Nu mă lovi cu vorbe

M-am trezit umbrită de tine. 
când ai întors spatele greșelilor mele
cu vorbe ce mă loveau 
din departele meu.

Mă mult loveai
cu tir de pocnete
ca dintr-un fals pistol cu capse
plin de zgomote goale 
date la maxim,
și amplificate cu ”atât de demn”
cu „fii sobru”
și-mpănat cu ”doar așa trebuie”.


Oi fi tu victorie a tradiției 
dar miroși a lucruri îmbătrânite
și-mi ești împietrit în aroganța cu care 
sub petice noi descopăr lucruri învechite
atent păstrate,
din neumblare.

Inima ta-i de cristal,
frumoasă și dură
și știi,
de fapt nu mă animă 
și nu mă ajută în nici un fel! 

Nu-mi mai discredita penitența (te rog)!!!
Căci ce ironie,
când greșesc,
mă dezmorțesc din banal
și culmea,
parcă sunt împinsă de îngeri spre tine 
să te iubesc mai mult decât îți pot spune...

 .