Jurnal de clipe risipite - III -

De mijloc, în 2015:

 Azi dimineață mă uimeam cum și că au trecut 15 ani din cel de-al treilea mileniu. Numai dacă încep așa și-ți dai seama că spusele-mi vin din sperieturi din astea milenariste. Pentru că mi-e o frică (or ție ţi-e?) că au mai trecut ceva ani semnificativi din viața mea (a ta) la care mi (ți) se încolăcește o spaima de-a dreptul ontologică! Dar n-o spun.Zău că nu! Dacă noi vorbim în termeni ”de generații” și de  0,0015% dintr-un mileniu părem filozofi și nu fricoși. 

Eu de fapt, în anii ăștia am devenit şi mai înţeleaptă şi mai bogată. Fie vorba între noi, nu bogată în bani ci bogată în oameni și-n dreptul meu de a mă prezenta în faţa Divinităţii cu o de desagă de trăiri generate în şi de câţiva oameni pe care i-am cunoscut în această viaţă. 

De care oameni? Dintre cei drepți, care au născut zâmbetul lumii.
.

Egalitarism

Ah cum îți mai place s-o ceri! S-o arăți. S-o explici. Vrei egalitate. De fapt, să-ţi accept limitele? Să le recunosc. Să ți le recunosc. Să îți recunosc cuceririle. 

Dar dacă tu îţi faci graniţe, fără să mă întrebi, doar măsurându-mă, vrei de fapt să accept judecata ta, măsurile tale. Să accept, să fraternizez - uneori cu admiraţie - pentru judecata ta dreptă, nepărtinitoare! 

- Hmmm, să nu (te) judec în gând? Să-ţi fiu recunoscătoare că mi-ai lăsat o bucată îndeajuns de mare în vecinătatea ta. Poate mai mare decât a ta. Dar stabilită de tine.

Naivitatea-ți, căci pot s-o numesc aşa, vine din dorinţa de a mă poseda cumva. Noi, noi doi suntem egali doar în divinitate. Iar acolo, acolo să știi, nu mai sunt graniţe. Acolo unde spaţiu dintre noi, se numeşte iubire.

.

Valoare şi merit

Porțelanul străveziu, în albeaţa lui, e deja gata.

Pictura-i măiastră. 

Unicat şi valoare. 

Un dar atât de preţios și o lipsă atât de mare, atât de mare a celor care merită să-l primească.

Pofta de rafinare determină urcuş! 

Atunci de ce suntem într-o cocină? 

Sau ne credem doar într-o cocină?

Jurnal de clipe rătăcite - senectutea cea plină d sens și sensuri

  ”Trăiesc cu picioarele pe pământ – și, ca atare, nu mă arunc, cu una, cu două, în discuții despre „bucuriile spiritului“. Pe de altă parte, nu am „apucat“ să aflu dacă Noica avea dreptate spunând că senectutea este chiar „cea mai….“ După mine, esențial este nu devii „stătut“. Dar nici să nu te acrești… Să-ți păstrezi, așadar, luciditatea în aprecierea lumii care te înconjoară, să nu-ți fie cu nimic tulburate prospețimea și seninătatea, să mai poți fi uimit, deci să nu-ți pierzi capacitatea de a te mira (mă refer la mirarea-încântare), de a admira și de a iubi. ( Mihai Șora)

Știi, mie-mi plac și relațiile orizontale. Mi se pare că sunt obligatorii.  Sunt relațiile de odihnă, rutină, plăcere și mai ales sunt relațiile de înrădăcinare. 

E tronsonul din drum unde afli cine ești, ce-ai devenit, cât ai urcat. Când urci, urci singur sau cel mai adesea cu puțini în jurul tău dar pe orizontală ai testul întâlnirilor umane. Urcușul și odihna, mi se pare că ar trebuie să fie ciclice și alternative. 

Cred că important este să nu întrerupem mersul. Mersul spre divinitate. La fel de important alarmantă, ca și stoparea, este să recunoaștem rătăcirea, (cât mai devreme) și dacă ea există, căci cine la un moment dat nu s-a rătăcit? ...și să nu socotim drumul pierdut și să avem dorința (și puterea) de-al recupera...
 

Poate că unii, încrâncenații, vor să meargă numai pe creastă, cu ochii în soare, cu adrenalina la maxim. Nu știu dacă din cauză ca sunt prea grăbiți sau prea nepăsători la ce e în jur, având ei scopul doar de a ajunge în vârf. 

Alții, se opresc însă pe orizontală, fie din oboseală fie că le convine peisajul crezând că priveliștea, e cea mai importantă. Cred că poziția de la care ei văd sau sunt văzuți este mai presus. Ei da, ăsta e pericolul. Am întâlnit deunăzii astfel de oameni. M-am ferit să-mi fie milă de ei căci astfel de oameni nu (se) recunosc că (când) s-au oprit.

 

Și mă mai sperie, uneori, nu de puține ori gândul, cuvintele, adâncurile tale mi se alipesc atât de repede și bine încât mă întreb dacă în a-ți  continua o discuție, un proiect, o faptă,  înseamnă ca o altoiesc sau o parazitez?  Sunt sigura că-i alterez sensul ei dintru început, dar asta (sper) e așa ca o intersecție doar pentru a fi sursa unui nou drum de gânduri....

Nu știm prea multe despre noi la ”reciproc” până ce întâmplările rodesc crispate. Spune? De ce suntem gândiți împreună? Spune, de ce noi ne-am întâlnit în acestă nețărmurită naivitate?

.

 

.

Jurnal de clipe risipite - II -

  "Mie nu mi-e frica de Dumnezeu pentru ca El este drept si bun și știe ce face. Mi-e frica de mine, că n-o să reușesc să fac aici tot pentru ce m-a trimis aici. Dacă mă simt pedepsit, este pentru faptele mele căci el m-a trimis aici cu un scop. Eu trebuie să descopăr acest scop...." ( Florian Pitiș)

.

Am obrăznicia ori poate e un fel de îngâmfare să cred (tu ce zici?), că oamenii cu care rămânem sunt cei cu care ne  întâlnim ”undeva” nu pe șes, nu la urcuș ci pe un ”platou”. Avem în spate, fiecare, drumuri sinuoase și probabil interesante dar separate

Mă furnic toată, plină de emoții, când cred că drumul nostru, în urcușul nostru individual am putea fi sortiți ca parteneri. Echipă pentru un drum destul de colțos înainte! Destul de înalt! Destul de frumos!

Și mai am emoții, când merg cu oameni interesanți ca și tine! Vom ști să transformăm întâlnirea noastră în ceva mai bun decât plăcerea pe care o găsim de a ne explora reciproc în clipele de răgaz reciproc?

Și acum, chiar acum ce facem? Acumulăm încredere? Pentru ca... Strângem puteri? Pentru când?Adăugăm provizii comune? Pentru care bivuac? 

Sau doar ne ”măsurăm” pentru că ne plac alcătuirile noastre reciproce? Și ne vom pierde în discursuri sofisticate și elegante ( sper măcar atât). Sau ne vom povesti, liniștiți și relaxați amintiri, așteptând să ne privim apusurile?
   
  Ori poate d'ăstea ne-a fost țelul să  ne întâlnim astfel. Să ne  trecem unul cu altul niște punți suspendate, lungi  și  înguste peste prăpăstii mari. 

.

Jurnal de clipe risipite - I -

There are far, far better things ahead than any we leave behind. - C.S. Lewis

 

Drumul și scopul au învățăturile lui, pentru fiecare. Un drum cu mai mulți ne e dat pentru sprijin și întovărășire. Un drum alături poate fi și o povară mai mare? O povară devine atunci și doar atunci când unul din călători refuză să mai meargă, nu când obosește, nu când încetinește, nu când se rătăcește sau când schimbă drumul în ocolișuri așa zis fără rost.

De câte ori, alături de alții, nu ni s-a părut că pierdem timp. Adică ne pierdem timpul? Simți că pierzi timp, numai dacă din clipele acelea nu vrei să înveți ceva, nu vrei să  admiri ceva.

Escaladează-te!

Poem Mistic - Rumi
  „Din clipa când am auzit prima poveste de dragoste,
Am început să te caut, fără să știu
Cât de orb eram.
Iubiții nu se întâlnesc în final undeva,
Ei sunt unul în celălalt mereu.”

Știu și simt câte ceva despre oricine locuiește cu mine pe această planetă. Și am aceste unice și diverse sentimente de când l-am transformat pe ”ei” și ”al lor„ în ”noi” și ”al nostru”.

Simt puternic ceasurile disperării, bătând pentru fiecare dintre noi. Simt, răscolitor ca un nod în stomac, la fel ca și alții, presiunea și urgența. Cum îmi mai cresc semințele tristeții  și ale fricii, ale înstrăinării și ale neputinței; le știu! pe toate le știu cu toate nuanțele lor! Cum mi se mai chircesc aripile pentru tot ceea ce înseamnă năzuințe și vise!

Știu toate aceste mirosuri ce mă îngrețoșează și mă îndepărtează de orice altă ființă omenească căci miros greu parcă a apa stătută a plantelor moarte, a înmlăștinire verzuie cu mătasea broaștei. Dar ele fac parte din mine, așa cum reziduurile fac parte dintr-un proces. Dacă și numai dacă sunt într-un proces viu. Iar un proces viu are evident, nevoie de curgere.

Și mai știu că există undeva printre cotloanele inimii, mica lumină a spiritului. De cele mai multe ori neglijată. Doar mocnind, în jarul umanului ce ne-a construit. Așteptăm, ani în șir  să ne-o aprindă cineva când de fapt,  ce surpriză, ea pâlpâie în noi ca un gând proaspăt în vatra minților noastre. Așteptăm ani în șir, ca iubirea, poate o iubire oarecare ori poate o iubire măreață să se arate și să ne învețe să ne redeșteptăm când ea este păstrată și comprimată în noi înșine. Și nu, nu simpla înțelegere este cea care  face schimbări ci pasul următor, curajul pentru acțiune și interconectarea.

Mă tot gândesc cum un declic este de ajuns! Pentru ca mai apoi să devenim o fântână arteziană. Un gheizer.

.

.