Iarbă fiarelor

Desculță și oarbă
în peștera ce-mi urlă ecoul
inima mea, e rătăcită în gânduri ferecate
afundată în vremile trecute.

Peste tot este dor

de foc și pară,
nimicitor
ce mă absoarbe. 
Peste tot 
”doare”, înseamnă însetarea din dragoste,
și totul îmi sfârâie,
că nici roua căzută peste mine
nu mă mai recunoaște,
aburindu-mi uscăciunea.

Atentă la propria mea inimă, 
la propria mea înțelepciune
la propria mea pioșenie
ca fiind singurele lucruri care poate fi contrapuse întunericului,
mi-am aruncat undița în viitor
și-am prins speranța
și-am reaprins visele mele
- plecate prea repede -

unul câte unul.

Cât de frumos mi s-a îmblânzit sufletul peste zi,
tot ascunsul meu, a înflorit
fără s-o știu
fără s-o fi dorit,
fără s-o fi simțit.
Totul a îmbobocit
a dat p'afară de flori, 
și de prea mulți boboci,
chiar și fiarele pădurii
s-au domesticit.


.