Sfărâmături I

 Oh, ce spectacol, ce spectacol al celor care se plâng!!!  Numai din astea auzi!

 Spunem că se cuvine și că ne-ar prii schimbarea... dar mereu când o gândim de fapt gândim cum să-i schimbăm pe ceilalți. Când spunem asta, de fapt ne poziționăm pe o treaptă mai sus față de ..., pentru că vezi Doamne, ei, aceia, ceilalți adică, sunt cei care încă nu au  ajuns la nivelul nostru. Iar noi am avea cum să le dăm lecții. Iar când acești ”alții” - oarecare alții -  nu  ne ascultă nici imediat și nici cuviincios, ne revoltăm de atâta neascultare și-i arătăm cu degetul. 

 A te plânge de alții, e o parte din starea ta proprie de lâncezeală căci: ”Râde hârb de ciob da' și el e zob!”  

 Ei da, și de ce ți-o  spun? Nu ca să judec, nu ca să te avertizez. Nu ca să te ajut, nici ca sa-ți ușurez munca. Venisem, așa să te invit la o după amiază de privit. Privit în suflete.

.