”- Am obosit de dor!” zic neistovite,
buzele sufletului meu
înghețând în zăpada vrăjită
a liniștii eterne.
Mă semețesc,
Mă amețesc,
Disloc,
Străpung,
Fărâmițez,
Mă zbat în loc,
cu licăriri de liniște eternă
ca perechile de sfinți
în vitralii.
Fluviul, mă poartă cu el
Departe...
Geaba!
n-ajung la Cel Nemișcat și mai presus de Ceruri.
Geaba!
Mă mistuie sufletul meu nevoiaș
Ce nu izbutește
Să plămădească lumina fără de apus.
E prea sus Soarele celui de Neînserat.
Merg și vin
Trec și uit,
Pierdută-n pulberea timpului,
Când deslușesc
Că-s rezervată să prind niscaiva cântece
care-ți aduc fericirea.
Ție.
...zici să oboseşti de dor!? sublimă oboseală,
RăspundețiȘtergeree greu, dacă ar fi uşor, ar semăna a boală !
pe buze arse de dorinţi, stă bine astăzi versul
aşa cum stă iubirea stâlp şi ţine universul...
...cu semnul infinitului, pe aripă de înger bun!
eu semn de drag, admirativ, am încropit aici şi-l pun...:))
Mulțumesc Ada :)
Ștergere