din Constantinos Kavafis

Și de nu poți să ai viața pe care ți-o dorești

încercă măcar asta,

pentru cât îți stă ție-n putință: n-o arunca la gunoi

în prea mult comerț cu oamenii,

ori cu multe cuvinte, 

între veniri și plecări frenetice.

N-o strica, plimbâdu-te în jur

la mila cotidianului,

a întâlnirilor jucate cu hazardul

și a plăților

ce le faci până când îți devii un străin dezgustător.

(Costantino Kavafis, 1863 - 1933)

(navigare la lumina de la miezul nopții)

Itaca

Când vei pleca înspre Itaca
fie-ţi lunga călătorie
plină de aventuri , plină de învăţăminte
Nu te teme de Lestrigoni si de Ciclopi, nici de furiosul Poseidon;
Nu-i vei întâlni în drumul tău dacă
te vei înălţa cu gândul, dacă simţirea-ţi
nicicând nu îţi va părăsi trupul și sufletul.
Lestrigoni si Ciclopi, nici furiosul Poseidon
nu îti vor ieşi în cale
dacă tu însuţi nu-i vei purta cu tine-n suflet,
dacă nu-ţi vei aşeza sufletul înaintea paşilor lor.
Sper ca drumul sa-ţi fie lung,
fie-ţi multe dimineţile de vară,
Iar plăcerea de a zări primele porturi
să-ţi aducă o bucurie de nespus.
Încearcă să vizitezi emporiul Feniciei
culege tot ce e mai bun.
Du-te în oraşele Egiptului
învaţă cu un popor ce are atâtea să te-nveţe.
Nu pierde Itaca din vedere,
căci ţinta ta e să ajungi acolo.
Dar nu-ţi grăbi pasii;
e mai bine calatoria-ţi să dureze ani,
iar corabia-ţi să ancoreze pe insulă
cand te vei fi-mbogaţit deja
cu tot ce ai cunoscut pe drum.
Nu aştepta ca Itaca să-ţi dea alte bogatii.
Itaca ţi-a dăruit deja o călătorie minunată;
fără Itaca , niciodată nu ai fi plecat.
Ţi-a dăruit deja totul şi nimic nu mai are de dat.
Şi dacă la sfârşit vei crede că Itaca e săracă,
să nu gândeşti că te-a înşelat
pentru ca vei fi devenit un înţelept, vei fi trăit o viaţă plină,
şi acesta este înţelesul Itacăi.

.

Ieși din viața mediocră și nu mai trăi târâș

Trăind cu adevărat, greșim și înaintând producem ”deșeuri”. Interpretăm eronat că putem să evităm astfel de lucruri. Așa că între frica de eșec și împlinirea așteptărilor celorlați, nu trăim din plin ci doar supraviețuim în mediocru. 

De aceea e important să ne punem întrebări bune chiar dacă ele ne sunt incomode și să ne așteptăm ca adevăratele rezolvări să implice efort și sentimente puternice. Altfel viața noastră nu o să mai aibă culoare și noi vom trăi doar o viață târâș.

”Dacă spui că iubești dar nu ești fericit, atunci ceea ce simți nu este iubire ci altceva. Poate confunzi iubirea cu atașamentul, poate cu dependenta, poate cu nevoia de a primi atenție, afecțiune sau sex, poate ego-ul tău își dorește să fie validat sau să primească confirmări, poate te-ai pierdut într-o lupta de putere în care tot ce îți dorești este să deții control sau să posezi pe cineva, poate ți-e teamă de singurătate, poate ai impresia ca ești neajutorat fără afilierea de cineva ...

Iubirea înseamnă fericire dar când nu distingi între iubirea adevărată, cea care înseamnă în primul rând libertate, respect, prețuire și acceptare necondiționată și "iubirea" care reprezintă de fapt ceea ce am enumerat mai sus, atunci suferi sau ești nefericit.

Iubirea înseamnă fericire. Dacă ea lipsește din povestea ta de "iubire" ar fi bine sa te întrebi ce trăiești tu de fapt? Și să ai puterea de a face schimbările necesare.

În viață este foarte important să avem ochii larg deschiși și să distingem cu claritate ce este bine pentru noi și ce nu. Să avem puterea de a spune "stop" când nu ne simțim bine și de a spune "da" oamenilor, întâmplărilor și experiențelor care ne susțin starea de bine.” ( Yvonne Sadner - Psihoterapeut Timișoara)

Puneți-vă întrebările bune la timp!

.

Creierul și nevoia unei experiențe noi

Două puncte de vedere despre de ce e nevoie de ”conversații” și cum acestea devin ”semnificative”. Semnificative despre și pentru voi înșivă.

1) Cum am putea învăța mai repede? Și cu folos!

Oprește-te de a învăța numai pentru a strânge și a-ți adăuga cunoștințe. Învață pentru a fi tu însăți folositor și a le folosi. De ce? Pentru că nu ești depozit și nici groapă de gunoi. În primul rând pentru că dacă verifici sursa, alegi, sortezi calitățile, aplici cu înțelepciune auto-cenzura, valorifici informația astfel încât să existe o înmagazinare a informației la un alt nivel în creier și apare o schimbare când intervine calitatea elaborării conținutului memorării.

Acum creierul nostru e bombardat de extrem de multe informații. Doar gândiți-vă cât de mult ”vă hrăniți” cu postările de pe FB. Fără folos, fără să fie pieptănate, decât acela de a iscodi în profilul, viața, intimitatea, gândirea altora. Prea multora.
Pedagogii și studii deja reproduse din 1969 arată că pentru îmbunătățirea reținerii și a memorării e nevoie de propria experiență. Și cu cât mai multe astfel de experiențe cu atât mai bine. Dar ceea ce e important este ca acestea să fie experiențe noi, făcute de fiecare, prima dată. Nu transformate deja în rutină.

Am atașat schema numită ”conul învățării”. Scuze că e în italiană dar acolo am găsit articolul care m-a inspirat. Aceasta arată ce rămâne după 2 săptămâni după este am decis că o informația ar putea fi reținută sau utilă. Ca ea să devină utilă activ ea, trebuie experimentată.

La majoritatea, partea pasivă cuprinde cititul, ascultarea înregistrărilor audio, prelegerile, vizionarea clipurilor video, etc; iar acest stil determină (de obicei), cele mai mici procente de depozitare în memorie.

Partea activă a învățării apare când tu, te pui în acțiune: repetarea, vorbitul în public (sau într-un grup de studiu), dar mai ales punerea în practică a ceea ce ați învățat, experiență simulată, face ca ceea ce ai făcut tu să devină un lucru real (practica ca ”rol player”).

Secretul, de a putea să fi activ este angajamentul fiecăruia în studiu adăugând propria experimentare și propria experiență și nu doar în a prelua de la alții și mai ales alegerea unui studiu de calitate pentru că numai astfel implici toate simțurile în procesul de învățare. Proces deja numit ”Învățarea prin a face”.

Așadar, simularea unei situații reale, repetarea, înregistrarea apoi, ascultarea din nou și o reluarea pașilor printr-o nouă perspectivă după acțiune (eu l-aș numi spațiu de reflecție). Toate acestea vor crește nivelul tău de implicare și vor spori atenția și memorarea.

2) Când aveți o discuție e bine să doriți să nu intrați în domeniul limbajului de lemn sau să nu preluați platitudini călduțe cu reproșuri mascate de la alții (sau de la mass media). Dacă credeți că aveți de spus ceva celui cu care ești în dialog atunci asigură-te de faptul că ceea ce spui îi este util și că nu vei folosi întâlnirile ca audiență pentru propriile probleme, propriile admirații, propriile foloase. PS: A avea un dialog, nu are nimic de a face cu postarea unei sentințe sau citat pe propriul profil FB. Pentru mine , un dialog începe prin a ne uita ochi în ochi și a ne zâmbi. Restul sunt bătălii. Restul sunt sloganuri.

Asigură-te că vei asculta tot ce este spus în așa fel încât vei putea găsi măcar o minimă idee constructivă de luat cu tine acasă.

Asigură-te că nu vei permite obișnuinței tale de a vorbi încontinuu după ce deja ai punctat o anume problemă. Și că ceea ce spui, va avea relevanță directă cu subiectul întâlnirii nu o iei pe arătură.

După articolul 
 https://monicafortino.com/2016/12/16/il-cono-dellapprendimento-un-metodo-per-imparare/

.

Despre baronul Munchausen numai de bine sau de ce le place unora să te țină cu sufletul la gură

Ați pretins vre-odată, copil fiind, că sunteți bolnav ca să nu mergeți la școală? Sau la un examen? Ați folosit chestia aia cu mâncat creta, ca să vă induceți o stare de boală? Probabil că da. E un  moment ”salvator„ când un copil verifică atunci că beneficiază de o mai mare atenție din partea celor din jur. Ba chiar părinții, oricât de ocupați ar fi, lasă totul la o parte și îngrijorați se focalizează pe cei mici care devin centrul atenției. Se cheamă sindromul Munchausen. Și toată lumea știe încă, cine a fost celebrul baron, nu? Pe mine m-au vindecat la timp ai mei, de așa ceva. Și repede. 

Pe la 3 ani, mă jucam cu o sticluță de parfum găsită pe stradă. De fapt eram pe bulevard la plimbare. Era un obicei atunci ca duminica să îți dai întâlnire pe bulevard. Am găsit aruncată în iarbă, o sticluță de apă de colonie de lăcrămioare. O sticluță plină de pământ cu gâtul spart dar cu un miros nou atractiv. Eu în treaba mea, la joacă cu sticla. Și deodată, așa din senin, am fost înconjurată de vre-o 8 adulți îngrijorați care bănuiau, mă bănuiau, că rosesem eu gâtul sticlei și că bucățile lipsă din sticluță, ar fi fost deja în stomacul meu. 

Zău, era extrem de interesant! Totul s-a întrerupt. Discuțiile au încetat. Toți îmi puneau întrebări și de undeva din mintea mea de copil, îmi plăcea cum creștea nivelul de atenție și cum eram eu, așezată pe tronul îngrijorărilor lor. Acum, după jumate de secol și mai bine, nu mai știu întrebările dar păstrez tonurile, ochii iscoditori, palpez valurile de emoții...

- Te doare undeva? 

 - Unde te doare? Te doare tare? Scuipă un pic..

- Te doare burtica?

Întrebări de-a valma venea spre mine și din întrebările lor răsărea și răspunsul meu:

 -Da, am spus. 

 Și îngrijorările lor m-au determinat să-mi plâng de milă și să mă vait. Eu începem să cresc în imaginația mea. Ei deveneau mai mici, mai neimportanți.Am început să plâng. Ei au început să lăcrimeze. Poate nu cu ochii, cât cu inimile. Îngrijorarea le strângă corzile vocale. În ochii lor, vedeam, erau clipe de ”numai eu”. Și mă uitam, e o experiență care mi-a rămas în minte, cum răspunsul meu, aștepta cu sufletul la gură, făcea ca mila lor, îngrijorarea lor, neputința lor, să crească. Nimic altceva nu mai era în jur. Domneam eu peste o așa mulțime de oameni mari. 

Așa am pornit cu alai spre ”Urgențe”. ”Urgențe pe Praga”, hmm! Urgențele, anilor 60, fără ”112”, de fapt fără telefoane de nici un fel, fără ambulanțe, fără taxi-uri în apropiere, fără bonuri de ordine. Tot drumul tronasem în brațele cuiva. Iar  alaiul din jurul meu formase o trenă. 

 Și am ajuns, o sală mare de așteptare, cu un număr infinit pentru mine, de bolnavi. O astfel de sală, știți bine, îți suge energia. Era liniște, și era neliniște, mirosea a dezinfectant și a tristețe. Ce să facă un copil, plin de energie acolo? Acolo, doar zgomotele suferinței, aveau voie. 

Eu? Mi-am dat în stambă! Asta e din setul de expresii deale lu' mamaie. Asta era expresia pe care mi-o povesteau, cu umor, și căutături analitice, cu sprâncene ridicate, de nenumărate ori, după. Nu-mi spuneau prin ce spaimă trecuseră ci așa după ani, cum văzuse ea, cum îmi creșteau cornițele răsfățului. 

În realitatea crudă a locului, unde nici măcar lumina unei duminici bună de plimbare nu mai avea ce căuta, am început să pun tot felul de întrebări. Tare. Să le spun că mă dor tot felul de locuri, cum vedeam eu că îi dor pe copii suferinzi din sală. Să cer ciocolată, părea alinarea toatlă a suferinței. Să-mi fie foame. Și la asta răspundeau ai mei imediat. 

Apoi au urmat medical. Halat alb serios, sever și aparatul acela imens de radiografie vopsit în alb, lăsatul singură într-o cameră imensă, sterilă, fără ferestre. Eram ca întru-n film SF, îmi imaginez eu, acum. Eu și roboții. Eu și nici un alt suflet. Iar dincolo de ușă, cei cu ”sufletul la gură”. Nu-i așa că expresia asta este foarte plastic? 

De câte ori nu mi-e bine, clipele acela, se retrezesc îmi vin în minte și-mi spun: ”hei,trebuie să te vindeci!”. Trebuie să te înapoiezi printre oameni. Și mă străduiesc. Încep prin a mă strădui... 

De atunci stau departe și de mirosul de parfum  de lăcrămioare. De fapt, colonia aia pusă pe atunci mai tot timpul peste transpirație nici nu avea cum să-ți aducă vre-un moment de plăcere. 

Ipohondri, așa am învățat că le zicea bolnavilor închipuiți. Râdem noi alături de Moliere cu al lui bolnav închipuit, Argan. Dar în jur e plin de ei. Prea crește procentul. Plin pe aici de persoane carea acuză și-și ”agravează” simptomele sau chiar și le induc, ca și cum s-ar pedepsi.Să vezi în parc sau la telefon, își povestesc cu voluptate situația și se hrănesc cu compasiunea noastră. Cauza primară: probleme nerezolvate. Cu părinții sau cu cei din jur. După care apare la ei, nevoia de simulare și ușurel asta devine un obicei. Dependență. Persoanele care își modifică starea de bine, sau exagerează micile lor probleme de viață sau sănătate pasând responsabilitatea nevoii lor de bine altora. Și a îngrijiri lor. De către alte persoane.

De ceva timp, întâlnesc, vai lor, oameni care exagerează și aplică genul acesta de ”tratament ” nu pe propria piele, ci propriilor lor copii. Părinți care le iau iaca, scutiri copiilor sănătoși de la sport de exemplu, procurându-le diverse boli și învățându-i  de la A la Z cum e cu sindromul celebrului baron mincinos. 

Îi recunoști? Sigur că da! La copii e mai ușor, dependența e încă neformată ca la cei mari? Cei ce refuză, vehement vindecarea sau tratamentul corect care le este la îndemână și e evident. 

Cum spunea Saint Exupery, la începutul cărții Citadela: ”cerșetorii își îngrijesc rănile îngrozitoare, agravându-le, întreținându-le,  pentru că asta  este singurul lor mod pe care-l știu, de a atrage atenția celor din jur”.

  

  

.

De ce să-ți dai jos măștile

Iar am avut coșmarul acela. De fapt e o realitate de demult pe care o retrăiesc din când în când, în vis. 

Ușor schimbată, cu alte personaje dar de fiecare dată groaza mă cufundă în imaginile acelui început de aprilie. Terminasem facultatea și eram de 6 luni angajată undeva la o fermă de câmpie aridă. 1 aprilie 1985, dimineața foarte devreme. Tratam în solarii, răsaduri de tomate. Răsaduri pentru o mare suprafață. Am fost acolo cum se zice, în locul nepotrivit. Ceva s-a întâmplat, o neglijență a șefului meu. Acesta a confundat un insecticid cu un erbicid la prepararea soluției și soluția cu care tratam, din benefică a devenit otravă. Responsabilul a dispărut înecându-se în alcool dar în 2 ore, peste 300 de oameni stăteau înconjurându-mă și acuzându-mă. 

În fața mea, multe haine negre de piele, cerându-mi socoteală căci tot ceea ce era autoritate în Prahova era acolo. - ”Ploieștenii nu or să mai mănânce roșii!!!” strigau.  În 2 ore, am văzut cum plantele se contorsionează, suferă și mor. Într-o săptămână am văzut cum pe fragedele răsaduri, rare, din cele care rămăseseră, pentru că zona era sub cercetări, pe plante verzi cât un creion creșteau tumori monstruoase cât un măr. Ceea ce se întâmplase acolo fusese o mică Hiroșima a plantelor. Mi-au trebuit încă 6 luni, un proces, martori și cercetări, să se lămurească că nu eu eram vinovata, ci așa cum spuneam, eram acolo la locul nepotrivit, martoră. 6 luni de a demonstra, de disculpări, de a vedea când treceam, cum un sat întreg șușotea în spate. 6 luni în care dacă intram undeva, oamenii se puneau pe discuții cu mâna la gură. 6 luni în care simțeam privirile din spatele gardurilor. Nu, sătenii, nu mă acuzau, dar povestea era prea ademenitoare ca să nu fie spusă, repetată, înflorită... 

De atunci sunt alergică la orice fel de mirosuri de chimicale. Chiar și la cel mai amărât  unguent de țânțari! Mergând pe stradă dacă simt o dâră de naftalină acest lucru mă face să retrăiesc angoasele acelui an. Ce s-a întâmplat atunci e o poveste ca dintr-un roman. Dar acum dacă retrăiesc acel timp el se schimbă în tot felul de ipostaze. Și da, iar am avut coșmarul acela. În care în loc de plante, erau solarii de cuvinte - răsaduri și noi în loc de îngrășământ, le tratam cu otravă. Cine eram ”noi„ e poate doar treaba mea. Și poate nu e bine dar din această cauză am o anume vehemență când simt că oamenii amestecă otravă în cuvinte și în frazele lor. Le simt dârele. Și le văd ochii ațintiți pe tumorile invizibile care le produc otrăvurile din cuvinte. Și poate de aceea doresc cu ardoare,  subliniez obositor pentru unii, un anume fel de lucruri. O anume igienă a cuvintelor.

Ieri, fiind într-o vizită, povesteam cum s-a agățat de mine întreaga săptămână, fraza aceasta, în tot felul de discuții, într-o mulțime de contexte: ”tot ceea ce faci, trebuie să înceapă cu intenția ta pură”. La mine moara cuvintelor venea și curgea din convingerea că sinceritatea, aplicarea ei, este nu numai fundament dar și locul pe care construiești.

De multe ori discutăm despre sinceritate și intenție pură ca lipsa minciunii dar eu cred că este mult mai mult și unul din aspecte, nici nu știu dacă minor ori ba, este să-ți dai jos măștile. Așa văd eu întâlnirile între Oameni. Pentru că în jur, întâlnirile între oamenii se fac prin multe tatonări și mai ales prin arătatul vitrinei cu trofee și atât.

Chiar am ajuns să-mi număr toate discuțiile de săptămâna aceasta în care eu mi-am dat jos măștile și în care am realizat, ceea ce cred eu despre o convorbire semnificativă: o întâlnire de interacțiune a inimilor. Și a inimilor, nu numai a făpturilor. Și a intelectelor, și a cunoștințelor dobândite sau Doamne ferește a cumpărăturilor făcute sau a ofertelor. Mi s-a spus că sună cam dulceag. Mi s-a spus că sună irealizabil.

Vedeți, eu nu subestimez puterea cuvintelor și nici n-o supraevaluez, ca să-mi fie frică de ele. Nu le împart în cuvinte bune și în cuvinte rele ce nu trebuiesc rostite. Cred în cuvinte așa cum cred în Cuvânt, doar că ele, în mintea mea, trebuie să fie ca laptele. Ele trebuie să hrănească. Să ne hrănească.

Eu cred și în cuvintele care germinează, fie în mințile, fie în imaginația, fie în faptele altuia asemeni mie. Văd, și acesta este rodul propriei imaginații desigur nu vă speriați, cum, atunci când prinde rădăcini, un cuvânt se transformă în fragede mlădițe și că nu degeaba a fost inventată povestea aceea cu vrejul de fasole. Lumea sofisticată de azi numește acest lucru ”conectare”.

Și mai cred - ca orice grădinar de altfel - că solul pe care crește această mlădiță are importanță. Mare importanță! Intenția pură și sinceritatea dau vigoare și ele, sunt vitale continuității transformărilor.

Un om chibzuit nu-și pune masca înțelepciunii când vorbește, el își dă jos măștile. Și nici nu-și închide granițele sale eșecurilor, altor opinii, schimbărilor. Un om înțelept știe că trebuie să iasă din zona lui de confort ca să evolueze.

Poate nu suntem obișnuiți cu masca scoasă și vă înțeleg căci știu ce înseamnă să fiu expusă dar altfel nu avem cum cum să fim autentici? Cum să simțim altfel poluarea cu masca pe față?

 

. 

Maeștrii aparențelor II

Hai mai lasă tonul ăla de auto-fascinație cu care îmi zici: 

”- Eh eu sunt incapabil să mint!!!” 
Mințim.O facem toți și o facem zilnic. O facem cu  cele mai mici fleacuri. O facem cu cei mai buni prieteni. Cu cei apropiați. 

Neînțelegerea clară între imaginație și realitatea fals folositoare, e primul pas. Apoi interzicerea minciunii de către părinți cu reguli rigide în educație, în paralel cu limbajul ”dublu” vizibil în societate, este primul model care-l va face pe copil să mintă mai mult. Și mai des. 

Hmm, aici nu vorbim nici de cercul vicios al minciunilor unui psihopat în care acesta seduce până când cel în cauză nu mai deosebește realitatea și din care bietul om când iese, dacă iese, e vulnerabil și rănit. Nu vorbim nici despre supralicitarea promisiunilor și manipulările pe bază de forță, și fals ale politicianismului în general și nici măcar de calomniatori. Nu de cazurile grave.


Gerald Louvin, psihanalist francez explică cazurile în care se susține ideea că ”ești incapabil să minți”, să minți chiar prin omisiune sau să spui semi - adevăruri. în care spui întotdeauna lucrurile pe ”față” chiar dacă când sunt penibile, sunt dure, sunt de nesuportat. (sursa un articol din revista Psyhologies - dec. 2016 p 61)

El, atrage atenția - și cu acest lucru mie mi-a oferit un spațiu larg de reflecție și de înțelegere -  că în realitate, acest gen de prezentare de sine trădează în spate dorința noastră de super om. Ascunde și disimulează  de fapt rigiditatea profilului nostru. Provine dintr-o agresivitate reprimată interior, formidabilă. A enunța adevăruri dezagreabile sub pretextul sincerității este metoda mascată de a regla conturi cu alții și de a-i asasina cu zâmbetul pe buze. 

Mie mi se întâmplă cel mai des cu 2 fraze: ”vai ce ai mai slăbit” de la omeni care nici măcar nu s-au uitat la mine și ”cât de bine-mi pare că te văd” de la cei cărora le sunt indiferentă. Cred că am depistat și două surse, observate, în actualele desenele animate și în filmele pentru adolescenți, acelea cu adolescentele populare ale unui colegiu.
 
Dar atunci deosebim noi, noi nouă când ne apar  minciunile din cauză că dorești să ai ” excesiv de multă diplomație”? Cele fabricate pentru mimarea valorilor pe care le încalcă dar ceilalți trebuie să nu vadă? Deosebești numai dacă gândești cu propria ta inimă și după ce ai văzut cu proprii tăi ochi. Și probabil nici atunci dacă acest lucru îl faci cu neglijență și superficialitate și dacă nu devine un exercițiu zilnic de curățire și înțelegere.

Și cred că nu trebuie să-ți mai zic: cu toții recunoaștem zâmbetul fals și râsul fățarnic și vorbele goale. Intuitiv. Pentru că ele nu au legătură cu inima. Nu vin și nu se întorc acolo.

Vre-o soluție? Tactul? Că nu eu l-am inventat. Și iubitul de oameni. Cu îngăduința. Și cu bunătate. La maximum.

Construcții XXIX - Pe când eram mică îmi plăcea să fiu Făt Frumos

Pe când eram mică
îmi plăcea să fiu Făt Frumos
și nu Ileana Cosânzeana.

Acum, oamenii
îmi recomandă
când cu priviri de milă,
când cu vorbe  condescendente,
să nu mai fiu noul salvator al lumii
în care mă scald.
Și când mi se subliniază asta cu ușoara blazare a spectatorului plictisit,
mă întreb dacă nu m-am întâlnit cu Spânu
ori o fi Sfânta Duminică, care mă pune la încercare.
Deghizată!

Uneori nu-mi mai găsesc ghete de fier pe mărime
și mă preocupă asta peste măsură.
Alteori nu dau de Regina albinelor
și-mi dau seama că doar într-o lume perfectă
ai ajutorul venit la limita disperării.
Dar simt când buzduganul vorbelor mele dă peste cruste
ce crapă ca un ou de balaur cu șapte capete 
și atunci colțoasa cărămidă a emoțiilor îmi pică dur în stomac.

Pe când eram mică
îmi plăcea să fiu Făt Frumos
și nu Ileana Cosânzeana.
Acum oamenii
mă întreabă:
 - ”Și dacă faci asta ce răsplată aștepți?
Treaba e, (e o chestiune care o las sub tăcere în sufletul meu)
că eu nu aștept răsplată
Ci că m-am eliberat.

Și apoi, uitându-mă primprejur
Nu simt că m-am eliberat îndeajuns.


.