinescul „farcimen murtatum” sau „myrtatum”, care în antichitate indica un cârnat bine asezonat cu frunze și fructe de pădure de mirt. Cel mai cunoscut cârnat este cel ”bolognese” bine împănat cu boabe de piper sau cu fistic verde. Umplutura e o pastă de carne slabă de porc și cca 40% slănină din gușă coaptă și supusă unei vaporizări ”saune”. După cum e obiceiul fiecare zonă și fiecare cârnățar devine un artizan și își are rețeta proprie.

sursa: https://www.patreon.com/historicalitaliancooking

https://salumipasini.com/en/what-is-mortadella/

Imagine: mirt (mirt) din cartea lui Pietro Andrea Mattioli secolul al XVI-lea

crep = Țesătură subțire, încrețită, din fire de mătase sau de lână suprarăsucite.

La noi plante asemănătoare sunt prin parcuri sub numele de

liliac indian.

Năsturelul sau nasturtium oficinalle

 

În primul rând denumirea științifică latină conține cuvântul ”officinalle”. Întâlnit la foarte multe plante cunoscute. Termenul desemnează vechiul spațiu dintr-o farmacie (spițerie) officina, spațiu tradițional de păstrare a plantelor de leac. Acest lucru îl puteți ține minte!

 

La năsturei, frunzele și flori sunt comestibile. Primăvara îl găsim în piețe. Încă! Are un gust picant și proaspăt, când e adăugat crud în salate și supe de primăvară. Bobocii florali se pregătesc murați, și arată ca niște capere murate. Se folosește ca înlocuitor de capere. Iar semințele, uscate și măcinate au gust asemănător boabelor de muștar ușor picante.

 

Planta este un repelent pentru dăunători: Din cauza mirosului, dăunătorii dar mai ales afidele nu se ating de năsturei dar nici de plantele învecinate în cultură.

 

Planta consumată în exces poate duce la tulburări stomacale și poate interacționa ca și multe alte plante, cu medicamentele, în cazul acesteia cu paracetamolul.

 

Toate aceste beneficii pe lângă florile foarte frumoase.

 

* Officinalis , sau officinale , este un epitet latin medieval care desemnează organisme - în principal plante - cu utilizări în medicină sunt plante medicinale și pentru gătit. Apare de obicei ca epitet specific , al doilea termen al unui nume botanic din două părți.

Exemple Sepia Officinalis, Salvia Oficinalle, etc.

 

** repelent Substanță care prin calitățile sale organoleptice (gust, miros) îndepărtează rozătoarele, insectele etc.

 

.

Leușteanul și diaspora

 Cred că una din cele mai interesante povești este cea a leușteanului (Levistichum officinalis) în ultimii 30 de ani. Știm că o persoană sau o familie din diasporă are gânduri serioase de a rămâne acolo atunci când își crește propria tufă de leuștean, în casă sau la geam. Te gândești că românul oriunde se duce nu renunță el așa ușor la ciorbă și mai ales la cea cu leuștean. Așa că de-a lungul ultimilor ani, leușteanul a călătorit alături de familiile care-și cărau tot avutul în Australia, Canada Africa de Sud, etc. Îmi dau seama cât e greu să cultivi planta în Dubai, la fel de greu de prins/înrădăcinat tufa în Florida. La 5 milioane de persoane plecate vă dați seama cât leuștean s-a aclimatizat și pe unde?

Cel mai interesat lucru este că localnicii care gustă leușteanul, în general numit de ei „țelină” sau simplu ”verdeață” pe acolo pe unde ajunge, găsește noi întrebuințări și ei îl adaugă se pare cu mult, foarte mult succes la rizotto-uri, paella, buritto, sushi, pachețele de primăvară, salate, pilafuri, tocănițe de miel, chestii iuți cu vițel, mâncăruri de struț, omlete diverse, la carne de crocodil (asta am adăugat-o eu pentru savoarea povestirii). În curând o să auzim de frigărui de insecte în saramură de leuștean.  

Cea mai exotică salată pe care am mâncat-o a fost o combinație de fructe de mare, legume crude, frunze mixte de salată, bucăți de portocală, pepene roșu și leuștean care mi s-a părut delicioasă iar cel mai bun și de neuitat sos în care intră printre altele și leușteanul, este un ”sos verde persan, cu lămâi negre”. Lămâile negre sunt un condiment oriental cu o aromă greu de descris și greu de uitat. Și gustul și parfumul acelui sos are acel ceva foarte rafinat care e greu de descris, greu de uitat, greu de reprodus.

Azi, am aflat și de o poveste toscană interesantă. În momentul când a rămas șomer, un locuitor de vârstă mijlocie al Toscanei, s-a retras la căsuța lui din pădure și a decis să trăiască din vânzarea plantelor aromatice pe care le vindea: răsaduri, în ghivece sau uscate la nenumăratele târguri regionale din zonă. Se pare că a făcut ceva bani din acesta afacere și că povestea lui s-a răspândit în toată zona. Unele plante le cultiva în solar sau minigrădina proprie, altele cum e leușteanul care e o plantă perenă, le punea în regim semisălbatic astfel încât în câțiva ani leușteanul nostru, o plantă cu vânzări record, a împânzit pădurea. Plante s-a extins cu parfum ei specific cu tot, curățând și înmiresmând aerul întregii păduri pentru cei care acum fac plimbări în natură, încât locul a devenit foarte frecventat datorită acestei particularități.

Eu mă gândesc la colțul acela de pădure și pentru că am experiența unor plimbări în pădurea plină de leurdă . Plimbări cu miros de ”ciorbă de duminică”. Dar poate pentru italieni miroase a rizotto cu leuștean. 

 Și cum încă nu am auzit de pizza cu leuștean o să mai verific lucrul acesta și peste 10 ani. :P

 

. 

Contrapufoșenii

 În jurul nostru mă împiedic de îndemnuri de a deveni ” pufoșenii”, molateci și duși de nas. Și cum această toamnă e a alegerilor, ele sunt frumos ambalate. Ni se vând la pachet cu tot confortul, grija și așa zisa protecție. Ni se oferă asta ca cea mai bună soluție. Ni se susură cu cele mai dulci adaosuri de uniformizare. Când aud astfel de lucruri de care sunt înconjurată și normal îngrijorată, imediat mă duc cu gândul la Aria Calomniei”.

Calomnia e un vânticel,
o briză slabă ce adie dulce
care, domol, pe nesimţite,
uşurel şi cu blândeţe
începe să murmure.
Încet, încetişor,
ici şi colo,
pe şoptite, şuierând,
se prefiră, se strecoară.
În urechile multimii
pătrunde cu viclenie,
capetele şi minţile
le tulbură şi le-nfierbântă. (....)
( Bărbierul din Sevilla)

Dar dacă te scuturi, uite ca eu astăzi, dai deja interior de câte o emoția puternică. Și atentă interior, am surprins un gând nou. El mai apoi, m-a umplut de idei ca niște artificii. Cred că așa ni se întâmplă când ne re-ancorăm la valorile reale.

Eu cred că lupta zilnică nu e cu alții, e cu prostia, cu starea de ”îmi e deajuns” și cu “amartristeţea”. E o luptă inegală și nu biciul şi nici ascuţişul săbiei ne sunt armele de temut ci “arderea” şi “redescoperirea”.

Şi asta e o lecție greu de învățat.

Eu, alături de mine

 

Nu știu ce faceți voi diminețile? Eu am prins obișnuința, una de peste 30 de ani, de a-mi adresa întrebări. Zilnic. Și de a(mi) răspunde sincer, uneori crud, uneori dur, uneori doar înduioșată de ce-mi mai scapără prin minte. 

 

Dar acolo, în universul meu interior, intim, o pot face. Pentru că acolo este de-a valma Rai și Iad, moral și imoral, avariție și dăruire. Nici nu știu dacă răspunsurile mele sunt corecte, adevărate pentru că sunt conștientă că acestea sunt personale și mă definesc.

 

Ceea ce-mi doresc este să ajung la întrebările bune. Care mă ajută la bilanțul zilnic și mai ales la recentrare. De asta operațiunea, o repet zilnic. Pentru că sunt conștientă de propriile proiecții, de codurile mele de onoare și de valoare ca și de proprii sabotori.

 

O întrebare bună nu-mi mângâie orgoliul, îmi dă o stare de neliniște. Și, zilnic, pe parcursul a 24 de ore, cu acestă stare, caut să nu fiu poluată.

 

În fiecare dimineața, îmi caut locul. Și am foarte mare grijă să recuperez, clătindu-mi ochii și inima cu ce mă face mai bun(ă). Am o mare atenție pentru acest lucru: recuperarea nu e reîntoarcere.

 

Mereu, folosind Cuvântul.

 

.

Despre atacurile de panică și mitologie

 

Cuvântul panică, panikos în greacă, înseamnă senzație bruscă de frică, anxietate copleșitoare sau agitație. E unul din sentimentele cele mai puternice care blochează comportamentul rezonabil și logic. Cred că fiecare a trăit cel puțin un atac de panică ca să înțeleagă cum e această stare.

Se spune că toate au derivat de la Pan, (semi-)zeul grec al păstorilor, pădurilor și pajiștilor. Pan, a fost considerat mereu un micuț ticălos, un satir care cu corpul jumătate de om, jumătate de capră este de obicei înfățișat cu coarne și purtând nelipsitul nai.

Lui Pan îi plăcea cel mai mult să-și petreacă zilele plimbându-se în sălbăticie, prin pășuni, pădurile luxuriante, pe lângă râuri. În această atmosferă idilică, dacă cineva îl trezea, îi strica siesta, pur și simplu se supăra/speria și începea să strigă furios. Strigăte care mai de care mai fioroase, de nerecunoscut ca volum și durată și care induceau panică printre arcadieni.

După care a început să-i placă să sperie oamenii. Stătea pitulat pe lângă drumuri și când treceau călătorii, Pan scotea niște răgete cumplite. Vă dați seama cum săreau în sus bieții muritori și cum se prăpădea de râs micuțul Pan.

Se spune că lui i se datorează câștigarea unor bătălii. Vocea lui Pan era atât de feroce, încât în momentul când a început să ”ragă”

perșii au intrat în panică și au luat-o la fugă în timpul bătăliei de la Maraton (490 î.e.n.). Aceeași panică s-a creat printre titani când aceștia au vrut să cucerească Olimpul.

O altă parte a panicii este cântecul sfâșietor, disperat al lui Syrix (trestie) nimfa care fugind de Pan cel beat și îndrăgostit s-a transformat într-o trestie. Din tulpina trestiei, Pan și-a făcut naiul (cu nouă țevi) și de atunci e nedespărțit de el. Panicii i de adaugă mereu și o parte de depresivă. Povestea lui de dragoste pentru Echo, cea care i-a respins pe toți, este iarăși o poveste unde frica de înfățișarea lui grotească e în mijlocul acțiunii.

Dar un alt mit, de data asta o poveste creștină spune că atunci când s-a anunțat că Pan a murit, pentru omenire a însemnat că zeitățile mitologice au murit, lăsând loc lui Hristosși teologiei. Înfățișarea lui Pan a fost una dintre tranzițiile cunoscute spre înfățișarea lui Satan. Fricile și excesele acestuia au fost transferate personajului biblic.

 

sursa:  https://greekerthanthegreeks.com/did-you-know-the-word-panic-greek-panikos-originates-from-the-name-of-pan-the-greek-god-of-shepherds-woodlands-and-pastures/?fbclid=IwY2xjawF1kydleHRuA2FlbQIxMAABHZnZ8oMAQN_Kn8R5RhdM8Z9SrwimLQdZrQO6ZV5Ce86mpXo5J3_qzR_29A_aem_8rKWv8EEM4Ke03I6UVDGuw

Mască antică - Pan cel verde.