Escaladează-te!

Poem Mistic - Rumi
  „Din clipa când am auzit prima poveste de dragoste,
Am început să te caut, fără să știu
Cât de orb eram.
Iubiții nu se întâlnesc în final undeva,
Ei sunt unul în celălalt mereu.”

Știu și simt câte ceva despre oricine locuiește cu mine pe această planetă. Și am aceste unice și diverse sentimente de când l-am transformat pe ”ei” și ”al lor„ în ”noi” și ”al nostru”.

Simt puternic ceasurile disperării, bătând pentru fiecare dintre noi. Simt, răscolitor ca un nod în stomac, la fel ca și alții, presiunea și urgența. Cum îmi mai cresc semințele tristeții  și ale fricii, ale înstrăinării și ale neputinței; le știu! pe toate le știu cu toate nuanțele lor! Cum mi se mai chircesc aripile pentru tot ceea ce înseamnă năzuințe și vise!

Știu toate aceste mirosuri ce mă îngrețoșează și mă îndepărtează de orice altă ființă omenească căci miros greu parcă a apa stătută a plantelor moarte, a înmlăștinire verzuie cu mătasea broaștei. Dar ele fac parte din mine, așa cum reziduurile fac parte dintr-un proces. Dacă și numai dacă sunt într-un proces viu. Iar un proces viu are evident, nevoie de curgere.

Și mai știu că există undeva printre cotloanele inimii, mica lumină a spiritului. De cele mai multe ori neglijată. Doar mocnind, în jarul umanului ce ne-a construit. Așteptăm, ani în șir  să ne-o aprindă cineva când de fapt,  ce surpriză, ea pâlpâie în noi ca un gând proaspăt în vatra minților noastre. Așteptăm ani în șir, ca iubirea, poate o iubire oarecare ori poate o iubire măreață să se arate și să ne învețe să ne redeșteptăm când ea este păstrată și comprimată în noi înșine. Și nu, nu simpla înțelegere este cea care  face schimbări ci pasul următor, curajul pentru acțiune și interconectarea.

Mă tot gândesc cum un declic este de ajuns! Pentru ca mai apoi să devenim o fântână arteziană. Un gheizer.

.

.