Mai de fiecare dată

comori surogat,
din imperiul conveniențelor
mi-au rupt
buzele
deocamdată lăcătuite,
pentru că se vor cerute
scuzele.
Scuze teribile, 
oribile, jalnice, detestabile,
pentru că nu sunt mobilă,
pentru că nu mă simt inadecvată
și mai ales 
pentru că nu mă văd de nici unde 
respinsă.
ci un pic 
mai egală 
cu fiecare
...

Și că,
deschid ferestre
și jocuri
neobișnuite. 

Mai de fiecare dată.

Apăsare

       ... pentru capra neagră a spiritului meu... (aducere în memorie)

Abia respir,
când ziua-mi  curmă
apăsarea,
celui care a săpat tunelul,
și-mi străbate aburind toate fâlfâielile,
și toate emoțiile,
arderea și transfigurările
producătoare de magie,
de parcă-am băut ceaiuri de fluturi.

Abia urc la lumină,
și mă uit în spate 
și nu e decât o migală
estompată în picături de vis, 
un fel de film fantasmă, pentru orbi ...

Mă apasă,
când strig asta printre oameni
pentru că nu vreau să mă reîntorc din nou
la mâine,
care-mi oferă
clipe,
în același mușuroi de furnici. 

peste Cricov

Dimineața însorită nu revendică nimic, încă. Toamna secetoasă și calmă scălda lumina largă a Bărăganului cu valuri de praf și scaieți. E un aer voios de foarte devreme, de vrăbiuțe care au găsit grăunțe. Marginile drumului au în lung, crăpături largi, adânci,  rănite  de scaieții uscați, hârci ce îți ațin calea spre câmpul monoton. Eternii mei pantofi galbeni, ”Clujeana„ , imprimau cu talpă lor lătăreață, urmele singurilor pași, printre alte urme adânc lustruite, ale roților de căruță .

Trecusem deja podul suspendat peste Cricov. Două cabluri jos, două pentru mâini și ceva scânduri. Dispăruse o șipcă. Din nou. Hoții, dădeau impresia de oameni gospodari: nu furau scândurile alăturate ci pe sărite ca să ai unde pune piciorul din când în când. Evident și ei traversau podul zilnic. Dacă erai versat sau o făceai în fugă reușeai să salți peste scândurile lipsă cu găuri mai mari de 1 metru și treceai neintimidat. Cu cât intram în iarnă, podul devenea un fel de joc de-a șotronul combinat cu un legănat uriaș pe cabluri ce îți asigura un tangaj serios. Și până în martie, trecerea devenea impracticabilă.  Mie, chiar îmi plăcea. Era un sentiment tainic, când treceam de  una singură, imprimam un fel de ritm de bună dispoziție. Balans,  țopăit și, un fel de deplasare în salturi. Un fel de legănat, stânga mult-dreapta mult, sus-jos, sus-jos, țop-țop și iar... O făceam cu un anume amuzament interior,  ținându-mă atât de strâns de cabluri până-mi rămâneau urme adânci imprimate în palme. Podul se mai legăna ceva timp în urma mea.

Foarte prozaic, merg spornic către locul unde plantăm azi. Ce? Ceapă desigur! Tot câmpul-i plin de ceapă... Tractorul, departe doar dâre de praf. Dus-întorsuri de ceață prăfoasă la peste 2 kilometrii de pod. Undeva la cap de drum, vizibil, sacii cu arpagic așezați frumos unul peste altul. Dacă erau așa așezați, înseamnă că era țața Tudora la plantat, cu echipa ei. Guralivă, leneșă dar  singura la care ordinea, are ceva din simțul esteticului. Înaintez. La drum, trona Tudora; voinică, trecută de 60, cu basmaua acoperindu-i gura - așa cum eram și eu din cauza vântului - privea în zare, stând în sapă, în postura pastorală, demnă de un tablou de Grigorescu. Își furișa ochii concentrat ca și când cine știe ce chestie plină de înțelepciune se întâmpla acolo. Suprapuse, se vedeau părți din cele 4 - 5 pulovere, jachete și veste, care mai de care, vărgate ori ajurate cu modele interesante. Parcă  cineva încercase să învețe zeci de modele tricotaje, pe același obiect de îmbrăcăminte. 

Am oprit lângă tarla odată cu tractorul ce venea la capătul rândului. Țața Tudora, comanda oficios, cu gesturi largi, toată grupa de  babe; numa 3 pe ziua de azi. Vorbea tare (asta pentru mine), într-un tir neîntrerupt de sfaturi, gânduri și indicații despre arta plantatului de ceapă. 

Și-acum rămân uimită în fața câte unei mitraliere verbale pe care mi-o spun în gând : ”a la țața Tudora”;  aceea combinație de discuție filozofică despre viața cea grea, beneficiile de a fii încă în putere, bine asezonate cu aluziile și mici glumițe  porcăite. Ținta ei, era  tractoristul, pe care vroia să-l amorțească și vorbele ei își prelungeau  monologul agricol spre o altă direcție transformându-l pe bietul Vasile într-un tip extrem de macho. Iar Vasile al nostru, se roșea de plăcere, își sugea burta țuguiată de flăcău tomnatec dedat zilnic la ”metilic„ ridicând semeț hălăciuga de slin netunsă și zâmbind mămos din gulerul crustă, de jeg.

Apoi țața Tudora, se întoarce spre mine cu grația unui comandat de pionieri, eu fiind încă departe și  ”raporta”rituos: câte babe azi la lucru, câte rânduri, câți saci, ce nevoi. Încheia cu o înjurătură legată de vremea secetoasă, înmuiat la sfârșit cu un „Doamne iartă-mă!”, rituos. Și din coaja ei de fire multicolore, spălăcite și peticite, își înfige ochii de un albastru uluitor în mine, așteptând  imperios să-mi ofer laudele pentru primirea făcută. 

Eu, nimic. Învățasem (cu greu învățasem asta, deh) că dacă intru în jocul ei înseamnă că facem pauză de povestit și râs. 

Pauzele de genul asta, deveneau șezători în toată regula, erau o combinație de bârfă a  satului, povești incredibile, vești și informații locale, reluate de multe ori până deveneau legende locale. Și era un fel de tras și de limbă. Și dacă  nu mă prindeam repede, povestea degenera spre tinerețile lor. Despre cote și rochii pe puncte și ibovnicii reali sau ipotetici, despre copii și cât de bine sau rău le era. La un moment dat le cunoșteam tot universul, și  conținutul glumelor și ținta bârfelor și motivele reale ale acestora. Dar astea erau discuțiile de vară, de la recoltat, când 50 - 100 de femei, printre  tot felul de rânduri de legume își aruncau vorbe, una alteia. O adevărată încâlceală de povești și aluzii. Acum eram în întârziere cu plantatul. Așa că nu aveam pur și simplu chef să mai joc tenisul ei verbal. Cheful meu,  de om sculat la 4 dimineața se cam ducea întotdeauna, laolaltă cu vântul și revenea pe la prânz când toate intrau pe făgaș. Și e clar că vântul Bărăganului, care te face să-ți ferești ochii și să ții gura încleștată, nu mi-era de nici un ajutor.

- Cine e la celălalt capăt? zic eu rar și calm, fără a-mi descoperii fața și fără a da vre-un semn că  e un timp de pauză. În mintea mea, pe atunci, credeam că dacă vorbesc rar înseamnă concis și autoritar.

- Păi nimeni! De unde Doamne iartă-mă să mai fie încă unu',  că astea suntem toate! zise ea, rituos. Și fiind mândră că-l folosise bine gramatical pe „sîntem”. Doar azi e sărbătoare... 3 sus pe mașina de plantat și cu mine la păzit sacii și astupat capetele (de rând)... Da cin' să treacă pe dincolo ...

”Dincolo” era, de fapt o marginea de tarla pe unde nu trecea nimeni. Pentru că nu era drum practicabil ci doar un șanț de irigații adânc și plin de bălării de cel puțin 2 metri. O șerpărie...

În anii 1980, era o adevărată tragedie să prăpădești recolta... Erai numit trădător. Nu dădeai poporului de mâncare și asta era o responsabilitate care cădea pe umerii tăi. Fuseseră date câteva exemple și pentru 2 știuleți de porumb sau 5 cepe rămase pe câmp  de izbeliște, ți se pregătea de pușcărie ... și la fel mie, dacă mi s-ar găsit câțiva bulbi dezveliți.  Bietul ploieștean de rând, ar fi rămas fără ceapa la primăvară.

- Mă duc să văd cum e dincolo! și una din femei ar putea rămâne acolo până acoperă tot...

Așa că mă urc victorios pe mașina de semănat ceapă, deja umplută ochi, cu arpagic. Îmi acopăr fața ca un beduin, cu broboada mea moale, de culoarea muștarului. Urc decisă, în carul nostru de luptă, având asupra-mi bățul de amestecat ceapa în cuvă. Pornim. Praful se ridică odată cu înaintarea tractorului într-un nor apocaliptic. Aerul, devine vârtej. Lumea se micșorează: în față ai doar o cuvă metalică care se golește constant de ceapă, câțiva saci  sus și lateral, umbrele morganatice ale celorlalte femei. E atâta praf că nu poți vedea cabina tractorului în față. Soarele și viața dispar din raza ta vizuală. Îmi simt pe față stratul gros de colb fin, un fel de mască cărămizie de gheișă. Mici riduri de noroi, amestec de transpirație și pulbere, îmi marchează încruntarea și rama ochelarilor. Zgomotul tractorului și turbionarea asta de aer irespirabil, îmi dau senzația de veșnică furtună. Noi, amestecam, atente, în echilibru fragil și într-o tăcere concentrată. Gesturi simple, familiare, de mestecat în ceaunul de mămăligă. Doar că îl făceam la nesfârșit. Mirosul de ceapă, dulceag, se infiltrează insinuant,  în gât, în piele, pătrunzător până la o greață perpetuă; foi arămii de ceapă zboară oprindu-se în păr, haine, într-o lume rătăcită, fără formă, fără culoare doar plină de umbre și praf. Și apoi, încet  totul se limpezește, tăcerea se luminează și te trezești. Rotești ochii și orizontul crește la loc, pentru parcă o nouă împărăție a lui Oz. E capăt de rând. Și-n pauza scurtă, cunoști sentimentul și ce înseamnă ”să îți tragi sufletul”. Pentru că sufletul și gândurile rămăseseră prizoniere în  haosul furtunii de praf. Gustul sălciu devine evident, gust de noroi grunțuros în gât. Apoi noua rundă  ...  o dată  de două ori, ..., până la a le uita numărul ...

Și tocmai când privirea încruntată  ni se destindea privind orizontul, una din partenere de mestecat, anunță rituos:

- Vin șefii!!! și indică  sfioasă cu degetul ei scorojit, punctele care se mișcau rapid. Ca niște furnici, înaintând în șir rapid, dar de data asta multe, veneau Aro-urile de teren ale mai marilor.

Fac socoteala: un singur Aro era sigur prilej de  control sau cerere de legume și rar, foarte rar cineva care rătăcise drumul. Când veneau două, ieșea uneori cu sancțiuni,  când erau 3 era prilej de pregătire pentru un mare control... dar acum erau șapte. Șapte mașini șerpuind una după alta la 7 dimineața. 6 aro-uri albe ș'o ”asistență tehnică” roșie, a inginerului șef.

Luăm încă o dată în piept drumul, sus pe mașina de plantat:  praf amestecat, miros de ceapă dulceagă și  neastâmpărul fricii. Eram conștientă că la capătul rândului - când aerul s-ar fi clarificat - intram direct în gura lupului.

Și când s-a limpezit încă odată văzduhul, lângă Tudora, erau peste douăzeci de persoane. Mai bine spus, cam douăzeci de bărbați tăcuți. Ca un făcut, toți în haine negre de piele. Și nu numai ”șefii” cu capete cuminte lăsate-n jos, ”atenți” dar și șoferii lor, purtători de haine negre, stăteau cu o curiozitate de hienă în cercul de ascultători. A fost o clipă când am văzut doar haine negre peste cămăși albe, căci întotdeauna șefii se arătau cu cămăși albe, bine călcate și cravate regulamentare. Păreau o adunare de cioclii, cu zâmbetele lor fals condescendent - pioase. Muți, la oprirea tractorului, senzația se îngroșa prin tăcerea ce devenise sinistră și se focalizează îmbrăcându-mă, cu privirile lor. 

Tudora, fusese anihilată și stătea mică lângă saci, râcâind sârguincios prin preajmă niște rânduri deja acoperite. Privea ițită, arătând înfometată de senzaționalul situației.


Următoarele clipe, lungite în minte mi-au lăsat și azi, zgura tuturor senzațiile aferente. Aveam sentimentul că voi fi condamnată. Și nu descopeream motivul, oricât mă derulam în minte. Privirile acelea erau acuzatoare. Ardeau. Toți se uitau întrebători către marele șef. Iar el, rigid vorbea în șoaptă. Așa am descoperit cât de crispați erau, cu zâmbetele lor înghețate și cu aprobările lor, doar din cap. Ați avut vreo-dată real, sentimentul că ești dus la plutonul de execuție? Nevinovat în fața plutonului? Eu, nici nu mă întrebam de ce? Nu avea rost să întrebi așa ceva. Oricând ți se putea găsi ceva. Îmi trecuse și tremuratul. Doar înaintam. Știind un singur lucru. Că trebuia să răspund bine. Important era să mi se pună întrebări. Adică să nu cumva să fi aflat ei deja răspunsurile. Iar eu înaintam, măruntă pată kaki și mai aveam doar câțiva pași și urma să fiu înghițită de marea masă de haine de piele. Îmi dau broboada la o parte și astfel mi se  eliberează o parte a feței și masca mea din prafuri, se destramă ușurel. Sunt prezentată, nu cu nume: 

- Tovarășa ingineră de la ferma x. Eram la inventarul fermei x.

Dau mâna tovărășește pe rând, fără să țin minte nici un nume nou, pentru că fața îmi rămâne fixată pe imobilitatea celui mai cel, dintre cei de acolo. În coșmarurile mele, încă mă mai zgârie acel ton fin tăios, fața imobilă și rea, aroganța personalului central. Scena, în mintea mea seamănă cu primirea deținuților, din filmele cu lagăre de concentrare. Aveam de-a face cu Corpul de Control al Primului Ministru al României Socialiste. Adică, specialiștii puși de tovarășul Ion Dincă, care să găsească greșeli. Undeva erau trădătorii din cauza cărora se sustrăgea recolta. Aceea raportată. Ei erau cei de la care se începea procesul de băgat la pușcărie, pentru ăia 2 coceni sau 5 cepe... După caz. Dar pe cine aveam în față aveam să aflu peste câteva ore bune, pentru că acum erau doar nume în haine negre... Și deocamdată, nimeni nu avea în mână, acuzator cele 5 cepe...

Reîncep acel gen de discuție, în care alții vorbesc despre tine, cu tine de față. Un fel de interogatoriu despre mine la care priveam fără să înțeleg. Pentru mine nici o întrebare. Ce să înțeleg? Dacă era de bine sau de rău. Ascult și parcă se clarifică câte ceva. Ce mi s-a luminat cu greu era că controlul nu era pentru mine. Pentru mine special. Întrebau unde  fuseseră pepeni. Uh, erau doar în trecere. Era doar o verificare a imagini de întreg. Dar în care mai vroiau să mai prindă pe cineva în plasa întrețesută. Din cauza asta verificarea era atât de matinală, neanunțată și zdrobitoare ca număr și importanță, fiind aici toată floarea agriculturii și politicii Județului.

Fuseseră reclamații ”sus” (am aflat apoi) despre pepeni și pepenari.  Eu cultivam ceapă. Deci eu nu mâncasem din pepenii poporului. Și culmea, deși navetistă, eram deja la program și da, figura mea de beduin al prafului de Bărăgan l-a calmat pe gravul domn cu ochi de oțel. Era de bine? În rondul acela matinal, am înțeles mai încolo, eu eram bila care dărâmase toate popicele. Singura.

Și cu toate că vizita ieșise ”bine”, lăudabil de bine aș spune, ei da, o săptămână mi-am simțit gândurile la fel cum mi le-aș fi izbit de pereții antifonați ai unei cuști. Te cheamă sau nu te cheamă? Asta era suculența controalelor. Să te lase să fierbi. Iar la interogatoriu să spui nu numai ce ai făcut, dacă ai făcut ci și tot ce presupui că ar zice alții că ai făcut și supozițiile tale despre alții și până și ceea ce crezi că gândești tu ”anti”. 

Nu contează că nu s-a întâmplat nimic. Ci cum am ieșit eu din lupta asta cu mine însămi. Ca după o urmărire în fugă, pe podul suspendat al Cricov-ului, fără să fi avut sprijin nici o scândură...

Mieriu

Există gânduri pe care le pot face auzite și gânduri care nu mi se aud. Există ceva ce pot să transmit și ceva care încă nu am reușit să-l fac sa ajungă la alții. 

O fac, nu pentru îmi pasă să-mi creez o anume imagine, nu pentru că mi-ar aduce bucurie, nu ca un fel de igienă interioară sau un ca un leac pentru singurătate.  Nu e doar nevoia de a fi în centrul atenției ori de a deveni un as în comunicare. Nu e  simpla hrană pentru spirit sau mica rație zilnică de afecțiune. E, toate acestea la un loc și ceva mai mult. Și ceva mai, mult mai prețios. 

E ca și când inima, mi se îmbracă într-o miere, destinată vouă!  

Păi zi,  uneori nu te ia cu leșin ....

Miopie

Când treci prin viață, fără să vrei construiești emblema unui blazon și nu o imagine în vântul serii. O imagine alta, decât a altora. Una din minunile caleidoscopului universal. Îmi place să cred că e vorba de un blazon și nu de un depozit de întâmplări, una peste alta...

Imaginea desigur, te definește și prin micile ei amănunte, te conturează ca o persoană unică și inconfundabilă. 

- Și până la urmă  e aceea care ar trebui s-o simți și să-ți fie pe plac? 

- Ori nu? 

- Ori nu îndeajuns?

Când te deslușești, o  faci descifrându-te cu sinceritate? ... din trăiri și sensuri?

O faci extrăgând, ceea ce e extrem de valoros din ceea ce ești și din ceea ce faci?

O faci dorind să-ți întregești povestea până la buza de sus ? 

Sau ți-e un pic lene... lenea e ca și când începi un desen dar nu-l termini și sugerezi dar nimeni nu deslușește în el, cine ești și ce ești ... acel tu, definitoriu...

Într-un astfel de crez, e nevoie să te limpezești mai mereu! Să simți claritatea și acuratețea imaginii, într-atât, încât să vezi tot ce ai în urmă, într-o singură realitate obiectivă. Și să te simți viu pentru lungul drum al cărării ce urmează. Să știi că pornești pe o potecă și că poți ajunge pe o autostradă... Și da, să înțelegi că asta ține de determinismul pe care-l ai. Și da, să ști despre  ideea de a replica tot ceea ce crezi că este frumos, în și prin tine. Și s-o faci, fără mândrie și fără aroganță. Doar adăugând picături din esența ta, particular a ta, fără sigiliul nestricăciunii.  Așa, ca să dureze!

- E atât de viu, universul! îmi vorbesc. 

Atât de viu și plin de oportunități. Sau dacă te uiți pe partea cealaltă a monedei,  o imensitate de bariere, puse special ție. Depinde de tine, cât și dacă ești capabil de interacțiune! Și în funcție de nivelul interacțiunii noastre cu ceilalți, depindem nu de perfecțiunea fericii depline ci de o anume stare de bine, de un confort psihic, al meu cu mine însumi.

De gradul meu de interacțiune cu universul, al meu, cu fiecare om în parte,  depinde să mă simt mai viu! Altfel, e ca și când încet, îmi slăbește vederea interioară și devin miop de suflete...

.

mi-am promis... !

                                   .....alte gânduri din drum....

Mă uit la oameni. De câte ori călătoresc, mă uit la oameni cu o altă intensitate a intenției mele de a-i înțelege și de a mă mira de spiritul omenesc. Descoperind adâncimile. Plină de mirare pentru diversitatea de neimaginat. 

Și, pentru că am observat că aș putea avea această tendință, niciodată nu îi caricaturizez în minte pe trecători. Și nici nu mă distrez copios de lipsa lor de politețe sau nu judec că nu găsesc la ei, cele mai elementare norme de politețe și cel mai simplu standard de bun simț. Asta, e o întreagă lecție, a mea cu mine însumi, printr-un zilnic examen. Și știu că am nevoie de o altă fire un pic mai înțelegătoare (pentru că mă feresc de cuvântul empatic, prea vehiculat în ziua de azi)  despre comportamentul uman. Și am învățat că, în afara zonei lor de confort și a cercului cunoscuților, oamenii, noi toții, devenim ”alții”. 

Desigur că fără să vreau zâmbesc (hohotesc chiar în tonul mut), la interacțiunile spontane și hazlii și/sau enervant picante, pe care le văd tot mai des în preajmă. Dar mă scutur repede și conștient de acest lucru. Pentru că doresc să-mi păstrez acea poftă nestăvilită de a le știi poveștile, de a le afla întâmplările, cele anodine și cele extraordinare, pe care de exemplu, călătorii au tendința să le spună repede, necunoscuților. Doar așa îmi rotunjesc imaginea despre ei. Doar așa îi văd limpede cu inima și la fel de clari mi-i așez în minte, nu ca  foarte puri ci pe ei, ”doar oamenii”. De acolo, mai apoi, merg spre drumul inimii. Poate nu cu toți. Poate cu anume ierarhi, poate unii uitați pe nedrept... Dar însoțiți cu un anume drag de ei... Și ce-mi vine des în minte, e că niciodată în mintea sau inima mea, cu atâta puhoi de zilnic nou veniți - niciodată zic - nu e îndeajuns de aglomerat...

Zilele acestea, însă m-am surprins analizând că apar tot mai mulți  oameni care caută greșelile. Care-mi caută greșelile. Cunoscuți sau necunoscuți... O fi o modă? Sau  e mult mai rău? E dreptul lor, probabil că își spun să-i avertizeze pe toți ceilalți de potențial ”rău” pe care eu l-aș face. Adevărul e că ei caută greșeli să le speculeze în favoarea lor. Atragerea atenției asupra lor și viață mai  puțin maculată. În cazul de față, nu sursa mă interesează pentru că înțeleg că astfel de manifestări îndesite, vin din mai mult decât trebuie aroganță, din narcisism, din răutățile gratuit servite, ascunse în suflet și tratate acolo cu ”fals pozitivism”și cu indulgență. Pe mine mă impresionează astfel de oameni. Pentru că prin răutatea oferită altuia, vezi de fapt fiara neîmblânzită a ego-ului, care s-a trezit. Vezi că ei, la un moment dat -  dar de fapt noi toți la un moment dat -  mai pierdem și bătălii. Lupta cu așa ceva este mai grea decât non vigilența și tinde mereu să iasă din adormire. Devine grav, când te-a încolțit natura ta sălbăticită... Pentru noi toți căci nu vreau să mă sustrag sub nici o formă... 

Doar că ieri, am asistat la astfel  de manifestare: n-are rost să spun că am realizat că fondul acțiunii era de fapt, era o imitație a cine știe cărui show televizat. Din cele care-ți intră în intimitate, și te storc până îți scot anume stări de care normal ar trebui să te rușinezi. Dar răutatea aceea pe care am simțit-o în mod real palpabilă, era pur și simplu dureroasă. Era  un moment de violență verbală, amorală, total amorală, scăzută și căzută într-un derapaj verbal jegos. Și dedesubtul ei, vedeam atât de clar o nefericire proprie, dar o nefericire  imaginară din a cărei carapace nu aveai cum să scoți persoana în cauză. Osificată carapace...

Eu vorbesc de micile drame ale vieții, dar mi-am promis, mi-e mi-am promis solemn,  că îmi voi întări pe cât pot, aceea capacitate de a mă bucura natural de frumusețea vieții și că nu voi face comerț de nici un fel, cu sentimentele mele nici cele bune și nici ...  


.

Re-cunoaștere

Când stau un anume timp fără televizor ori computer, simt cum mi se schimbă timpul. Calitativ mi se schimbă! 

Zilele astea, seara, am avut timp de privit cerul; cerul înstelat, misterioasa bulboană de absorbit gânduri. Secunde întregi. Sclipiri și clipiri. Și de peste tot, din mine, am resimțit semne. Semn de nouă cunoaștere; de re-cunoaștere, de recalibrare. Noapte plină de stele, la Brașov! Noapte neagră, caldă, plină de nori, călătorind în vălătuci. Și gândurile mele asemenea, măsurând fugitiv drumul până la închisoarea în care uneori mă pierd ca prizonier și în care mă văd tristă și înstrăinată. 

Și la fel, noapte în care zărind stelele, multele, marchez farurile drumului meu înapoi de la acea stare de detențiune spre oaza de lumină. Mi-s ca o vitrină de stări emoționale. Noapte cu ploaie deasă și clipe intense în care mă scutur de multiplele mele identități, ies din largile-mi fustanele cu straturi de ego, ce-mi blochează mersul. Secunde bune cu ochii în sus, în care demachez vopseaua acelor alte culori, mai  stridente, lăsând cale liberă spre acele dâre discrete de smerenie  ... și spre umbra ușor de devoalat a gândului de Dumnezeu, în respirația mea și în cuvintele mele.

Cum am zis, regăsesc gustul și savoarea  de a  pătrunde molatec în dorința de a mă uita la stele de a asculta tăcerea subtilă a pădurii cu gâzele ei, cu trilurile ei ori cu foșnitul ei nefiresc și misterios. Fără să mă mai satur de asta.... Revigorant.