ATITUDINEA DE A FI IUBIBIL

Mă gândeam azi la o bijuterie. 

S-o vezi, într-o colecție, magazin, expusă. Dar nemișcată tot timpul. Prizoniera unei cutii de catifea sau a unui reflector și a unei etichete  riguros explicative.

Și în comparație, s-o poți purta. În diferitele  ipostaze ale vieții, ceea ce ești tu, devine comoara ta, care se confundă cu purtătorul și-ți conferă strălucire... Sau atunci când nu ești conștient  ca atare de valoarea și atitudinea ta ca purtător de comori latente  o poți face să nici nu existe, pentru că tu nu dorești să exiști și pentru alții... Ți-ești ție însuși îndeajuns... 

Iar eu, am atâți oameni frumoși și dragi în jurul meu și mă zgândăre ideea, că ei nu doresc să-și arate comorile din ei înșiși.

Apoi stau și mă gândesc de ce îmi doresc, îmi impun chiar, ca permanent să cunosc și alți oameni? Mereu și mereu.

       - Ca să am propriul meu clan de admiratori, urâtori, judecători, bârfitori, ...? 

       - Din lăcomia de a avea mai multe relații și acestea să devină superficiale? 

       - Poate  un mic procent vine din groaza cu care mă întâmpin cu acest gând ascuns  - că fără a cunoaște permanent  natura umană, natura umană a celorlalți, pot ajunge la un fel de ”înțepenire a conștiinței”? ... 

       - Dar poate din dorința scormonitoare de a descoperii licărul comorilor lor potențiale. Sunt una, din cei care nu mă pot împotrivi mie - însămi pentru că mi s-ar sparge toate sentimentele, zău!!! Simt că nevoia mea nu vine dintr-un interes meschin ci dintr-o cale a înaintării comune și dintr-o senzație a exersării sincerității totale. Și este o trăire adâncă aceea de a-mi decoperta sentimentele mele în fața celorlați și de a-i conjura să se lepede de încăpățânarea ca ei să nu și le  scoată pe ale lor, la lumină?  În fond, ce bucurie mai mare decât să ai comorile lor la lumina zilei! La fel ca bucuria primară a cuiva care vede orice copil făcând biped, primii pași.

Nu vreau să picur diverși catalizatori sentimentali peste această stare. Relațiile dintre noi oamenii dacă nu rodesc și nu găsesc o cale a vindecării reciproce nu prea au farmec, nu au noimă. 

Doamne, ce de muncă așteaptă. Când o-ți pricepe că sunteți permanent iubibili.